Drumul spre…„glorie”

„Niciun drum presărat cu flori nu duce la glorie” – La Fontaine

Era atent și chiar cuminte, o simfonie de cuvinte,
Dar când vorbea se repeta, zicea și nu, zicea și da,
În același timp, să nu cumva, să lase vreo impresie rea,
Dorind mereu sa placă tare, să prindă drum liber pe care
Să meargă, oarecum tihnit, iar glasul îi era șoptit;
Putea vorbi și în răspăr, căci nu zicea vreun adevăr.


Tot ce dorea era sa fie, o floare printre alte o mie,
Nu îi păsa că nu prea prinde, în simfonia de cuvinte,
Vreun lucru strălucind isteț sau, poate, vreunul mai măreț,
Se strecura repetativ, pe muzici fără portativ,
Cântând cam fals, stârnind mirări, dând doar răspuns fără întrebări
Și insistând să-și facă loc, plagiator „fără noroc”.

Vă este cunoscut tabloul?  Habar nu am care-i eroul,
Căci tot privind în jurul meu, nu mai știu cine sunt, chiar eu,
Altfel n-aș fi așa mirată de lumea cea de ciocolată,
Ascunsă sub o poleială, dar ori prea dulce, ori amară;

Din toți, în schimb, mi-e chiar urât, de omul fără de trecut,
Care trăiește din lozinci, puțin de acolo, de aici
Și-n trecerea lui cea lină, nu dă nimic, dar să obțină
E tot ce are „nobil” scop, căci prea e om…„fără noroc”.

 

Chiar mă întreb „oare de ce, când are atâtea „farmece”?

Și pare că-n istorie, se vrea pe drum cu glorie?!

„Niciun drum presărat cu flori nu duce la glorie” - La Fontaine
„Niciun drum presărat cu flori nu duce la glorie” – La Fontaine

Când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului

Când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine, foșnetele devin fanfare surde în eter și tumult în interior, tropotind sub copitele inorogilor din visele mele ce m-au topit, cândva, în fantasme de care mă rușinez absurd. Mă strecor, lin, în povestea de odinioară, încerc a mă așeza în fotoliul de catifea verde, însă simt că nu mai încap. Nu-i nimic, mă încap visele și visurile de atunci sau poate doar povestea lor, însă foșnetul crește a dezacord, trimițându-mă în anticamera din care ele nu au pornit niciodată.
Au bătut cândva la ușa împlinirilor, însă, nedeschizându-le nimeni, nu s-au bulucit, nu au prins nici îndrăzneală, nici tupeu, nici curiozități sau indiscreții de-o șchioapă. Au stat cuminți la rând. Rând la ce?, mă întreb, văzând cât de straniu stau agățate  în diverse locuri de care nici eu nu-mi mai aduceam aminte.
Gongul meu bate a trezire, ca un tunet nedorit fără de care, însă, furtuna nu-i furtună  și răspunsul nu-i răspuns. Dintr-un lampadar de ocazie, cade, pe o margine de gând adormit, visul tatei. De ce tu? De ce acum? Nu l-am vrut moștenire căci nu-l pot îndeplini nici măcar în gând. Îl scutur de praf și-l așez la loc, alegând un altul mai lumesc.
Mă răzgândesc subit și înțeleg furtuna iscată din senin. Mă simt uneori și poveste și povestitor, ticăind secunde adormite ce explodează în cuvinte care se așază, ca-ntr-un tablou, în imagini mișcătoare, într-un film pe care-l regizez ad-hoc și căruia nu-i sunt actriță. Se adună astfel, vise, visuri, secunde, cuvinte, praf, adormiri, cumințenii și ghiocei de curaj care pornesc pe tumultul scenei, în reprezentații primite diferit.
Și totuși, când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine  primesc energii folositoare, dosite în oameni buni și generoși. Oameni-muză, oameni-trecere, oameni-lumină, oameni-locomotivă, oameni-tren, om-melc, om-cochilie, om-adevăr, OM.
Din toată frumusetea lumii, omul mă fascinează, căci doar el poate sădi și distruge, te poate ridica și îngropa, te iubește și urăște, dar mereu, pentru fiecare fațetă îți lasă amanet secunde care bat, cât pot de tare, gongul sufletului. Și bubui în admirații sau tristeți, din care te aduni, fărâme – fărâme, ori lacrimă, ori zâmbet, ori tăcere. Și iar faci anticamere în care le ascunzi pe fiecare, amintindu-ți.
Omul își abandonează multe, dar nu va abandona niciodată ropotul sufletului. Din el își adapă curajul.
Interesant e, însă, cum fiecăruia îi tropotesc lucruri diferite, din motive atât de diverse, încât parcă ai vrea să cutreieri prin cămăruțele lor să vezi ce nuanțe au, cât să te prinzi cum le murmură secundele în laturile ascunse ale înțelesului.

 

Iubiți-vă mult și cu înțeles!

Când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine
Îmi croiesc platoșă din zale de aripă de fluture,
Ca foșnetul lor să nu treacă dincolo de trup,
Să se ascundă-n mine și să nască povești,
Poveștile să dea drumul emoțiilor,
Emoțiile să se spargă în fărâme cu lacrimi sau zâmbet
Și să mă cuprindă-n clepsidra sufletului,
Din care secunda să rămână zgomot de înțeles,
Tupilat sub aripi de fluture, zornăind a iubire,
Cu rădăcini în cuvinte ce se scriu în inimă,
Bătând gongul domesticirilor de-o clipă,
Când platoșele se rup și fluturii cuvintelor
Se așază pe păpădii de suflete,
Adormind.

 

când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine
când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine

Omul meu și momentele sale tricolore

tricolore
De câte ori spun tricolor, în minte îmi vin multe, dar rămân tot imaginile cu cel pentru care aceste culori înseamnă mai mult decât aș putea explica eu vreodata. Si totuși, vă las imagini cu el, pe cand înălța pe gardul casei noastre, într-o bucurie aparte, steaguri ce aveau sa ajunga la alti români.
Omul meu înălța zmeie tricolore și inima sa tricoloră era fericita. Astepta minute-n șir până când vantul sufla în panza aceea sfântă, de parcă doar astfel s-ar fi pecetluit iubirea de neam cu simțământul lui de român, într-un moment ce mie mi-a parut magic.
.
Datorita omului meu, am întalnit atatia altii pentru care acest simbol nu e doar o dovada simplă a identitatii noastre românești, ci e ardere și iubire.
Martor la atatea astfel de zile, am înțeles multe, mai mult decat am inteles din cuvintele vietii…
Trăiți tricolor! Se poate, e nevoie doar sa simți cu adevarat!

Și nu mai fug de mine. Rămân…

Si nu mai fug de mine. Rămân. Rămân, caci menirea mea e sa nu uit ca pot fi fericita cu putin…

Mereu mi-am zis ca eu nu ma pricep la mai nimic, sau la tot felul, dar la nimic notabil. Nu era subapreciere, nici neincredere, dar aveam langa o sora varsatoare care tot ce executa, aceleasi lucruri pe care le faceam și eu,  ea zici ca se juca. Eu cu triplu de efort. Si tot asa, mă trezeam gandindu-mă ca nimic nu imi e …formidabil.

Când eram in lume, mă tupilam langa un zid, asa cum stateam in liceu, in banca a doua de la perete. Nici n-ati crede ca nu e nevoie sa stai in ultima banca. De acolo, din locul acela, din banca a doua la perete, aproape ca nu te vezi. Si invizibilitatea asta iți convine. Încă experimentez statul lângă un zid, fără a fi pus la zid, ci doar asteptand momentul bun sa ma ițesc din locul meu cu umbre dar si lumina.

Pana intr-o zi cand pentru un om faci cea mai buna mancare, esti cel mai chibzuit om, cel mai indemanatic, ti se zice de zeci de ori pe zi ce mult bun gust ai,  iți asculta toate povestirile despre cele întunecate din tine, râde de ele si te indruma ușor spre o oglinda, dar si  spre orice pasiune pe care o dezvolti, chiar daca e doar pentru o vreme.

Imi place, de exemplu, sa vopsesc lemnaraie; ador mobila veche, dar nu cea stil, ci cea care se poate reconditiona; simt cum pot scoate din anonimat ceva ce altul arunca. In casa mea cam fiecare lucru poarta istoria cuiva.  Cred ca v-ati saturat deja de ideea aia a mea cu „noutati impletite printre vechiturile inimii”, dar asta mă definește puțin. Visez ca voi face niste cursuri speciale despre vopseluri și antichizare. Daca nu as fi prinsa in altele, maine m-as duce. Asa, astept toamna. Iubesc, toamna. Toamna mi se coc toate, până și vacanta e concreta caci, in sfarsit, atunci o pot imparti cu sotul meu. Vara doar eu sunt cu acest privilegiu. Insa, fara el…nimic nu e grozav.

Într-o zi, gandindu-mă ca eu n-am nicio menire pe acest pamant, mi-au venit povestile in dar. Ce am facut eu cu gandul asta? Mi-am zis ca-s compuneri defazate, scrise cu 25 de ani mai tarziu decat trebuie.  Si n-am mai scris permanent, ci ocazional, raportandu-mă la ce vedeam in jur. Cand am reusit sa-mi amintesc anul 2013, inceputurile scrisului meu, și bucuria fiecarui cuvant, mi-a revenit suflul.

Uitam mereu, insa, cat de tare și rapid mă relaxeaza înșiruirea asta de cuvinte. De am talent in ceva e mai putin important acum, dar cred ca devine important faptul ca, in sfarsit, prin pasiunile mele noi intalnesc oameni extraordinari și observ ușor texte formidabile sau acțiuni la care nici nu visam vreodata,  care ma asaza in matca multumirii de sine.

Si nu mai fug de mine. Rămân. Rămân, caci menirea mea e sa nu uit ca pot fi fericita cu putin…

Si nu mai fug de mine. Rămân. Rămân, caci menirea mea e sa nu uit ca pot fi fericita cu putin...
Si nu mai fug de mine. Rămân. Rămân, caci menirea mea e sa nu uit ca pot fi fericita cu putin…

 

Noaptea de Sânziene

Noaptea de Sânziene
sursa: internet, Noaptea de Sânziene
sursa: internet, Noaptea de Sânziene
Azi noapte sânzienele au înflorit
Să prindă fete dalbe-n păr cunună,
Azi noapte s-au pus vise la rodit
Și s-a privit spre stele și spre lună.
 
Azi noapte, spun legende cu parfum,
Fecioare despletite au făcut horă,
Unii mai zic că le-au văzut în fum,
Iar alții că pădurea le adoră.
 
Și mai zic unii că e dans străvechi,
Că-i musai să te faci că nu le vezi,
Că-s iele care umblă în perechi,
Și fură graiul dacă-n joc te pierzi.
 
Că te atrag cu trupurile lor de zâne
Și se închină ca-ntr-un ritual,
Că poți să nu apuci ziua de mâine,
De taina lor o strigi, ca-ntr-un semnal;
 
De vezi fecioare care par mirese,
Și uiti de Sânziene și de jocul lor,
Ești parte dintr-o lume cu miresme,
Alesul nopților cu taină ce te vor.
 
Se zice, dacă scapi de-a lor îmbrățișare,
Viața-ți va fi marcată de frumos,
Și că vei face muncă creatoare,
Dar vei purta în tine un oftat duios.
 
 
Nu știu dacă-i legendă sau doar fantezie,
Știu însă că hrănim imaginații,
Și Sânzienele se ascund în poezie,
Iar în cuvinte chiar sunt incantanții.
 
Azi noapte, multe dorințe au urcat spre cer,
Și flori gălbui s-au așezat cununi,
Iar azi, văd oameni surâzând ca-ntr-un mister,
Păstrat în două stele, în alte lumi,
 
…sperand la împlinirea lor.
sursa: internet