Ce păcat că iubirea nu liniștește tumulturi

Ce păcat că iubirea nu liniștește tumulturi

și că-n oameni te cauți, în oameni te scuturi!
Ce păcat că furtuna se dezlănțuie-n vorbe,
de se uită amurgul, al tăcerilor strofe.

Ce păcat că vorbește doar durerea din noi,
plămădită-n himere, stoarsă-n lacrimi de ploi,
strecurată în filtre care-s prea încărcate,
de nu vezi nici lumina, nu vei ști că e noapte;

vei sta-n bezna de suflet, căutând pod lumesc
și în mâna întinsă cauți verbul firesc,
care nu te conține, nu te are, nu vrea
să îți fie nici leagăn, nici măcar o perdea,

care flutură-n geamul ce te ține departe:
tu, ascuns de lumina și de-a vieților șoapte,
uitând, simplu, că-n tine e apus, răsărit
și că singur vei prinde chiar un băț de chibrit

care să ardă totul, să te scape de semne,
din cenușa de-o clipă să răsară poeme;
să le ții pentru tine, nimeni să nu-nțeleagă
că-i posibil să fie un subiect într-o frază.

Ce păcat că nu-i omul pregătit să priceapă
că în viața-lumină e esență întreagă
și că rolul ce-l prinde, comedie sau dramă,
va fi mâine, probabil, nebăgare de seamă.

A căzut.
Punct, de la capăt
spre un alt început,
fără trecut.
Se închide coperta
și se scrie…mai mult.

ce păcat că iubirea nu linisteste tumulturi
ce păcat că iubirea nu linișteste tumulturi

You may also like

4 comentarii

    1. …da, pentru ca deseori zbaterea de azi, e inutila maine și toata agitatia scenei…dispare. Si da…poate iubirea sa linisteasca tumulturi…daca vrem, daca insa ne situam intr-o zona de conflict permanent, si cea mai puternica iubire…moare…

Lasă un răspuns