Autor: Adriana
https://www.adrianatirnoveanu.ro/
Lolita și ursul de la mansardă
Când mă gândesc la toți aceia care tratează animalele ca pe un vânat, pradă sau trofeu, jur că mă iau nervii! Urăsc vânătorile lui Ţiriac şi îi detest pe cei care au această „pasiune”. Nu pot spune că nu am şi alte sentimente faţă de aceşti coloşi ai pădurii. Aş minţi. Firesc, aş spune, după ce bifezi, ca experienţă, o întâlnire, aproape faţă în faţă cu ursul. Ce ai putea sa faci întru apărarea ta? Mai nimic. De fiecare dată am avut noroc. Ceva ne-a despărţit de vizualizarea, aia, reciprocă. Poate, doar, preocuparea sa pentru a-şi găsi drumul în hăţişul oraşului în care ajunsese – de voie, de nevoie – m-a despărţit de vreo tragedie. Locuiam, încă, în Noua, când au ajuns până la noi ecourile unei întâmplări cu un om care nu a avut şansa mea – aceea de a nu fi în raza lui vizuală. A ieşit rău.
După cât trâmbiţez pe aici, cred că deja aţi aflat cu toţii că 30 de ani am trăit în acest cartier cu nume nou pentru zonă veche, sălbatică, ce putea fi lăsată în pace dacă Ceaușescu nu-și punea în gând să îi mute acolo pe toți cei care lucrau la Autocamioane Roman și astfel să echilibreze puțin zonele. A făcut vestitele blocuri, destul de spațioase și incapatoare, de altfel, si nu stiu cum, dar n-au putut știrbi, din frumusețea acelui loc, cu absolut nimic. Era o mândreţe de cartier. Avea pe nedrept o reputaţie îndoielnică, dată mai mult de zvoniști și strâmbicioși din nas datorită faptului că era destul de departe de centrul orașului, dar cum aveai pădurea la îndemână, lacuri, ștrand și o grămadă de alte locuri care-ți deveneau instantaneu prieteni de vreme rea, pot spune că noi, cei care traiam acolo, aveam doar avantajele în minte, nu dezavantajele. Dacă sunteţi curioşi intraţi pe Google şi aflaţi ce „staţiune” minunată a devenit această zonă.
Acolo a fost prima mea întâlnire cu Măria Sa, Ursul. Şi nu la Zoo, cum sigur se gândesc cei care locuiesc încă în Noua şi ştiu că grădina zoologică era la doi paşi. Nu! La containere, fix lângă blocul în care locuiam. Horror. Era ora 2, în noapte. Parchez eu tiribomba mea roşie, cobor şi încremenesc lângă ea. Nu suflam, nu mă mişcam. Nimic. Nici să mă frec la ochi, pentru a mă asigura că văd bine, nu-mi venea. Mă uitam cum răsturna containerul doar cu labele din faţă. Lejer! Natural! Impresionant! Ca un făcut, nimeni în zonă. Mai bine, zic! Dar na, ce fac eu acum? Să urc în maşină din nou!, mă gândesc
Iaca aşa! Da’ cum? Făcea râşniţa mea un zgomot când o deschideam!!! Văleleu!!! Să fug? Nuuu, n-ar fi fost bine! La un moment dat, văd ursul nostru, cu pricina, băgat tot în container. Îmi spun că ăsta ar fi momentul să intru tiptil în scara blocului. Ajung, doar Dumnezeu ştie cum, direct în lift. Descui uşa apartamentului şi masochistă cum sunt, plus curioasă rău, fug în baie, de unde aveam vizibilitate maximă. Mă urc cu picioarele pe vană şi văd, în direct, cum ursul nostru se plictisise de ceea ce găsise sau nu găsise şi pleca tacticos printre….blocuri.
M-am înfrigurat toată. Vai de pălăria omului ce ar fi putut să se întâlnească cu domnişorul Moş Martin al nostru! Printre blocuri, spaţiul era îngust. Oricum, periculoasă treabă! Nu vă spun că, la cât de imens era ursul, cel pe care l-am văzut după vreo alţi 5 ani, pe strada pe care m-am mutat apoi, părea bebeluş. N-am auzit atunci de vreun om păcălit de urs sau invers. Eu mi-am păcălit soarta, în seara aia.
Grotesc mi s-a părut, în schimb, când, într-o zi, fără să-mi spună unde mergem, înarmat cu un aparat de fotografiat, un „amic” s-a gândit să mă impresioneze. A virat maşina pe un drum ce ducea în alt cartier vestit al Braşovului – Răcădău. Din maşină am văzut urşii gunoieri. M-a prins o tristeţe iremediabila, iar omul, care nu ştia de păţania mea, era oarecum surprins de ce nu sunt într-o stare de exaltare, cum i se părea lui normal. Mie îmi părea nedrept, și chiar dacă era pitoresc să-i vezi cu câte doi puiuți după ei, bănuiam cam cât ar fi de periculos. Îmi doream să se întâmple un miracol și sa ajunga a fi în siguranță. Din păcate, nu erau nici ei, nici noi.
Poveştile cu urşi au tot continuat. Unele triste rău, altele horror, iar câteva în care te lua mila. Câtă vreme le-am stricat pădurile, le-am împuţinat hrana şi le-am devastat „căsuţa”, au început să vină în casa noastră. Peste tot. Nu mai hibernau, îşi apărau puii, devenind agresivi şi îşi căutau hrana. Pe aici, în oraş.
De atunci am tot auzit de astfel de nenorociri, din păcate. Acum, locuim în centrul Braşovului, pe o stradă pe care o confunzi, uşor, cu o potecă de munte. În pădure, direct! Pare ireal când spun asta, pentru că nu-ţi închipui toate cuvintele acestea la un loc – Braşov, centru, pădure, urşi. Şi totuşi, în 2007, încă mai se aventurau și se rătăceau prin oraș, dar au dat și idei și soluții celor care îi aveau în vedere, încercând să-i monitorizeze cumva. Pe unii să-i ducă în Rezervaţia de la Zărneşti, pe alţii în alte zone neştiute. Au rămas destui şi în pădurile noastre. Au încercat să asigure containerele de gunoi în aşa fel încât să nu-şi mai poată procura hrana de acolo. Dar cred că nu a fost suficient. De undeva mâncarea trebuia luată, iar, în sălbăticie, pădurarii nu ştiau cât puteau face acest lucru, plus că nici interes anu cred că era, dar aici dăm de alta poveste. Aşadar, continuau să exploreze, sa caute, sa se apropie prea mult de casele noastre. Poate datorită lor, uneori, auzeam, în noapte, haite de câini lătrând prelung şi continuu, năucitor şi inexplicabil pentru mine, atunci. Mă trezeam, a doua zi, şi-mi spunea mama: „Ei, a trecut ursul!”
Rostea asta cu o seninătate şi o naturaleţe de zici că venea în vizită pisica vecinei. Avea o singura supărare mama – Lolita! Lolita era un câine pitic, cu ochi vii şi suflet chinuit. Nu-i plăceau oamenii, nu-i plăcea nimic în curtea noastră. Nu se adapta, dar nici nu voia să se adapteze. Am iubit-o greu, ca pe o obligaţie, ca pe un copil rebel care face prostii dar ştii că e al tău şi nu ai ce face. Credem ca, în cele 6 luni cât a stat la alţii, sigur a fost chinuita de cineva. Săraca! Când o mângâiam …tremura de neplăcere şi când o chemam nu venea niciodată. Soţul meu, care e topit după animale aproape bolnăvicios, aş spune, era dezamăgit mereu. Parca nu-i venea a crede. Dar ne obişnuisem cu ea în decor, fără să latre, făcându-şi nevoile fix în faţa porţii sau mai rău pe preşul de la intrare. Ce mai?! O provocare! O apuca lătratul când dormeam mai bine, în liniştea nopţii, niciodată când trebuia. De aici şi dezamăgirea mamei!
Odată, pe la trei dimineaţa, hărmălaie mare. Ies în curte şi o găsesc pe mama rezemându-se de gard, spunând sec: „Trece ursul!” Toţi câinii lătrau înfiorător, doar Lolita noastră dormea cu burtica în sus! În prima fază m-a buşit râsul, dar când am zărit fundul ursului,ce se depărta de casă, mi-a cam pierit zâmbetul. „Mamă, ăsta ne-a luat în colimator. E a treia oară când trece pe aici, săptămâna asta. Ce ne facem oare? Sunt flămânzi! Şi, Lolita asta n-a lătrat deloc, mai aveam un pic şi lătram eu!”, îmi spunea mama extrem de supărată de parcă ghemotocul acela ar fi avut vreo solutie la ditamai problema, dar, deh, mama voia si ea sa stie ca avem alarmă in curte la fel ca ceilalti purtatori de patruped. Noi radeam pe ascuns și îi ziceam șoptit: „Lasă, Lolita, tu nici nu trebuie să știi de urs vreodată!”
De vreo doua ori a mai trecut ursul în vara aia. Apoi tăcere. Uitasem. Pana în 2009. Mama se mutase la Buzău. Lăsase în urmă Braşovul, urşii, pe Lolita şi pe noi. Rămăsesem singuri, singurei. Noi, Tan motan şi Lolita. Mă obişnuisem greu cu zona asta de linişte şi sălbăticie aparentă. Într-o zi a vuit oraşul că pe Dobrogeanu Gherea, strada vecină cu noi, un urs s-a căţărat până spre acoperiș, a distrus garduri, grădini, şi câte şi mai câte și nu s-a sfârșit bine, nu știu dacă pentru om, dar pentru un biet câine care-și apara domeniul nu a mai fost scăpare. Iar asta mi-a adus aminte cum gasisem eu un pliant în care era trecut ca obiectiv turistic – „Vizitarea urşilor gunoieri din Racădău”. Nu, zău?, am gândit eu, instantaneu, aflând de vizita brunului în apropiere de noi; Ce, Răcădau…frate! Vă invit la mansarda omului de pe Dobrogeanu Gherea, poate luaţi masa împreună! Vai….de noi!, am gândit revoltată și de incident, și de reclama deloc atractivă și de lipsa unor conștiințe care să se revolte când trebuie, nu când se dă de necaz, ca mai apoi să dăm vina doar pe bietul animal.

Dar uite aşa ne-am trezit şi noi, din nou, cu el pe uliţă. De fapt era pe poteca pădurii. Ce ştia, săracul? Păream noi intrușii, nu el, și habar nu aveam că, deja, alarma era dată. Vecinii, speriaţi de pericolul ce ne pândea la poartă, anunţaseră poliţia. Veniseră doi polițiști comunitari total nepregătiţi şi cu spaima-n ochi. Maaare ne-a fost mirarea, însă, să-i vedem pe cei doi mergând alături, înghesuiți unul în altul, cu ursul după ei. În coadă, vecinul Domi-senior, uşor vesel de la ceva chimion. Fără pantaloni, cu o cămaşă băgată-n, mă scuzaţi, chiloţi, din care fluturau capetele ei de zici că se pregătise de un ritual războinic. Avea vecinul Domi şi un băţ luuuung în mână şi zbiera cât îl ţineau plămânii: „Să lăsaţi ursul în pace, da? Ursul e prietenul meu. Nu face nimic. Lăsaţi ursuuul! Îi arăt eu drumul!” Şi ca un făcut, ursul mergea încet, încadrat de cei trei, spre marea noastră uimire, ca într-o vrajă bine făcută din care cred ca ursul simțise că nu i se dorește decât binele. Iubesc scena asta și pe omul acesta curajos!
Şi Lolita tot n-a lătrat. Nu ştiu continuarea, dar, la doua zile, un prieten a ajuns transfigurat la poarta noastră după ce a dat nas în nas cu Măria Sa. L-a derutat puţin şi a scăpat. Nu mai aveam linişte. Am mai auzit vreo doua nopţi de hărmălaie, iar la o săptămână de la acel incident, când încercam să înlocuim vechiul gard şi lăsasem loc cât să iasă o pisică o vedem pe Lolita pe stradă. Greu s-a reîntors. Ca un făcut, după câteva zile, au găsit-o moartă doi oameni ce ne ajutau la gard. Nu eram acasă. Din fericire, zic. Nu aş fi suportat imaginea. Lolita noastră, inimă de leu, cu frică de oameni, dar vitează fără să ştim, s-a pus cu cine nu trebuia. Cu ursul. Nu mai era nimic din ea, spuneau cei care au văzut-o. Eu m-am ferit. Am vrut să o am în minte, aşa ciudăţică, cum era. Mi-am zis doar că era bine dacă rămânea la gândul meu prim, și trăia fără să știe ce înseamnă cuvântul urs.
De atunci nu au mai trecut pe aici. Am văzut o ursoaică și doi pui într-o seară doar, tot în 2009, la vreo doua luni dupa întâmplarea nefericită şi am sunat la 112 să feresc nişte tineri care se pupau pe aleea pe care voia să se îndrepte ursoaica. Nu ştiu ce au hotărât cei în drept, cu mine nu au fost prea amabili, tratand spaima mea, cam cum au tratat si agentia de turism fenomenul, ca pe ceva ce face parte din viața unui oraș de munte. Poate asa si ar trebui sa fie, un fapt firesc daca noi am sti cum sa gestionam un astfel de coupe de foudre, fara sa intram in panica. De vreo tragedie nu am auzit, dar eu, de atunci, privesc înapoi…cu grijă. Acum, am șase câini hotărâţi care nu lasă nelătrata nicio vietate, fie el om, animal sau pasăre. Câteodată, însă, îmi îndrept gândul spre Lolita, cea cu inima de leu! Sărăcuţa……creatură….
Tanti Ana….
Tanti Ana a murit aşa cum a trăit – de frică, nesiguranţă şi neîncredere în oameni. Acum, fie vorba între noi, mulţi avem „bolile’’ acestor vremuri. Paranoia a devenit chiar ceva la moda fără de care, parcă, nu mai poţi trăi şi de care ai vrea să scapi, dar nu scapă ea de tine. Când i-am văzut prima dată buletinul era prin 2009. Era să-l scap, de îndată ce i-am văzut scris acolo, 1 octombrie 1920. Mă blocasem. Nici nu puteam calcula. Nu credeam că fiinţa asta, gârbovită ce-i drept dar de-o coerenţă extraordinară, poate avea atâţia ani. Ea mă privea cu superioritatea ce i-o dădeau, clar, cei 89 de ani, de atunci. „Ce-i, nu crezi?”, mă întreba ea dojenitor. „Păi, normal, dacă domnul Moldovan n-are decât 69, e firesc să te miri, duduiţă!’’
Domnul Moldovan era bărbat’său; nea Petrică, aşa cum îl ştiau toţi. Nu părea cu mult mai tânăr decât ea, dar se pare că bătrâna avea dreptate. Din păcate era destul de bolnav, dar nu-l credea nimeni pentru că era prea falnic şi prea arătos, încât se credea că stă doar la adăpost de gura babei. A murit după o insuficienţă respiratorie în urma unei operaţii. Ar mai fi trăit mult şi bine, zic unii, dar tanti Ana nu a putut suporta pe nimeni, în preajmă, să-l îngrijească. Avea o manie – dacă-i omoară cineva, le otrăveşte mâncarea, apa, le fură banii, şi le vinde casa? Ei ce se fac?
Era la sfârşitul lui ianuarie 2012 când doar câţiva oameni au fost acolo în ultima lui zi pe pământ. „Săracii! N-au! Au zis cu toţii. De unde sa aibă? Copii nu, mai sunt și pensionari de prea multă vreme. Asta e! Biata tanti Ana, ce se face ea singură?!
Dar băbuţa noastră, de 92 de ani acum, nu voia să schimbe nicio regulă. Voia să-i fie săpată grădina, voia să nu i se gătească, dar să mănânce ceva totuşi; să fie din când în când ajutată, dar să stea în casa ei. Dar dacă nu avea pe nimeni, greu să găseşti pe cineva amator!
Era tanti Ana a noastră atât de lucidă şi clară la minte că ştia mai repede decât cel ce-i făcea cumpărăturile cât costă şi cât trebuie să mai primească înapoi. Avea şi ea o slăbiciune- pisicul vecinilor. Niciodată nu ţinuseră soţii Moldovan vreun animal, în afară de vreun porc sau găină. Câine, pisică? Nu, Doamne fereşte! Păi, mâncarea lor? Costa! Aşa că dragostea ei era oarecum bizară pentru ceilalţi vecini. O auzeai cum striga:„ Iar ai venit? Pezevenghiule! Hai, hai, Gheorghiţă, hai să-ţi dea mama sa mănânci ceva bun!’’Şi pisicul se unduia şi alinta, şi stătea cu ea toată ziulica. El torcând, iar ea citind psalmi la lumina geamului.
Toată vara a udat tanti Ana gradina, să se facă, să fie. Ba, mai lua şi sapa uneori, dar fără rost. Nu mai putea femeia. Stătea, apoi, singurică pe bancă. Acum n-am să vă spun câte certuri şi nemulţumiri avea băbuţa cu toată lumea ce încerca sa o ajute. Era veşnic „furată şi oropsită’’. Toţi aveau gânduri ascunse, iar ea scotea nişte răutaţi greu de suportat. Avea o simpatie pentru vecinul din dreapta casei:„ E un domn!, zicea ea. Păcat că-i tot timpul plecat!” La el a apelat şi când s-a îmbolnăvit, iar când au luat-o cu salvarea, doar în el a avut încredere să-i lase cheia să încuie. Doar atât!
Nu a murit în vara aia bătrâna noastră. Doctorii de pe salvare au spus că nu-i bolnavă decât de bătrâneţe, în rest era sănătoasă tun. Avea o răceală şi tocmai asta a speriat-o pe tanti Ana şi a făcut-o să plece din căsuţa ei, pentru a trece iarna, la Huşi, la o nepoată. Nu s-a adaptat. Se revolta, se certa cu toţi, mânca doar noaptea, pe ascuns, visa la căsuţă şi la pisicul Gheorghiţă. Tocmea maşini să o readucă acasă, dar nimic, nici chiar vremea nu a ajutat-o defel. Viscolele şi troienele i-au luat orice speranţă. Intrase în 2013 cu mare supărare.
Cu toate astea, într-un 2 februarie, auzim că tanti Ana s-a dus la nea Petrică. Gata. Murise în somn, oarecum de inimă rea si de dor şi, ca un făcut, avea să fie înmormântată departe de tot ce iubise ea mai mult. Ii găsiseră un fişic de bani în rufele murdare. Cam cincizeci……de milioane, în bani vechi….numai buni de făcut înmormântarea cu ei.
A trecut puţină vreme. Pisicul Gheorghiţă încă o caută pe mama lui adoptivă. Nu înţelege de ce nu se mai deschide niciodată uşa aia verde. Miaună şi priveşte în gol. Cei ce-au rămas după tanti Ana, ca moştenitori legali, s-au pricopsit cumva. În afară de căsuţa cu gradină au descoperit ascunşi cam patru sute de milioane. Bănet, frate! Ce păcat! Sau ce bine, pentru ei! Dar oare cum ar fi fost dacă ar fi trăit tanti Ana a noastră împărăteşte cu ajutorul lor, în căsuţa ei şi, poate, acum ar fi fost zărita, încă, prin grădină?
Din păcate, nu a ştiut cum să facă asta. A adunat ban pe ban dintr-o obişnuinţă seacă. Degeaba. Nici măcar pentru alţii. Nu a lăsat nimic de bună voie. Totul a fost aşa la repezeală, dintr-o ură viscerală faţă de neamul lui Nea Petrică. Într-un fel, dreptate pentru ei s-a făcut. Nu s-au iubit în viaţă unul pe celălalt. Uite cum şi după moarte, Dumnezeu i-a aşezat în colţuri diferite de lume. Trist!
Timpuri, oameni, poveşti. Ce a rămas în urmă? Un pisic mieunând a jale şi dor şi o poveste pe aici. Plus un gând inevitabil: „N-au! Auzi? N-au! Săracii! De unde să aibă?”
Of, Doamne!
Un gând bun îţi trimitem, tanti Ana! Pentru eternitate!
Copilul mare şi covrigi. Mulţi covrigi!
Aveţi şi voi „copii mari” acasă? Eu am. Unul. Şi mă mândresc cu el, dar tot îl pârăsc:
-N-ai blugi suficienţi!, zic.
-Aşa, şi?
-Mergem la cumpărături!
-Când?
-Acum!
-Aha, e musai?
-Musai!
-Bine, hai!
Până aici …toate bune. Ajung la un magazin fericită, într-un fel, când aud:
-Coboară…. tu, prima! Eu parchez! Te găsesc în magazin!
Mă sperii, instinctiv, dar, na….mergem pe încredere. Apare el. Cred, sper. Zic, timid:
-Vezi că mie nu-mi trebuie nimic, doar ţie!
-Vin imediat!, mă asigură el.
Intru. Mă cunoaşte vânzătoarea. O salut şi plec la blugi bărbăteşti. Privesc în jur. Ar fi ceva, dar să vină soţul. El îi poartă. Şi aştept, aştept, aştept. Dau de o jacheta, pentru mine. O încerc. Mă uit spre intrare. Nimeni. „N-are cum să-mi tragă clapa. O fi ceva cu maşina!”, zic. Dar, na! Că apare….fericit! Prea fericit! Zâmbind cu toată gura. „Ioi, e prea vesel. Şi mersul lui lăbărţat nu-i de cumpărături!”, gândesc.
-Iubita, mi-am luat covrigi!
Eu…nimic.
-Cu nucă şi miere!, zice, înfulecând de parcă nu-i dădusem de mâncare o săptămână.
-Bine, bine! Lasă covrigii! Hai….. să ne uitam la blugi.
-Păi, arată-mi tu. Eu am ceva treabă (covrigii, se înţelege)…
-Uite ăştia, ce zici?
-Prea largi!
-Ăştia?
-Prea deschişi!
Mă abţin, deşi i-aş zice vreo două şi îi mai arăt unii:
-Ăştia-s de gigolo, nu vezi? Io-s om serios!
Serios, serios….dar nici nu atingea blugii. Doar îşi lua masa în oraş – covrigi cu nucă şi miere. Mi-e răuuuuuuuuuuuuuu! Continui, totuşi! Şi el la fel – unii par mici, alţii material prost, alţii prea tinereşti. Şi ultimul cuvânt:
-Hai, să mergem! Nu vezi că nu au!
Raionul plin cu marfă. Îl privesc siderată, dar nu zic nimic. Ieşim! Şi-l aud:
-Eu îmi mai iau un covrig…cu mac, vrei?.
Fug speriată la maşină. Nu-s nervoasă. Ma pufneşte râsul şi mă gândesc să caut un magazin care să nu aibă vreo covrigărie, cofetărie sau alte ispite lângă, că….. adio blugi. Şi, adio mi-am luat! Poate într-o altă zi…..








