Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Punctuația vieții

Viața are modul ei de a-mi arăta că n-am greșit atunci când am ales. Orice drum, orice lucru, orice om și orice ființă care este sau nu este in jurul meu nu poartă  semnul întrebării. Un cuvant, o intrebare fără răspuns, dar cu el venit fix la momentul potrivit, un gand razlet, o conversatie nepotrivita, o stare de agitatie la vederea unei persoane, alta de bucurie, o replica ce a venit prea devreme sau prea tarziu, o conexiune facuta cu o intamplare, o amintire care se pliaza pe prezent, un zambet fortat, altul de complezenta, chiar si cioburile unui obiect preferat dar spart in bucati, din neatentie, nu mai au din partea mea acea intrebare „ce ar fi fost dacă”.
N-ar fi fost nimic. Încerc mereu să socializez și cu persoane drăgute dar care nu mă stimuleaza cu nimic. Multă vreme am crezut ca sunt defecta, ca fug eu de povesti spuse doar de dragul de a tine cu dintii de niste legături și asa destul de subrede. Ei, bine, prefer să vorbesc singură aici, desi numai singură nu sunt, cand totul e public, dar mă mint frumos ca pot bate campii in voie, decat sa ma consum in lucruri care nu intereseaza pe nimeni, trezindu-te că vorbești la pereți. Măcar aici nu aștepți nimic. La început ești tu și vorbele ce devin cuvinte. Doar întâmplarea face să intereseze și pe alții.
Tot nu stiu de ce o trec unii dintre ei pe aici, caci, evident, in viata reala, sunt destui carora li se pare expunere publică ciudata sau preocupare oarecum nedifinita, ținând cont ca blogul meu nu are o constantă, găsești in el de la confesiuni mai mult sau mai putin complete, până la amintiri care se ițesc din lucruri care se depărteaza văzând cu ochii, adaug puțină versificare, vreo poveste și ajung sa adun un material pestriț numai bun pentru aceste sprâncene ridicate. Nu de puține ori am auzit de la cei ușor apropiați un: „Mda, n-aș avea timp eu de astfel de preocupări”. De parcă totul trebuie raportat la ei. E alegerea mea, nu a lor. E refularea mea, pe care, da, o las publică. Așa am reușit, prin interacționări cu oameni care au aceleași alegeri, să mă depășesc, să mă șlefuiesc pe alocuri, să învăț despre formă, fond, conținut. Să ating, să rumeg idei, să plimb gânduri, fluturi de vise, să las semne într-un album cu vorbe în care pot să mă regăsesc sau nu, pe mine dar și pe alții
Cu toate acestea, spuneam, deunăzi, că nu imi mai pasă de ochii nepotriviti ce trec pe aici. Ce-or să afle in plus? Nimic. Oricum nu vad și nu retin nimic. Vorbesc doar despre cei care chiar nu vor să vadă nimic, dar nu se pot abține să n-o facă.  In ochii lor se deruleaza tot foiletonul realitatii, al interactionării de odinioară care dă cu totul și cu totul alt fond cuvintelor. Degeaba zugrăvesc roz, ca ei tot negru or să observe. Si uite asa știu inca o data ca viata a ales bine pentru mine.
Cand mi-am cunoscut sotul, acum intru cred in alt subiect, oameni binevoitori mă sfătuiau ca nu care cumva sa-i povestesc prea multe sotului, mai ales din trecutul meu amoros, ca s-ar putea sa-l pun pe fuga.” Aha, am gandit eu? Si daca fuge, ce? O fi singurul? Nu! Dacă e să vadă dincolo de aparențe si intamplări nepotrivite ..rămâne! Mai fugară ca mine nu e nimeni. Ar fi asemeni mie și poate știe că se poate opri sau chiar mă opreste pe mine”
Asa ca i-am povestit, și i-am povestit, am zis, am plans, am ras, ne-am mirat amandoi, ne-am scuturat de urat, m-a dojenit din priviri la unele, m-a căinat la altele, a amuțit pe alocuri dar m-a văzut cu bune și rele. I-am zis că nu-s asa cum crede el, a zis ca nu vrea sa fiu nicicum și din acel moment nu am mai pus semn de intrebare lucrurilor care au venit si plecat. Am trădat, i-am zis. Am fost om urat, am vrut să iubesc, dar m-am mințit că pot. M-a mirat modul lui de  a aduna tot ce-i spuneam și de a mă face să le văd altfel, la un moment dat. Mereu am stiut ca orice trebuie sa stie trebuie sa auda de la mine. Orice. Viața nepotrivită mi-a devenit cea mai potrivită prin ochii și mintea bărbatului meu.
Periodic din viața mea dispare cate o persoană, cred că subiectul acesta va fi unul care mereu va fi actual, iar albumului de vorbe i se adauga și imagini-amintiri. Cu oameni și despre oameni. Frumoși și buni, dar care s-au pliat pe alte alegeri. Nu programez asta, dar se intampla. Uneori forțez eu lucrurile, alteori se intampla de la sine. Cum spuneam, nu mă mai intreb de ce. Stiu ca pana la acel punct ne-a fost dat sa ne influentam. Uneori, insa, reapare cate un om pe care nu il mai regasesc prin sinapsele mele. Mi se intamplă să nu știu de unde sa continui și orice incercare de vorba e inutila, nu aduce nimic benefic. Rar mă trezesc cu cate unul in povesti care nu se termina niciodata. Am oameni pe care îi iubesc și apreciez dar pe care mi-i doresc a-i sti bine si cam atât, întrucât deseori cuvintele mele ajung în directia gresita, pe drum intortocheat pe care nu as fi crezut niciodata ca le-as trimite eu de bunăvoie. Am chiar prieteni cu care vorbesc și mă depărtez cu fiecare vorbă rostită, știind că avem viziuni și sensibilități diferite.
Cel mai tare mă enervează oamenii-profesori. Oamenii care emit judecăți care prin câteva intonații specifice devin de necombătut. Nici nu-ți mai dorești asta, dar la următorul telefon nu vrei sub nicio formă să-ți mai expui din planurile de viitor, care oricum, poate, nici nu vor deveni realități, deci la ce bun să dai drumul doar unor disecții eventuale. Bine, să nu confundăm aici discuțiile constructive. Nu laudele excesive fac casă bună cu persoana mea, nici aplauze sau superficialități de suprafață, dar prefer să am conversații constructive, încurajatoare, cu viziuni pozitive și repere asemănătoare. Am o prietenă cu care nu sunt de acord de foarte multe ori, dar tot mă inspiră enorm de mult și cu care chiar mă amuz de diferențele noastre.
Totuși, cele mai plăcute semne sunt cele venite de la oameni care, deși nu își doresc să îți spună prea multe, reușesc să te facă să vezi că trecerea timpului poate aduce și ceva bun. Că alegând să îți scoți firea și o parte din caracter printre slove mai mult sau mai puțin reușite, văd doar ceea ce se vede…bucuria că o poți face. De multe ori, de foarte multe ori, nu mă gândesc la cei de dincolo de ecran și asta mă ajută, deși uite, această postare am început-o aseară, după o conversație virtuală cu Fostul Suprem. Știți ce e ăla? Nu, vă zic altădată, deși nu cred că ne trebuie multă imaginație pentru asta.
Alegerile vieții nu țin numai de persoane, la fel mi se întâmplă și cu unele lucruri. Vad o multime de obiecte, dar numai unele mă vor atrage definitiv. Iubesc casele oamenilor, dar masa mea verde e de neegalat. N-aș vrea alta. Îmi cumpăr des haine, sau poate nu atat de des de o vreme, dar tot cateva articole le uzez prin purtare. La fel cu rujul roșu sau combinația alb-negru, cămașa albă, geaca de piele sau bocancii lungi, cu șireturi.
Ultima oară cand a fost mama la noi, n-a înțeles nimic din ceea ce se întâmpla în jur. Prea mulți căței, dintre care unul -Lupu’ Băiatu’, era categoric in plus, din punctul ei de vedere. Nu mai spun cate altele i s-au părut ciudate. Eu gătesc zilnic, dar în frigider zici ca bate vantul. Da, nu sunt cumpărător compulsiv-obsesiv. Am regulile mele.
..la soră mea, în vizită. Stiu suntem de tot rasul, dar despre asta vorbesc. E ras comun, deprinderi la fel.
Si uite asa, realizez, incetul cu incetul, ca nu doar noi doi suntem ca un mecanism de ceas, ca niste rotițe care se invart în sincron, ci multi altii. Si cred ca asa trebuie sa fie. Confortul fizic și psihic, și nu vorbesc de nimic material aici, e cel care mă relaxeaza si mă poate face sa simt normalitatea. Normalitatea mea, a noastra, a fiecăruia in parte. Si zau daca trebuie sa convingem pe cineva ca ceea ce traim e de bine sau nu. E ceea ce am ales. Acel ceva fără semn de întrebare, ci doar cu semnul exclamării. Ce bine că e asa si nu altfel!

10 gânduri despre „Punctuația vieții

  1. Şi pentru asta vin eu la tine mereu cu inima deschisă. Ştiu că aici găsesc cuvânt scris cu o sinceritate pe care o găseşti mai răruţ… găsesc omul din spatele „scriitorului”. Te pup şi îţi mulţumesc pentru asta!
    Hehehe. Vezi să nu apară poza pe FB la postări din alea gen „când nu mai e comunicare….” sau alte mu-mi-muuri din alea penibile 😀 😀
    Parcă tu eşti mai concentrată, ce citeai? 😀

    1. Eu încercam să-i citesc cumnatului meu un articol de al meu, mă rugase sora mea. Atunci il cautam. Sigur, m-am gândit și la asta cu lipsa de comunicare și alte șabloane, deși direcția mea e alta. Cand eu scriu ceva, acelasi lucru face și sotul meu pe partea lui, in cu totul alte repere sau se documenteaza. Avem momente desprinse parca dintr-un orar tacit care se desfășoara după regulile unui timp și asa limitat, asa ca și in vizita, până cei doi ai casei reveneau noi …inspectam terenul.

      In rest, as fi eu mai sincera de atat dacă oamenii nu ar schimba sensul cuvintelor și dacă totuși povestile despre care as vorbi nu ar avea influente ale unor vremuri care au cam apus. Mihai imi spune mereu că pot incerca măcar și că, eventual, pentru un public mai selectiv o pot lăsa doar aici pe blog fără să-l mai distribui pe fb. Om vedea. M-a cam prins duhul destăinuirilor, să vedem cate și din ce registru vor mai iesi la iveala. Tie iți multumesc de incurajare. Nu zic nimic nou, de altfel. Tot ce stim fiecare, doar ca …eu il zic in forma mea. Te pup, potecuță!

  2. de-ai știi că ai meii, familia mea, habar nu au că eu scriu! nu literatură ci scris… 🙂
    îmi amintesc când ne-am văzut noi două, demult, că ți-am spus: fii tu, rămâi tu în tot ce faci și tot ce faci să te bucure pe tine. restul… e fum.
    în rest an bun cu sănătate la voi și la blănoși, cu mângâierea lui Dumnezeu și cu multă iubire, căci fără de ea nimic nu e făptuit.
    la mulți ani!

    1. DA, ai perfectă dreptate în tot ce spui. Eu tot mă mir cu ai tăi și scrisul. Pe mine mă citeste tot satul maică-mii, toti vecinii și niscai pacienti, foști iubiți, și vreo doi dușmani, plus …fb ul cel de toate zilele. Si, culmea, cu fiecare gând ca sunt ochi mai multi, cu atat parcă nu mai mă gandesc la ei CI LA FAPTUL CĂ DA, VIATA A ALES PENTRU MINE CE AVEAM NEVOIE.

      Cat despre mine, încerc să mă bucur fără să strig prea tare de niscai reușite și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta. Îți mulțumesc și ție pentru fiecare cărămidă pusă în tot ce am făcut noi anul acesta și nu numai. Să avem un 2016 cu sănătate, pupici vouă!

  3. Ție, Adriana, în scris îți stă bine așa, natural, firesc, fără înflorituri. Transmiți și fără să te folosești de metafore sofisticate. Dacă te-ai strădui să scrii pe placul fiecăruia succesul poate va fi incomensurabil, dar n-ai mai fi tu și ar fi păcat să te iroseşti în cuvinte inutile. Cu ajutorul tău am reușit și eu să mă scutur de câteva idei preconcepute, am pus punct acolo unde s-a terminat un episod al vieţii deși aveam tendința să mai adaug o virgulă.

    1. Cu riscul de a supăra persoana care mi-a inspirat aceasta postare cu subiect dezbătut și para..dezbătut, am avut o reacție firească la o conversație privată. Cineva mi-a spus că-mi citeste blogul. Pana aici nimic deosebit. Imi imaginez uneori cam cine ar veni prin randurile mele, dar, curios, de multă vreme refuz sa ma gandesc la asta cand scriu un text. Dacă m-as raporta la ce ar vrea sa auda fiecare nu as mai scrie nimic. Am o cunostinta pentru care, scuză-mi limbajul, sunt o „nenorocită”, un om de nimic. Orice as scrie aici, oricâte s-au intamplat in 12 ani de zile nimic nu ar conta pentru ea. Pentru ea sunt doar persoana care i-a făcut rau la un moment dat. Si nu o pot acuza ca vede astfel. Curios e ca nu se poate abține sa nu treaca pe aici și sa ia pulsul vietii mele, stiu asta pentru ca o vreme a incercat sa lase cate un mesaj voalat, cum ca e pierdere de timp ce fac. Mie nu-mi pasa, am conștiința mea care oricum e ingreunata de remuscari. E suficient ca traiesc cu asta de atata vreme, nu pot duce și zbaterile ei. Cat despre persoana care mi-a inspirat postarea și mi-a zis ca citeste ce scriu, i-am simtit aprobare in amestec cu dezaprobare, CHIAR DACĂ NICIUN CUVÂNT NU INDICA PARTEA A DOUA. Totuși, dacă cineva are așteptări literare din partea mea se înseală. Faptul că reușesc să dau răsuciri și înțelesuri călduțe cuvintelor nu mă face nimic. Nu-mi pune etichetă de nimic. Ma joc prin cuvinte, deși scriu de-a binelea, ca să zic asa. Si nu renunt la asta nici dacă vor veni acum toti cititorii mei si-mi vor spune ca am devenit plictisitoare. Asa, si? Poate …după atata plictiseala tot scot vreun lucru interesant. Asa gandesc acum și asta am vrut sa transmit, nu sa spun a mia oara ca viata e formata din oameni diferiti și legăturile dintre ei pot fi fragile. Stim asta cu totii. Apropo de cuvinte simple, chiar semnalam că domnul folosea cuvinte care puse cap in cap și cap in coada sau cum o fi vrut el, mie nu mi-a starnit decat rasul, atat de pompos sunau. De aici și ideea cu simplitatea, cel mai accesibil lux. Oricum, m-am bucurat de conversatie. După 25 de ani uite cat fluviu de cuvinte a scos din mine, semn că unele lucruri pot fi oricum, dar nu neînsemnate. Ah, și inca o dată spun că reactia de aici e fix la surpriza-nesurpriza de a sti concret ca sunt citita. Restul e tot poveste. Repetabilă, precum viața. Si, poate, pentru prima dată acel om chiar m-a stimulat și chiar in mod pozitiv. Lucru de luat în seamă, zic eu. Te pup, Nico. Nu asa voi incheia anul. Sper sa pun mâine articol de încheiere.

  4. Ce frumoși sunteți dragă Adriana!
    Si eu cu Omu apărem ca-n poza voastră, el cu știrile internaționale, eu cu scrisul cand ne @dampenet.
    La mulți ani!

    1. Acasa, zici ca avem internet cafe. Avem un bar cochet și stam cocoțati cu ceva bun langa, sporovăind și comentand ce gasim pe fb și nu numai. Faza e ca amândoi avem preocupări la fel, si el scrie, dar pe directia lui care rar se intersecteaza cu subiectele mele. Aproape ca-i multumesc lui Dumnezeu ca e asa și nu altfel. Iți dai seama ce ciudat i-ar fi fost sa ma vada debitand cuvinte cand el, poate, ar fi fost paralel chiar si cu cititul. AN BUN ȘI FAIN CA TINE, HAPI!

Lasă un răspuns