Când mă gândesc la toți aceia care tratează animalele ca pe un vânat, pradă sau trofeu, jur că mă iau nervii! Urăsc vânătorile lui Ţiriac şi îi detest pe cei care au această „pasiune”. Nu pot spune că nu am şi alte sentimente faţă de aceşti coloşi ai pădurii. Aş minţi. Firesc, aş spune, după ce bifezi, ca experienţă,  o întâlnire, aproape faţă în faţă cu ursul. Ce ai putea sa faci întru apărarea ta? Mai nimic. De fiecare dată am avut noroc. Ceva ne-a despărţit de vizualizarea, aia, reciprocă.  Poate, doar, preocuparea sa pentru a-şi găsi drumul în hăţişul oraşului în care ajunsese – de voie, de nevoie – m-a despărţit de vreo tragedie. Locuiam, încă, în Noua, când au ajuns până la noi ecourile unei  întâmplări cu un om care nu a avut şansa mea – aceea de a nu fi în raza lui vizuală. A ieşit rău.

Rostea asta cu o seninătate şi o  naturaleţe de zici că venea în vizită pisica vecinei. Avea o singura supărare mama – Lolita! Lolita era un câine pitic, cu ochi vii şi suflet chinuit. Nu-i plăceau oamenii, nu-i plăcea nimic în curtea noastră. Nu se adapta, dar nici nu voia să se adapteze. Am iubit-o greu, ca pe o obligaţie, ca pe un copil rebel care face prostii dar ştii că e al tău şi nu ai ce face. Credem ca, în cele 6 luni cât a stat la alţii, sigur a fost chinuita de cineva. Săraca! Când o mângâiam …tremura de neplăcere şi când o chemam nu venea niciodată. Soţul meu, care e topit după animale aproape bolnăvicios, aş spune, era dezamăgit mereu. Parca nu-i venea a crede.  Dar ne obişnuisem cu ea în decor, fără să latre, făcându-şi nevoile fix în faţa porţii sau mai rău pe preşul de la intrare. Ce mai?! O provocare! O apuca lătratul când dormeam mai bine, în liniştea nopţii, niciodată când trebuia. De aici şi dezamăgirea mamei!

Odată, pe la trei dimineaţa, hărmălaie mare. Ies în curte şi o găsesc pe mama rezemându-se de gard,  spunând sec: „Trece ursul!” Toţi câinii lătrau înfiorător, doar Lolita noastră dormea cu burtica în sus! În prima fază m-a buşit râsul, dar când am zărit fundul ursului,ce se depărta de casă, mi-a cam pierit zâmbetul. „Mamă, ăsta ne-a luat în colimator. E a treia oară când trece pe aici, săptămâna asta. Ce ne facem oare? Sunt flămânzi! Şi, Lolita asta n-a lătrat deloc, mai aveam un pic şi lătram eu!”,  îmi spunea mama extrem de supărată de parcă ghemotocul acela ar fi avut vreo solutie la ditamai problema, dar, deh, mama voia si ea sa stie ca avem alarmă in curte la fel ca ceilalti purtatori de patruped. Noi radeam pe ascuns și îi ziceam șoptit: „Lasă, Lolita, tu nici nu trebuie să știi de urs vreodată!”

De vreo doua ori a mai trecut ursul în vara aia. Apoi tăcere. Uitasem. Pana în 2009. Mama se mutase la Buzău. Lăsase în urmă Braşovul, urşii, pe Lolita şi pe noi. Rămăsesem singuri, singurei. Noi, Tan motan şi Lolita. Mă obişnuisem greu cu zona asta de linişte şi sălbăticie aparentă.  Într-o zi a vuit oraşul că pe Dobrogeanu Gherea, strada vecină cu noi, un urs s-a căţărat până spre acoperiș,  a distrus garduri, grădini, şi câte şi mai câte și nu s-a sfârșit bine, nu știu dacă pentru om, dar pentru un biet câine care-și apara domeniul  nu a mai fost scăpare. Iar asta mi-a adus aminte cum gasisem eu  un pliant în care era  trecut ca obiectiv turistic – „Vizitarea urşilor gunoieri din Racădău”. Nu, zău?, am gândit eu, instantaneu, aflând de vizita brunului în apropiere de noi;  Ce, Răcădau…frate! Vă invit la mansarda omului de pe Dobrogeanu Gherea,  poate luaţi masa împreună! Vai….de noi!, am gândit revoltată și de incident, și de reclama deloc atractivă și de lipsa unor conștiințe care să se revolte când trebuie, nu când se dă de necaz, ca mai apoi să dăm vina doar pe bietul animal.

 Dar uite aşa ne-am trezit şi noi, din nou, cu el  pe uliţă. De fapt era pe poteca pădurii. Ce ştia, săracul? Păream noi intrușii, nu el, și habar nu aveam că, deja, alarma era dată. Vecinii, speriaţi de pericolul ce ne pândea la poartă, anunţaseră poliţia. Veniseră doi polițiști comunitari total nepregătiţi şi cu spaima-n ochi. Maaare ne-a fost mirarea, însă, să-i vedem pe cei doi mergând alături, înghesuiți unul în altul, cu ursul după ei. În coadă, vecinul Domi-senior, uşor vesel de la ceva chimion. Fără pantaloni, cu o cămaşă băgată-n, mă scuzaţi, chiloţi, din care fluturau capetele ei de zici că se pregătise de un ritual războinic. Avea vecinul Domi şi un băţ luuuung în mână şi zbiera cât îl ţineau plămânii: „Să lăsaţi ursul în pace, da? Ursul e prietenul meu. Nu face nimic. Lăsaţi ursuuul! Îi arăt eu drumul!” Şi ca un făcut, ursul mergea încet, încadrat de cei trei, spre marea noastră uimire, ca într-o vrajă bine făcută din care cred ca ursul simțise că nu i se dorește decât binele. Iubesc scena asta și pe omul acesta curajos!

Şi Lolita tot n-a lătrat. Nu ştiu continuarea, dar, la doua zile, un prieten a ajuns transfigurat la poarta noastră după ce a dat nas în nas cu Măria Sa. L-a derutat puţin şi a scăpat. Nu mai aveam linişte. Am mai auzit vreo doua nopţi de hărmălaie, iar la o săptămână de la acel incident, când încercam să înlocuim vechiul gard şi lăsasem loc cât să iasă o pisică o vedem pe Lolita pe stradă. Greu s-a reîntors. Ca un făcut, după câteva zile, au găsit-o  moartă  doi oameni ce ne ajutau la gard. Nu eram acasă. Din fericire, zic. Nu aş fi suportat imaginea. Lolita noastră, inimă de leu, cu frică de oameni, dar vitează fără să ştim, s-a pus cu cine nu trebuia. Cu ursul. Nu mai era nimic din ea, spuneau cei care au văzut-o. Eu m-am ferit. Am vrut să o am în minte, aşa ciudăţică, cum era. Mi-am zis doar că era bine dacă rămânea la gândul meu prim, și trăia fără să știe ce înseamnă cuvântul urs.

De atunci  nu au mai trecut pe aici. Am văzut o ursoaică și doi pui într-o seară doar, tot în 2009, la vreo doua luni dupa întâmplarea nefericită şi am sunat la 112 să feresc nişte tineri care se pupau pe aleea pe care voia să se îndrepte ursoaica. Nu ştiu ce au hotărât cei în drept, cu mine nu au fost prea amabili, tratand spaima mea, cam cum au tratat si agentia de turism fenomenul, ca pe ceva ce face parte din viața unui oraș de munte. Poate asa si ar trebui sa fie, un fapt firesc daca noi am sti cum sa gestionam un astfel de coupe de foudre, fara sa intram in panica.  De vreo tragedie nu am auzit, dar eu, de atunci, privesc înapoi…cu grijă. Acum, am șase câini hotărâţi care nu lasă nelătrata nicio vietate, fie el om, animal sau pasăre. Câteodată, însă, îmi îndrept gândul spre Lolita, cea cu inima de leu! Sărăcuţa……creatură….