Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Nu vreau să număr

parisul

Ma tot învârt in jurul cuvintelor și stiu sigur ca nimeni nu are nevoie de ele. Caut pe fb repere. Am sufletul frânt. Prea se întâmplă multe, prea se adună păreri, prea se împart oamenii. Din nou. Mai țineți minte? Acum o săptămână spuneam că vreau doar în tabăra oamenilor. Care oameni? Ăia vii, ăi cu suflet, cei cu teamă și licăr de nădejde în ochi, cei ce au propriile concluzii dar au grijă să nu le arunce în ochii celorlalți atât de ușor. Dureri mari ne adună, dureri mari ne despart. Paradox. Știm bine ca suntem folosiți în jocurile altora, dar ne îmbătăm cu apă rece că subpunctele fac diferența. Posibil. Doar că noi numărăm…românește, franțuzește, englezește și știu că sunt și limbi în care nu vom număra niciodată pentru că războaiele lor sunt prea îndepărtate. Nu sunt ale noastre.

Cândva, mi-a spus cineva că nu o consolează cu nimic faptul că și alții mai trec prin ce trece ea, că nu se poate raporta nici sus, nici jos, nici la mai rău, nici la mai bine, că ea oricum va muri și nimic nu o face sa accepte asta ușor.Nu am putut scoate niciun cuvânt. Da, ce conta pentru ea războiul altuia, când al ei era pierdut? Și l-a pierdut, într-adevăr, mai repede decât am crezut noi.

Altădată, am văzut la tv un coleg de liceu. Cu părul în vânt, ușor cu tupeu, șarmant și gălăgios îi explica polițaiului, care-l oprise că nu respectase semnul la trecere cu calea ferată, că la fel de periculos e sa cadă stalpul din dreptul lor sau vreo cărămidă în fața blocului. După 20 de ani, m-am găsit sa-i spun colegului că-l văzusem acolo, singura dată în toti acești ani. Continua sa ma convinga cat de mare dreptate avea, desi pentru mine nu acela era subiectul, ci faptul că-l zarisem. Era afectat, fără umor, prins în războiul lui cu dreptatea. Am zâmbit amar.

Sunt întrebată des de ce nu plec în concedii. N-am sa va spun motivele pentru care nu stau plecată mult de acasă, dar am să vă spun că unul dintre ele e teama de avion a soțului meu, pentru că el spune „că omul nu e făcut să zboare”. O dată am reușit să-l urc într-unul și atunci, ghici?, spre Paris.

Culmea, la cât de vocală sunt eu pe aici, mulți știu cât adoram acest oraș, dar puțin, extrem de puțin, am povestit despre experiența noastră acolo. De ce? Nu știu. Pentru că m-a șocat. M-a șocat că nu l-am găsit lucios și curat cum mi l-am inchipuit, pentru că la noi, în țară, daca intri într-un hotel de 3 stele, apăi e de trei stele, nu ca acolo, și azi am mai citit despre asta, și de aici declicul; pentru că mai toate toaletele în care am intrat erau unghere nu săli de baie iar dacă erai mai corpolent riscai să nu mai poți ieși de acolo. De multe ori, în unele cafenele aveam impresia ca intru în vreo debara, nu wc și mă miram extrem pentru că acolo nu erau toate nebuniile europeniste care ni se cer nouă pentru a funcționa decent. Pentru că metroul lor m-a băgat într-o stare de repulsie extrem de mare dar îmi trecea la suprafață când mângâiam zidurile încărcate cu istorie.

Parisul nu m-a dezamăgit deloc.Nici măcar faptul că ne-a plouat aproape tot timpul, de mi-am dat banii pe haine care să le înlocuiască pe cele ude, în loc să mi-i dau pe macarons și cognac, sau, in fine, și pe haine, că tot am strecurat ceva licoare magică în cafea sa ne încălzim.

Azi, Parisul din amintirile mele parcă voia să se ascundă și să facă loc unor imagini incredibile. Cu toate astea, oricât de rele ar fi ele, imaginile, nu au reușit decat sa adauge un chenar negru, dar nu să le alunge.

Vinere Colectivă, vinere pariziană, avioane prăbușite, povești, frânturi de viață, urăsc expresia ”black friday„ și urăsc faptul că tuturor acestor lucruri trebuie sa le dau o haină politică. Nu pot, uite așa, să îmi adun durerile, amintirile, fricile și să zic ca e povestea altuia…cand aproape nu mă mai pot gândi la altceva. Așa că, indiferent de ce gândesc, nu voi da nimanui dreptate, mă voi abține să mă arunc în jumătăți de judecată, căci în mine e vârtej. Nu-mi dați nici voi. Nu e nevoie. Eu mă gândesc că, poate, mâinele va aduce și ceva bun sau măcar nu vom mai număra morți. De când a devenit numărătoarea o teamă? Mie mi-e teamă să număr și românește, și franțuzește, și englezește, și in oricare limbă …a vreunui om devenit număr.

paris2

13 gânduri despre „Nu vreau să număr

    1. Cum știi tu sa dai incredere unui om! Datorită ție am prins drag de scris, datorită poveștilor tale ciripești, cu informatoarea din tine, cu muchinuțe și șosete ale lui Dumnezeu, cu tristeți, adevăratele tristeți de casieră, cu tembele. Vei rade, dar pe a cincea nu o citisem. Cu tine am dorit să citesc oamenii generației mele, povești de azi. Și-ți mulțumesc. Știi deja că ești în inima mea pe veci, succes în tot ce faceți!

  1. Ce reusita poza! Sa stii ca si consortul s-a temut mereu de zborul cu avionul dar nu mi-am dat seama decat tarziu. El nu zice. Cand trebuie sa mergem sau cand „e de mers” ne asternem de drum.
    In cazul meu Parisul si-a facut efectul de oras al luminilor, sofisticat, placut dar am vazut din plin si partea cealalta si-am mai incercat sa vorbesc despre ea. Nu de putine ori mi-a fost teama in bus la periferie. In metrou -in urma cu cativa ani aveam un fel de atacuri de panica si detestam zona La Bourget- Stade de France- Centru, era plin de tigani, ii auzeam vorbind diverse in romana, erau si multi arabi ( ca n-am de unde sa stiu daca erau musulmani) apoi africani galagiosi, ma deranjau privirile, comentariile chiar daca nu mi se adresau, inghesuiala. Sentimentul de insecuritate mi-o fi declansat asazisele „atacuri” 🙂
    Cat despre tipul care m-a aproape agasat in fata hotelului, acela era alb si putea fi de orice etnie. Mi s-a intamplat si la Cluj langa hotelul Univers T.
    Si mereu analizez frica sa vad ce a cauzat o si daca exista temei real. Evident ca de multe ori nu exista dar e indus ca prea multe citim si preluam de la altii. Si oamenii au tais unii, nu stiu sa vorbeasca in asa fel incat sa nu-i jigneasca pe altii care au viziuni si sentimente diferite.
    Ha ha, mare adevar cu toaletele lor 😛 Ai uitat ca se plateste peste tot.

    1. Întotdeauna am admirat faptul că poți călători, că te poți rupe de ce ai aici, chiar dacă revii și, din ce observ, simți mai bine pulsul lucrurilor decât dacă ai locui permanent aici. Tu ești omul care ne dăruiește crâmpeie din lumea ei interioară dar și din altele, mai puțin accesibile. Observ că poți să rămâi consecventă valorilor tale, dar poți asimila și altele la fel de ușor. Îmbrățișează-ți iubitul și din partea mea. Sunt convinsă că are umbre în suflet. Cât despre Paris, aș scrie în neștire despre el, dar, culmea, niciodată n-am știut de unde să încep. Pentru mine a fost una dintre cele mai frumoase experiențe. Ca de surprinzătoare și inedită..am menționat…

  2. Îti respect dorinta de a nu da Like. Vreau doar sa-ti spun sincer ca aceleasi gânduri si teama am si eu. Eu am avut noroc sa vizitez Parisul într-o „varianta” mai placuta, dar asta nu are deloc importanta. Teama si solidaritatea pe care ne-am exprimat-o, unii dintre noi cu voce, altii în tacere, este justificata, desi nedreapta uneori. Avem copii, avem parinti, frati, surori, prieteni si cunoscuti, si daca teama pentru noi ia din ce în ce mai mult o oarece forma a nepasarii, constat ca teama pentru cei dragi noua este pe zi ce trece mai mare. Si eu ma aflu într-o tara în care pot avea loc astfel de tragedii, dar frica enorma o am pentru locurile si tarâmurile pe care calca ai mei. Daca în alte parti reactia este la fel de rapida ca ajutorul oferit, la noi situatia este total diferita. La noi, si la altii mai mici ca noi… care, probabil, nu conteaza atât cât conteaza aia mari. Din pacate!
    Daca doresti, poti sterge mesajul dupa ce-l citesti. Nu ma deranjeaza.
    Si sa speram la mai bine, Adriana! Atât ne-a mai ramas…

    1. Am scos partea cu like-ul din text. Am vrut sa intaresc faptul că dacă cumva dau like, undeva pentru un punct de vedere la care ader, nu inseamnă că nu pot fi de acord și cu altul care imi demonteaza o idee chiar dacă pare paradox. De asta e bine sa mă informez, caci ceea ce simt in interior oricum se incadreaza in repere bine stiute. Da, vremurile sunt nesigure, teama nu are naționalitate și grijile sunt aceleasi. Am prieteni care traiesc dincolo, familie, mi-e greu savad ce se intamplă la noi, acolo, sau oriunde PUTERILE LUMIIau zgândărit ceva care acum se rasfrange asupra noastra. Nu putem incadra oameni nicăieri și mă doare sa vad ce tristeti traim. De asta spun că nu vreau sa număr in nicio limbă .dureri, morti și suflete frante. Iți mulțumesc pentru comentariu. Este exact ce simt și eu, doar spus altfel. Vom fi bine, altfel la ce bun..mâinele?

      1. ..ah, iar Parisul, dincolo de ce am scris eu aici, l-as revizita oricând, cu toate neajunsurile ce devin doar amănunte. Am fost in Paris in cel mai bun moment al vietii mele. N-as schimba nimic, nici măcar ploaia.

    1. ..da, Radu. Ai dreptate. Gandul asta l-am avut in prima clipa. Apoi am citit-o pe Hapi și am privit lucrurile si din alte unghiuri. Habar nu am dacă e de bine sau rau, dar mă opresc din a-mi expune agresiv vreo parere.

Lasă un răspuns