Sunt România şi m-am născut odată cu Lumea (poveste simbol)
Clădirea, deja pe jumătate dărăpănată, se mai clătina încă o dată din temelii. Fetiţa cu păr bălai şi cârlionţat se strânse şi mai mult la pieptul mamei: „Spune-mi, te rog, o poveste, să nu mai îmi fie aşa de frică!” Vuietul vremurilor răsuna, parcă, în casă, iar Maria nu putea adormi fără cuvinte, fără liniştea basmelor ei preferate. Nu era timp de poveşti. Sau poate da? Femeia, cu faţa smeadă şi cu ochi îndârjiţi clătina hotărâtă din cap, zicându-i şoptit copilei, fiindu-i ușor teamă să nu o audă avioanele ce aruncau din Iad foc peste Pământ: „Este război, fata mamei, acum nu mai e loc de poveşti; zânele s-au ascuns în Pletele de Ceaţă ale munţilor şi tac. Îţi voi vorbi, în schimb, despre Romania care este ca tine!”
Cutremurată, tresări ca un ghiocel eliberat de zăpadă pe măsură ce asculta Începutul şi Continuarea Cuvântului, vechile poveşti căpătând Cruce prin rostirea Maicii. Vorbele păreau puţine, insuficiente; mai avea nevoie de ele şi, rugător, cu ochii înlăcrimaţi, încercă să nu oprească cursivitatea lor. România nu mai era doar un nume, era semnul Învierii făcut de Dumnezeu pe acest Pământ; era Gând şi Faptă, Lumină şi Putere, Curaj şi Demnitate. Obiectele magice aruncate de Făt–Frumos în calea Zmeului nu mai erau simple închipuiri, ci purtau nume concrete – Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu, Horea, Eminescu sau Avram Iancu; efigii pe care avea să le întâlnească pe chipurile românilor din jurul ei.
Furată şi vrăjită de noua „poveste”, copilul se sprijini fără voie de „cărămizile fierbinţi’‘ dintr-un perete ce se încăpăţâna să reziste în picioare, dar nu mai clipi a teamă; îl pipăi cu mâna şi simţi Codrii Cosminului, Rovine, Calugărenii, Alba Iulia, Plevna sau Marea Unire. Învăţa de la Voievozii Maicuţei să nu-i mai fie teamă. Nu a uitat niciodată acel război. Acea victorie a sa, personala, asupra fricii i-a devenit Icoana. În acea noapte de foc, fetiţa bălaie a adormit, în cele din urmă, liniştită ca în orice noapte de peste ani. A doua zi, în zori, a reclădit tot ce s-a dărâmat; genunchii ei plini de sange înfipţi în pământ fiind rugăciunea de izbăvire în faţa lui Hristos. Multă vreme, după aceea, purtând cu ea Duhul şi Puterea Înaintaşilor săi, dându-şi, în acelaşi timp, seama „cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm.”
Aula Universităţii, imensă şi rece, devenise neîncăpătoare pentru studenţii care se adunaseră acolo pentru festivitatea de absolvire a Facultăţii de Istorie. Maria era un pic neliniştită, neştiind de ce anul acesta duhovnicul ei, preotul micii biserici de lemn dintre căminele studenţeşti, nu mai fusese invitat la festivitate. Acum, mai mult ca niciodată, simţea că are nevoie de el, mai ales că trebuia să le vorbească studenţilor şi profesorilor în calitate de şefă de promoţie. Fusese, în schimb, invitat altcineva, un profesor „nou” care le promitea tinerilor o altfel de istorie, „revoluţionară” dupa cum spunea el, în consens cu noile realităţi. Glasul spart al acestuia o făcu să tresară instinctiv şi amintirile din vremea războiului o copleşiseră din nou; vorbele omului de la tribună fiind, parcă, o continuare a Focului de atunci. Dacii străbuni deveneau nişte bieţi barbari care au dispărut peste noapte, Eroii Neamului nişte simple ficţiuni, iar Poporul Român era prezentat ca fiind un accident nefericit al istoriei. În mintea Mariei se derulau miile de pagini citite; Nicolae Densuşianu şi Iorga fiind titanii ei preferaţi. Ei îi spuseseră ca Dacia nu a fost niciodată ocupata de romani, că triburile latine provenite din Arcul Carpato-Dunărean au populat cu mii de ani înainte de Hristos Peninsula Italica şi că soldaţii din numai zece legiuni, care nu vorbeau aceeaşi limbă, fiind proveniţi din diferite regiuni ale Imperiului Roman şi care „ocupaseră” mai puţin de o treime din teritoriul Daciei, nu aveau cum să schimbe un popor şi un grai. Dar şi el, la fel ca şi alţii care s-au pripăşit pe aceste locuri, voia, în schimb, să arate omenirii că a fi român înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul. Faptul că noi, românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nu să dăm apă la moară acelora care ne desconsideră originile.
Sângele vărsat pe câmpurile de luptă şi în închisorile Necuratului, de-a lungul istoriei, nu putea să se prefacă peste noapte în apă. Acel sânge înmuiase Pământul pe care a pus capul ca pe o perna ocrotitoare în vreme de cumpănă. Acel sânge nu a fost o minciună, l-a simţit şiroindu-i pe obraji, strângându-l, mai apoi, cu grijă în pumni şi în inimă pentru a nu se irosi, pentru a reînvia în Sfinte Moaşte.
Vorba făra zidire a personajului, care-şi încheiase apariţia, nu o înspăimânta. Citise nenumărate tratate despre demoralizarea unui popor şi predarea acestuia în faţa inamicului fără a se trage niciun glonţ. Cuvântul fetei neprihănite răsuna în aulă, ca o pădure tremurată de un vânt vechi: „EU sunt MARIA şi nu am murit Atunci! EU sunt MARIA şi nu sunt o Poveste, sunt România şi m-am născut odată cu LUMEA!
MAIASTRA începu sa cânte cu lupii, TROIŢA, sădită de Hristos pe pământul nostru, lumina răscrucea de drumuri. La poalele ei, Maria se aşeza în genunchi. Din nou…
****
Acest articol este o îngemănare de gânduri ce aparţin soţului meu, Mihai, în formatul poveştilor pe care acest blog le găzduieşte şi în care nu spunem altceva decat crezul familiei noastre, care nu se va dezice niciodată de originile sale, de credinţa acestui popor, de frumuseţea şi puterea lui. Dacă sunt mulţi acei care spun „frumoasă ţară, păcat că e locuită” şi vom lăsa ca o mână de oameni să ne convingă că tot ce vine din afară e minunat şi bun, iar noi nu însemnăm mai nimic, ar trebui să ştim că în acea propoziţie se vorbeşte despre fiecare dintre noi în parte. Mai ţineţi minte căutarea aceea pe google cu ”românii sunt proşti” sau noile idei induse cum că am fi intoleranţi în ceea ce priveşte modernismul vremurilor? Ei bine, sunt sigură că aceste cuvinte nu vor schimba nimic, ci vor rămâne simple vorbe scrise, dar măcar ştiu că nu pot pleca privirea şi capul de câte ori suntem acuzaţi că suntem habotnici, needucaţi şi înapoiaţi. Şi mai ştiu că vremurile acestea le trăiesc, pe alocuri, cu mâhnire în suflet, la fel de greu ca mulţi dintre noi, dar ştiu că am trecut printr-un vârtej de situatii în trecut şi că ne-am adaptat mereu şi mai bine. Pentru mine, istoria recentă, a comunismului, e încă vie. Dacă am putut supravieţui umilinţelor, a lipsei de libertate de orice fel, a crucilor şi rugăciunilor făcute pe ascuns, atunci..tot ce primesc acum pare un balsam vindecător. Faptul că încă se poate alege în cine şi ce să crezi mi se pare cel mai mare drept. Faceţi-o fiecare, după cum vă spune mintea şi sufletul.
Am făcut-o şi noi azi…aici şi în inimă. Mulţumim.
2 iunie 2014, reașezată azi, 22 iulie 2015 când istoria pare a se repeta…, și din nou in prag de 1 decembrie 2017
Aseară, mi-am recitit câteva poveşti dragi. Eram în acea formă în care regretam că am avut o perioadă ciudată, că nu am scris nimic de multă vreme. „Ei, şi ce?”, ar spune unii. Da. Adevărat. Doar că sunt mai fericită când scriu și când pun haine noi cuvintelor, stărilor și chiar îmi pot făuri vise în scris. Căci eu nu visez altfel. Nu visez pentru că le-aș face potrivite, ca pe o haină perfectă, nici mare, nici mică. Păi, cum să limitezi visul? El e infinit. În el e totul posibil. Doar că eu aud de vise împlinite și atunci mă gândesc să nu exagerez și să le fac doar cât am nevoie. Puțintel mai mult decât am. Da, e evident, v-ați prins și voi că sunt prelungiri de realitate, cele pe care cu puțină forțare ți le îndeplinești singur. Celelalte vor sta într-o stea, iar spre ele nu mă uit cu jind, ci cu credință și răbdare.
