Punctuația vieții

Viața are modul ei de a-mi arăta că n-am greșit atunci când am ales. Orice drum, orice lucru, orice om și orice ființă care este sau nu este in jurul meu nu poartă  semnul întrebării. Un cuvant, o intrebare fără răspuns, dar cu el venit fix la momentul potrivit, un gand razlet, o conversatie nepotrivita, o stare de agitatie la vederea unei persoane, alta de bucurie, o replica ce a venit prea devreme sau prea tarziu, o conexiune facuta cu o intamplare, o amintire care se pliaza pe prezent, un zambet fortat, altul de complezenta, chiar si cioburile unui obiect preferat dar spart in bucati, din neatentie, nu mai au din partea mea acea intrebare „ce ar fi fost dacă”.
N-ar fi fost nimic. Încerc mereu să socializez și cu persoane drăgute dar care nu mă stimuleaza cu nimic. Multă vreme am crezut ca sunt defecta, ca fug eu de povesti spuse doar de dragul de a tine cu dintii de niste legături și asa destul de subrede. Ei, bine, prefer să vorbesc singură aici, desi numai singură nu sunt, cand totul e public, dar mă mint frumos ca pot bate campii in voie, decat sa ma consum in lucruri care nu intereseaza pe nimeni, trezindu-te că vorbești la pereți. Măcar aici nu aștepți nimic. La început ești tu și vorbele ce devin cuvinte. Doar întâmplarea face să intereseze și pe alții.
Tot nu stiu de ce o trec unii dintre ei pe aici, caci, evident, in viata reala, sunt destui carora li se pare expunere publică ciudata sau preocupare oarecum nedifinita, ținând cont ca blogul meu nu are o constantă, găsești in el de la confesiuni mai mult sau mai putin complete, până la amintiri care se ițesc din lucruri care se depărteaza văzând cu ochii, adaug puțină versificare, vreo poveste și ajung sa adun un material pestriț numai bun pentru aceste sprâncene ridicate. Nu de puține ori am auzit de la cei ușor apropiați un: „Mda, n-aș avea timp eu de astfel de preocupări”. De parcă totul trebuie raportat la ei. E alegerea mea, nu a lor. E refularea mea, pe care, da, o las publică. Așa am reușit, prin interacționări cu oameni care au aceleași alegeri, să mă depășesc, să mă șlefuiesc pe alocuri, să învăț despre formă, fond, conținut. Să ating, să rumeg idei, să plimb gânduri, fluturi de vise, să las semne într-un album cu vorbe în care pot să mă regăsesc sau nu, pe mine dar și pe alții
Cu toate acestea, spuneam, deunăzi, că nu imi mai pasă de ochii nepotriviti ce trec pe aici. Ce-or să afle in plus? Nimic. Oricum nu vad și nu retin nimic. Vorbesc doar despre cei care chiar nu vor să vadă nimic, dar nu se pot abține să n-o facă.  In ochii lor se deruleaza tot foiletonul realitatii, al interactionării de odinioară care dă cu totul și cu totul alt fond cuvintelor. Degeaba zugrăvesc roz, ca ei tot negru or să observe. Si uite asa știu inca o data ca viata a ales bine pentru mine.
Cand mi-am cunoscut sotul, acum intru cred in alt subiect, oameni binevoitori mă sfătuiau ca nu care cumva sa-i povestesc prea multe sotului, mai ales din trecutul meu amoros, ca s-ar putea sa-l pun pe fuga.” Aha, am gandit eu? Si daca fuge, ce? O fi singurul? Nu! Dacă e să vadă dincolo de aparențe si intamplări nepotrivite ..rămâne! Mai fugară ca mine nu e nimeni. Ar fi asemeni mie și poate știe că se poate opri sau chiar mă opreste pe mine”
Asa ca i-am povestit, și i-am povestit, am zis, am plans, am ras, ne-am mirat amandoi, ne-am scuturat de urat, m-a dojenit din priviri la unele, m-a căinat la altele, a amuțit pe alocuri dar m-a văzut cu bune și rele. I-am zis că nu-s asa cum crede el, a zis ca nu vrea sa fiu nicicum și din acel moment nu am mai pus semn de intrebare lucrurilor care au venit si plecat. Am trădat, i-am zis. Am fost om urat, am vrut să iubesc, dar m-am mințit că pot. M-a mirat modul lui de  a aduna tot ce-i spuneam și de a mă face să le văd altfel, la un moment dat. Mereu am stiut ca orice trebuie sa stie trebuie sa auda de la mine. Orice. Viața nepotrivită mi-a devenit cea mai potrivită prin ochii și mintea bărbatului meu.
Periodic din viața mea dispare cate o persoană, cred că subiectul acesta va fi unul care mereu va fi actual, iar albumului de vorbe i se adauga și imagini-amintiri. Cu oameni și despre oameni. Frumoși și buni, dar care s-au pliat pe alte alegeri. Nu programez asta, dar se intampla. Uneori forțez eu lucrurile, alteori se intampla de la sine. Cum spuneam, nu mă mai intreb de ce. Stiu ca pana la acel punct ne-a fost dat sa ne influentam. Uneori, insa, reapare cate un om pe care nu il mai regasesc prin sinapsele mele. Mi se intamplă să nu știu de unde sa continui și orice incercare de vorba e inutila, nu aduce nimic benefic. Rar mă trezesc cu cate unul in povesti care nu se termina niciodata. Am oameni pe care îi iubesc și apreciez dar pe care mi-i doresc a-i sti bine si cam atât, întrucât deseori cuvintele mele ajung în directia gresita, pe drum intortocheat pe care nu as fi crezut niciodata ca le-as trimite eu de bunăvoie. Am chiar prieteni cu care vorbesc și mă depărtez cu fiecare vorbă rostită, știind că avem viziuni și sensibilități diferite.
Cel mai tare mă enervează oamenii-profesori. Oamenii care emit judecăți care prin câteva intonații specifice devin de necombătut. Nici nu-ți mai dorești asta, dar la următorul telefon nu vrei sub nicio formă să-ți mai expui din planurile de viitor, care oricum, poate, nici nu vor deveni realități, deci la ce bun să dai drumul doar unor disecții eventuale. Bine, să nu confundăm aici discuțiile constructive. Nu laudele excesive fac casă bună cu persoana mea, nici aplauze sau superficialități de suprafață, dar prefer să am conversații constructive, încurajatoare, cu viziuni pozitive și repere asemănătoare. Am o prietenă cu care nu sunt de acord de foarte multe ori, dar tot mă inspiră enorm de mult și cu care chiar mă amuz de diferențele noastre.
Totuși, cele mai plăcute semne sunt cele venite de la oameni care, deși nu își doresc să îți spună prea multe, reușesc să te facă să vezi că trecerea timpului poate aduce și ceva bun. Că alegând să îți scoți firea și o parte din caracter printre slove mai mult sau mai puțin reușite, văd doar ceea ce se vede…bucuria că o poți face. De multe ori, de foarte multe ori, nu mă gândesc la cei de dincolo de ecran și asta mă ajută, deși uite, această postare am început-o aseară, după o conversație virtuală cu Fostul Suprem. Știți ce e ăla? Nu, vă zic altădată, deși nu cred că ne trebuie multă imaginație pentru asta.
Alegerile vieții nu țin numai de persoane, la fel mi se întâmplă și cu unele lucruri. Vad o multime de obiecte, dar numai unele mă vor atrage definitiv. Iubesc casele oamenilor, dar masa mea verde e de neegalat. N-aș vrea alta. Îmi cumpăr des haine, sau poate nu atat de des de o vreme, dar tot cateva articole le uzez prin purtare. La fel cu rujul roșu sau combinația alb-negru, cămașa albă, geaca de piele sau bocancii lungi, cu șireturi.
Ultima oară cand a fost mama la noi, n-a înțeles nimic din ceea ce se întâmpla în jur. Prea mulți căței, dintre care unul -Lupu’ Băiatu’, era categoric in plus, din punctul ei de vedere. Nu mai spun cate altele i s-au părut ciudate. Eu gătesc zilnic, dar în frigider zici ca bate vantul. Da, nu sunt cumpărător compulsiv-obsesiv. Am regulile mele.
..la soră mea, în vizită. Stiu suntem de tot rasul, dar despre asta vorbesc. E ras comun, deprinderi la fel.
Si uite asa, realizez, incetul cu incetul, ca nu doar noi doi suntem ca un mecanism de ceas, ca niste rotițe care se invart în sincron, ci multi altii. Si cred ca asa trebuie sa fie. Confortul fizic și psihic, și nu vorbesc de nimic material aici, e cel care mă relaxeaza si mă poate face sa simt normalitatea. Normalitatea mea, a noastra, a fiecăruia in parte. Si zau daca trebuie sa convingem pe cineva ca ceea ce traim e de bine sau nu. E ceea ce am ales. Acel ceva fără semn de întrebare, ci doar cu semnul exclamării. Ce bine că e asa si nu altfel!