Fiecare cartier are un „gossip girl” al ei. Nu contează că are 15, 30, 60 sau ce vârstă vreți voi a așeza aici, dar evident e „o știe tot” prin fiecare comunitate. Gossip girl a noastră era desăvârșită. Purta tocuri, părul în vânt, dar făcea și cea mai bună ruladă cu mere. Ne dădea veștile, ba cu lacrimi, ba cu indignare, ba cu fericire sau exuberanță de actriță desăvârșită. Aproape că o respectam pentru abilitatea de a aduna informații și de a ni le servi ca și când e rubrică mondenă într-o revistă de cartier. Avea, însă, o slăbiciune: nunțile. Cum auzea că e una prin vecini, cum turna două torturi, pe care le ducea de parcă venea cu ziarul de dimineață, ori tocmea băieții să împodobească ușa cu brad, la intrare, și scara cu ornamente de flori pe care le păstra cu sfințenie de la un eveniment la altul.

Doar într-o zi o aude cartierul: „Fraților, s-a măritat Adriana!” Până aici nimic deosebit, film cu suspans și bârfă nedefinită, dar pentru „gossip” a noastră era dezastrul. Trebuia aflat cum de a ratat  acest lucru, când și unde s-a întâmplat totul: „Adriana, Adriana, să nu mă lași tu să te admir mireasă! Mie să-mi dai filmarea, nu te iert dacă nu văd cum ai reușit să-mi ascunzi un asemenea moment!”

Cum reușisem eu să păcălesc lumea din cartier era, însă, filmul adevărat. Așteptasem prințul călare pe cal alb 35 de ani, așadar nu mă grăbeam să ajung în rând cu lumea, prea ușor. Nu avusesem vise de mireasă și nici imagini de nuntă perfectă, însă îmi plăceau enigmele, suspansul și căutările. Știam că doar așa aș putea să găsesc farmecul nunților, dincolo de perfecțiunile acestor vremuri care ne vin în întâmpinare cu saloane de nunți, cum e cel de la Săftica, de exemplu, și de care aveam să aflu, incredibil de frumos. Dar stați să nu dau în vileag descoperirile mele.

Doar că Hercule Poirot al meu, mai înăltuț, mai tânăr și mai blond, decât originalul, dar la fel de agil și abil, deja croșeta la cum să mă convingă să-i devin mireasă și luă, din jobenul condițiilor mele, rând pe rând, câte un indiciu.

„Mi-aș dori o nuntă cuminte, dar nici de neuitat, nici la cort, dar nici la vreun restaurant banal, ci într-o sală mare ca în povești, vreau și verde, însă, și luciri de apă, să mă cred în basmul cu lacul de cleștar, vreau aventură dar să și valsez pe ringuri fără capcane, fără vreun stâlp care să stea în fața închipuirilor mele; vreau iz de munte și mir de brad, dar și, iar aici să nu cădeți pe spate, …miros de gogoși și cafea caldă, căci astea sunt două elemente care mie îmi dau confort și detașare. Doream margarete și orhidee îmbinate cu stil, rochie cu trenă dar și ie diafană sau cămeșă cusută, purtată cu chimir de cel sortit. Ce mai, doream o coproducție româno-americană în care eu să strălucesc la brațul celui mai destoinic detectiv-haiduc-mire.”

Și pretențiile mele s-au dovedit prea ușoare pentru cel care spusese tuturor că  și-a găsit mireasă și o va arăta lumii, curând, încât arvunise, cu siguranța omului care-și cunoaște sortita, una din sălile complexului Salon du Mariage  de la Săftica. Greu s-a decis între sălile Toujours l’Amour și Ad’Or, dar numărul invitaților a făcut diferența iute. Eram prea mulți, deci rămânea prima variantă. Om deștept, de la început și-a ales cel mai bun regizor posibil, a luat și Oscarul, evident; s-a asigurat de cei mai buni scenariști, luase și premiul pentru decoruri, sunet și chiar efecte speciale, iar filmul s-a derulat într-o cascadă de încântare și aplauze pentru că se aliase cu cei mai buni organizatori. Știa că-l iubesc pe Leonard Cohen, așadar, s-a asigurat că, de la pianul care ne aștepta pe piscina unde luminile se întâlneau ca într-un rendez-vous, se auzea „Dance me to the end of love”. Rochia, pe care toți mi-o admiraseră în  biserică, părea într-o armonie perfectă cu voalurile sălii, spre marea mea încântare.

 Ne-am sărutat „americănește”, sub cupola de trandafiri pe care mulți o aleg pentru cununiile civile sau religioase.  Am intrat direct în subiect, dar tema nunții noastre era atât de diversă, încât toți nuntașii simțeau că au nimerit în PARADIS, căci asta părea acel loc. Lăsasem  indicii peste tot. Omul meu mă știa că sunt fata alb-negru și că doar calele colorate din buchet îmi erau pata de culoare, așa că optase pentru un decor glamour, dar simplu, cu flori albe ca niște margarete mari, în niște aranjamente rotunde. Bineînțeles, colaborase cu floriști desăvârșiți, pe care cei de la Salon du Mariage Toujours l’Amour îi recomandau. Reușiseră să ne lase cu gura căscată.

De sub jobene negre, așezate din loc în loc, câte un nuntaș, parcă la comandă, mai scotea câte un bilețel-semn, cu câte o nouă surpriză. Jucau în filmul meu cu enigme elucidate prin actori-nuntași-detectivi ad-hoc. Valsul nostru, în sala impecabilă fără vreun stâlp, care mi-ar fi stricat contactul vizual cu vreun om drag, a fost anunțat  de cumnatul meu, iar Dan Bittman s-a auzit cu „Să nu-mi iei niciodată dragostea”, ca într-un film romantic. Când s-a descoperit, neașteptat, indiciul dragostei la prima vedere, am primit, direct în restaurantul de nuntă, declarație filmată și imagini cu noi în primii pași ai relației, imediat, după cele 4 ore petrecute împreună, când mi-a spus, sigur pe el: „Eu mă voi însura cu tine”. Totul era posibil, recuzita, organizatorii, spațiul, deveneau parte integrantă a poveștii-nuntă-film. Decorul absolut.

Din alt joben am descoperit că numele noastre nu se aflau doar pe monograme cu flori ci au devenit, brusc, nume de cocktailuri, astfel încât niște băieți teribili au început a jongla cu sticle și foc spre deliciul oaspeților.

Cand nimeni nu se aștepta, însă, mirele, care știa că nu bifase tot ce îl rugasem  și dorea să dea o amprentă personală asupra nunții, a invitat lumea în zona verde de lângă piscină, iar surpriza a fost ca, în mirosul cetinii de brad care invadase locul, ca din întâmplare, pe o improvizație de tiroliană, deasupra piscinei,…se scria cel mai inedit capitol -„cel al aventurii dăruite din dragoste”. Brașovul, alpinismul, muntele și aventura erau parte din slăbiciunile miresei, așa că, de ce nu, acolo, totul devenea posibil, chiar și nunta imprevizibilă.

La un moment dat, pajiștea verde din fața salonului, o zonă lounge pentru musafiri și care nu era împărțit cu vreo altă nuntă, s-a umplut de margarete și, după artificiile de la 12 noaptea, în miros de gogoși și cafea, lângă tortul de culoarea lavandei, cu miros de cireșe amare în aer, poate de la țigările mirelui sau poate doar de la o senzație știută, cu aburi de ciuleandră caldă, am dansat în ie de basm și cămeșă înflorată, după ce, în prealabil, mă descotorosisem de rochia cu trenă în buduoarul miresei, loc special creat ca totul să fie lux și răsfăț. Aveam să aflu că pentru toate acestea colaboraseră perfect, iar bărbatul meu nu făcuse altceva decât să aleagă din facilitățile pe care le aveau deja, la discreție.

Coproducția mea româno-americană devenea realitate. Mâncarea, din bucătăria proprie a complexului, era tot un melanj perfect între „fonfleuri” care lăsau savoare necunoscută și reinterpretări ideale ale unor rețete românești cât să se bucure și rudele neobișnuite cu extravaganța noastră. Mirele-detectiv-haiduc optase și pentru mâncare și pentru băutură ultra all-inclusive pentru a ne lăsa bucuria să fim protagoniști perfecți, fără griji și stres pasager. În loc de candy-bar optasem pentru o tonetă de înghețată și pusesem alături fructe, bezele, macarons și fulgi de migdale, pentru cupe apetisante.

A doua zi,  la „ciorba de potroace”, după ce musafirii se odihniseră în camerele din Săftica Resort, iar mașinile lor în parcarea generoasă,  toți culegeau ba margarete, ba petale de orhidee, semn că totul fusese aievea și nu vis, iar trena miresei aventuriere chiar fluturase pe deasupra piscinei, de, în final, se văzuseră  și explozii de flori în aer.

„Ei, gossip girl, îți place filmul nunții mele? Nu, nu se numește „S-a măritat Adriana” ci „Toujours l’Amour”. Caută-i și tu, pe Facebook, măcar, că tot te măriți la anul și-ți plac nunțile. Meriți una perfectă cu scenariu irepetabil.

Cum? Preferi să combini titlurile? Îmi convine, în definitiv… sunt mereu…iubită.”

Ps. Nimic nu l-a intrigat pe cel care îmi e soț din acest scenariu. A zis că fiecare cuvânt e perfect ales, iar fotografiile și recomandările acestui loc „The Place To Be”, titulatură primită pentru cel mai bun loc pentru nunți, merită și mai mult decât o peliculă de cuvinte. Ceva îl neliniștea, însă: „Iubita, ce înseamnă gossip?” Semn că o fi făcut el coproducție româno-americană, dar cei de la salon de nunți București au tradus  a doua parte. L-am prins! Mi-a promis, acum, un alt film, o înnoire de jurăminte, și nimic nu i-a părut mai potrivit decât o cină în același complex, la Trattoria Arte Pasta și un răsfăț la Aqua del Mar. Mie îmi convine. Oare să-i mai întreb ceva de tiroliana mea cu trenă? Mai bine nu…

Să găsești fericirea e un miracol, să te bucuri de ea e înțelepciune, să găsești parteneri potriviți pentru fiecare moment unic e  arta de a ști să celebrezi darul primit. Salon du Mariage celebrează iubirea. Nunțile devin taine și împliniri. Desăvârșite. Povestea devine film, filmul poveste și realitatea le bate pe amândouă. Jur..toujour. Totul e posibil. Verificați.

Din jobenul frumuseților posibile am scos și eu proba nr 13 pentru Superblog Spring 2016