Luna sta să cadă,
prinsă într-un colț,
se agață de norul
ce stătea-ntr-un cot,
clătinând misterul
nopților de plută,
luna pare-ntreagă
dar de cer cusută;
o privesc din nou,
iar de sub sprânceană,
tabloul se mișcă
negrul se destramă,
lucesc mii de vise,
luna cade iar,
dezechelibrează
somnul meu hoinar
care-și cată semne
pe o zare stinsă,
aprinzând senzații
ca pe-o plită-ncinsă,
unde ia foc luna
și vreo două stele,
norul plictisit
și visele mele;
pare că ma văd
cum le iscodesc,
se ascund de mine,
să nu le privesc,
fac bairam cu toții,
iar stau într-un cot,
relaxați în clipă,
într-un nobil scop
de a lasa să cadă
peste fruntea noastră
poezii ce mâine
or înflori în glastră;
ca-ntr-o baba oarba
au jucat un rol –
să ne fim tovarăși
când în pat …e gol.
De ce să încep o frază cu de ce?
De ce tocmai am făcut-o?
De ce?
De ….frica inimii mele
Care știe că dacă nu-mi mai pun întrebări
Moare puțin mai repede
Sau pe silabe;
Ca de nu rămân curioasă,
Să știu, să aflu, să învăț,
Mă cred plină ochi.
Aș putea să am un „prea mult”,
Dar mă gândesc să mă scutur,
Să-l scutur pe el, „prea multul”,
Căci, sigur, a adunat în sine
Și rele, și balastru, și vechituri.
Cineva drag îmi spunea, ieri,
Că dacă aduni prea multe mărunțișuri
Și nu arunci nimic,
E semn de bătrânețe.
Mie noul nu-mi place,
Dar nici să îndes tot felul prin fiecare colț de inimă.
Așa că mai arunc din ce nu-mi e de folos.
Din greșeală, am scos din cufarul cu lucruri obosite
Și vreo două furtuni, două fotografii zimțate,
Un colier cu mărgele cafenii
Și o hârtie pe care îmi scrisese cineva că ma iubește dacă mă iubesc și eu.
Dacă? Auzi? Dacă?
Atunci m-am supărat, acum mă bucur că am făcut-o.
De-l credeam..azi nu mă întrebam
De ce să nu-mi fi dat șansa să fiu cu adevarat fericită?
Chiar așa, de ce nu?
De ce nu…mi-ar fi mâinele prima zi din noua mea viață?
Doar pentru că e mâine. E atât de important un mâine sănătos. E un privilegiu.
Știti voi un motiv…de ce nu?
Shhh…nu vreau să aud nimic!
De ce? Pentru că de mă mint pot răspunde unui altfel „de ce?”
Viața curge-n tropotite, și de gând, și de mirare,
Se cam scutură copacii, ceru-i dantelat în zare,
Eu mă scald în mirul verii, stau pe pernele visării
Îmi adap, cu mângâiere, plânsul sec al înserării;
Dorm secundele-n clepsidre, se trezesc furtuni de clipe,
Din nisipul frământării par amoruri să-nfiripe
Între firele de aur cu sclipiri de diamant
Și lumina diafană din apusul fermecat;
Mă trezesc că fac pereche literelor din cuvinte,
Că versific, amuzată, după-amieze aburite,
Că strecor rime stinghere în seninul serilor
Și că pun pe fugă ore din caldura verilor;
Mă topesc sub vraja nopții ce-o aștept ca să petrecem
Să-i pun în chisea de stele dulcețuri și apă rece
Să-i declar înamorată că e tot ce îmi doresc:
Să dansez cu a ei răcoare, să-i declar că o iubesc;
Iar din vara asta deasă și cu fierbințeli în piept,
Nopții-i fur liniștea vie, nici măcar nu o întreb
De o supăr sau o tulbur; sper să-mi împrumute, doar,
Rouă, adieri cochete și lichior de frig să beau…
Să mă-nghețe până-n vise, să le poarte-n dimineață
Iar amiezele să-mi fie cocktailuri cu speranță
Că voi face iară versuri, dar mai reci, mai neîncălzite,
Să uit c-am topit și vorbe, nu doar clipe obosite,
Și să pun iar, în clepsidre, …fir de vară temperată,
Sedusă de calde vise dintr-o noapte înghețată,
Cât să am de risipire, când m-or topi alte focuri,
Eu să-mi strâng zestre de gheață, să am pentru alte trocuri,
Și s-alung, ca un descântec, tot ce arde și omoară
Căci, de m-ați vedea acuma, par figură ca de ceară,
Ce-n cuvinte se alintă, adevăr rostind, în schimb,
Tineți, voi, arderea verii; eu pe ploaie o să mă plimb
..fericită..!
Puține lucruri simple mă fac atât de ușor….fericită!
