Mărgăritare versificate

Poem pentru mine (călătoresc singură, o vreme)

 

Călătoresc singură o vreme:

Ce faci când te simți prins în capcană?
Într-una cu dus și întors
care îți rupe sufletul și trage din tine
amintiri clădite pe fundament nisipos?

Ce faci când te scrii cu fiecare cuvânt doar pe tine,
iar mâini comode te scriu pe ziduri,
de rămâi, așa, nudă, în piața publică
și parcă vrei să îmbraci vorbele
și să le pui măcar o eșarfă albă;
să-ți predai acuarelele,
stiloul și chiar agenda aia cu coperți de piele,
pe care o adori și pe care ai așteptat-o cam mult?


Ce faci, când îți mor apropierile
și nu mai poți iubi decât ceea ce îți e comod și firesc?
Când ești iritat și de vorba bună,
aruncată ca mantie, tot pe zidul public;
iar trecerile sunt de la bine la rău,
într-o clipă ce-ți pare eternitate,
căci are în ea apăsare de plumb?

Ce faci când…?

Dar ce mai conteaza ce faci?
Fugi cât te țin picioarele!
Lasă tot și uită caruselul acela de vorbe,
de vinovății fără substanță,
de întreg bâlciul
în care ai uitat ca intrasei
de bună voie.

Alege sa fii liber! E mai simplu,
Chiar dacă pentru asta trebuie chiar să renunți
la ce ai scris în agenda cu coperți roșii de piele.

În definitiv, e bună și memoria, mai ales cea selectivă.
Te face să te simți mai puțin păcătos.
Rescrie ce vrea și nu uita:
Fii special prin diferențe, nu asemănări

Eu mă vreau fără fire, nelegată de Omul cu mască de Om.
În superficialitatea mea, aleg să nu mai împart ofrande de pace

Și să nu mai las pe nimeni să creadă că se pitește în cuvintele mele!

Călătoresc singură, o vreme!

călătoresc singură o vreme
sursa: pinterest, călătoresc singură, o vreme

 

Viața nu e făcută pentru a o explora de una singură, însă, uneori îmi place să călătoresc de una singură! Asa te aduni din multe angoase.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Coperți, întâmplări, permanențe

Nu-mi adun amintirile in cuvinte, unele nici măcar nu mai stiu a veni in ordinea fireasca. Se imbulzesc, se aseaza unele peste altele, se îngrămădesc, se anulează și izbândesc a ieși doar câteva curate la suprafață. Dar mie nu mai imi pasa. Aleg ce știu, poleiesc ce nu imi mai e cunoscut, astup golurile cu frunziș de vorbe, strecor puțin din mine, din tine, din chipul întâlnit ieri pe stradă, din conversația cu un om cunoscut și scurtez timpul gândirii nerodnice.
Mă ascund într-un univers nou, unde nu mai am nimic de dovedit. Am tot încercat  să fac asta, de-a lungul vieții, și fără succes. Mă întreb de ce am insistat in idee, deși știam că mă va duce într-o directie gresita. Cand am inceput sa leg cuvinte in scrieri publice simteam ca mi-am gasit un mod nou de a mă liniști, de a-mi plimba gândurile și ideile prin locuri începute demult. Mi-am cules bucuriile, tristetile, întâmplările, oamenii, bucăți din mine, secvențe din alții, am luat vorbe dosite in neuroni pitiți și mi-am zis sa incerc un lucru …sa fiu eu. Fără influențe, fără atingerile altora, mai buni, mai frumoși, mai pricepuți, mai plini de umor, mai…mai, mai. Am adunat provocari, am plusat in cuvinte luate de catre douăsprezece ori, am persistat in povesti cu subiecte banale, le-am dat unde noi, invaluiri care sa ma infatiseze subtil, am tivit brâuri de gânduri, am stat, am fugit, revenit, am adunat oameni prin prejur, ochi buni, ochi rai, ochi ce au cules idei de aici, ochi ce au incurajat, alții care au daramat, dar, într-un final, am înțeles ca nu am nimic de dovedit nici aici. Ca bucuria cuvintelor a invins. Ca privilegiul de a mă deconecta scriind mi-a fost inlesnit cu trei ani in urma și inca il simt ca fiind  ceva neașteptat.
Voi căuta mereu efervescenta, omul cu scrieri altfel, originale, chiar, dar cu puncte comune in ceea ce simt și, cred, voi renunta la cuvinte șoapte dacă e nevoie, la stereotipuri fără de care credeam că nu pot fi eu, la indemnuri banale, la ridicări de sprâncene,  căci multe mi-s contra vremurilor pe care le trăim, la margini de cuvânt dar și  la mesaje surde sau mute care ar atinge sau ar agita orice trăire curată.  Candva, am pus coperti cuvintelor, virtual vorbind, intr-o casă cu mărgăritare; curând voi  deschide poarta aceasta din fundal și voi trece peste coșuri cu  recunoștință, dar și cu împliniri, și deschideri spre alte proiecte despre care poate voi vorbi, poate nu, dar sigur imi vor vorbi mie despre bucurii calde și pline, chiar dacă  fără însemnătate pentru restul lumii. De multe ori vorbesc de întâmplare. N-am avut visul scrierii, cum nu l-am avut pe cel de iubire. Am avut altele, ca cel de mamă, de exemplu, și care a ramas inchis într-o bulă frumoasa de timp nerodit. De asta, cred, ca întâmplarea merită ridicată în grad de permanență.  Bucuria întâmplării se schimbă in bucurie permanenta. Am dat din mine, am primit la fel. Am schimbat frica și teama, pe nesiguranțe de lux, cu alintături cuminți, am trecut din dependențe și repere nesigure, in certitudini și realități pe care le pot ocoli sau nu, după caz.
Schimb mereu cate ceva, dar, de fapt, nu-mi schimb structura. Păstrez  bucuria începutului transferându-l în obișnuințe zilnice. Deschid scrieri, inchid scrieri, bifez  ideile, dar, uneori, nici nu  le mai disec ca odinioară, sau, nici măcar, nu imi iau din ele repere, cum făceam odată. Simt cum tulburarea unuia e de fapt o altă trecere, cum gândul meu de azi se poate scurge într-o brambureală de cuvinte puse de-a valma. Cert e, ca lucrurile oricum se asaza firesc, in perceptiile mele, ale altuia  sau poate trec neobservate. Si e bine asa. Mi-a pus Dumnezeu in cale o posibilitate. Acelasi lucru l-a oferit și altora și e minunat sa vezi cata curgere e in jur, cata diversitate și cat interes pentru ceva care e la indemână tuturor, dar doar pe unii îi adună constant în puncte tangențiale. Doar că unele lucruri ating, surprind și altele  sunt, și atat. Si cum nu putem sa incantam mereu, prefer sa fiu și să-mi fiu permanență dintr-o întâmplare cu iz de anotimp oarecare, dar cu miros primăvăratic. Să fii fericit cu tine, e tot ce contează! Asa poti fi fericit și cu ceilalți. Să nu mai explici fiecare alegere, imi pare echilibru, sa construiesti chiar si cand totul e potrivnic poate fi senitatate sau acceptare. „Nu poți avea totul. Unde l-ai pune?”, îmi revine mereu în minte joaca asta de cuvinte, adorabil spusă de Ann Landers

nu poti

 Sa spui lumii ca existi si tu, poate fi act de curaj, caci lumea trece, oricum, prea repede, mai repede decat vei reusi sa captezi tu atentia. Am vorbit,deunăzi, la telefon cu o persoana de care nu mai stiam mare lucru.  In acelasi timp, am remarcat ceva neplăcut in altă directie. Si, paradoxal, am inchis o ușă și am deschis alta. Am alungat o tristete cu o bucurie. Dar .am avut noroc. Maine pot avea doar o optiune și va fi musai sa o las sa se aseze fara sa mai provoace tumult. Nu sunt mereu pe taramul povestilor, dar am oameni in jur care mă aduc mereu spre ele. De ce as refuza?  Acolo mi-e…acasă. Si acasă..nu-ți vin mereu musafiri, chiar dacă tu continui sa te pregătești. De asta mă vor surprinde mereu vizitele. Cineva mi-a spus ca scriu prea des, uneori și deloc în anumite perioade. Am vrut sa-i spun ca nu scriu cuiva. Eu depozitez treceri  care, cand le redescopăr, după o vreme, îmi așează în față un întreg foileton, cu distribuții de excepție. Păi, nu ar fi păcat să uit, cum am așezat deja, zeci de chipuri și întâmplări dosite?
 Nu găsesc mereu amănuntele importante, în memoria mea. Mi-e  ciuda, desi se zice ca uitarea are rol de regenerare. Nu prea cred in asta, așa că mi-am promis sa pun haine noi anumitor întâmplări, poate asa devin și ele permanente. Pentru mine a fost de bun augur….de trei ani incoace..