Crăciun cu „elf”

Am brad în curte. E nins şi dalb,

Împodobit de sărbătoare. Stă falnic, mândru, nemișcat.

E-ncrezător că şi la anul ne va fi pavăză şi dor,

Chiar cu beteală, plin de globuri şi de Crăciunul următor.

 

 

 

elfUn câine elf aleargă întruna şi dă din coadă bucuros

Că suntem toţi atâtea zile, iar de zăpadă-i curios;

Nu ştie că vacanţa noastră e privilegiu şi dar sfânt,

El latră vesel căci, acasă, nu ne mai are doar… pe rând.

 

O sanie se aude-n stradă, cu zurgălăi şi clopoţei,

Deşi semnalul cel mai tare e dat de nişte mititei

De copilaşi, cu nasuri ude şi bucurie în priviri,

Și chiuie văzând ce forţă are tăticul lor în mâini.

 

Se opresc, niţel, să ne ureze, căci spirit au şi chiar cunosc

Vreo trei colinde şi cinci versuri, de la serbare, pe de rost.

Ne zic ceva de Moş, de reni şi nişte decoraţiuni,

Și, nu ştiu cum, dar nu uitară nici de Iisus sau de Crăciun.

 

Eu daruri n-am primit prea multe – am vrut un glob pentru o lampă;

Primit tigaie şi o carte, şi-o ciocolată…expirată.

Şi nu vă mint, pentru trei versuri ce se vor scrie-n poezie,

Dar nici nu fuse pentru mine nici supăr şi nici tragedie.

 

Căci am avut, ce-n alţi ani, poate, nu s-a simţit aşa de bine,

Oameni dragi lângă, bucurie şi-odihnă cât o săptămână.

Privesc la omul ce îmi face oricare zi o sărbătoare

În geam zâmbește o Crăciuniță, acesta-i darul meu cel mare.

Noi v-am ura cum scrie-n carte, căci Anul Nou bate în poartă,

Dar din cuptor strigă friptura, iar curtea trebuie măturată

De-omătul ce s-aşterne simplu, ca-ntr-o poveste de CRĂCIUN,

Și e tot zi de sărbătoare, deci vă pupăm şi…rămas bun.

 

Versificarea mea e o toană, am chef de glume mai ritmate

Vă rog primiți-o ca atare, eu am cam râs pe săturate,

Iar de aveți povești de-o șchioapă, cu brazi, căței și cu pisici

Vă rog să-mi povestiți pățanii, să ne distrăm cumva, pe aici.

Postarea se vrea tot o duzină de cuvinte, iar cele 12 slove impuse sunt: elf, brad, Mos, reni, daruri,sarbatoare, vacanta, zapada, sanie, decoraratiuni, spirit, colinde. Eu m-am jucat într-o doară, dar în tabelul găzduit de Eddie sigur gasiţi ceva mai de soi. Vă doresc sa aveti zile faine chiar de-s libere sau nu şi să ne vedem sanatoşi. La mulţi ani!

Libertate

Natângă sunt acum, în turmă mă nvârt;

Şi nu ştiu ce-am făcut, pe unde am trecut;

De ce privim în jos, noi ce-am doinit frumos,

Atunci, în ”douăjdoi”, când ei au tras în noi,

De am rămas în viaţă cu suflet de paiaţă?

Şi am în ochi şi-n minte o mie de cuvinte,

O mie de-ntrebări şi tot atâtea stări,

Caci am luptat pe stradă, dar am scăpat cu viaţă,

Chiar de eram copilă şi aveam atâta silă

De griul şi uratul, de mutele cuvinte;

Şi acum nu luăm aminte!

Eu m-am târât pe coate,

În neagra aceea noapte,

Dorindu-mi libertate.

Şi acum?

Nu uit, nu pot, nu vreau să-mi şuiere iar gloanţe

Din puşti ce măcăneau ca nişte cotoroanţe;

Nu vreau să retrăiesc puternice emoţii,

Ce le-am închis pe veci, dar ard ca nişte torţe,

Şi-mi ţine aprinsă-n mine recunoştinţ-adâncă,

Că am primit iar viaţă şi-o libertate frântă

De la-nceput. Caci sângele din stradă

Din mintea mea…nu pleacă.

Cred ca îmi fac un obicei de a-mi scrie postarea începând-o la Wordwasfirst, în comentarii, dar versurile ei mă inspiră teribil. Eu chiar am fost pe stradă, în 21 şi 22, prietenul meu de atunci a cărat un mort iar sangele de pe adidașii lui ne-a ramas pe retina si in suflet pentru totdeauna, am văzut puşti date cu …”buletinul”, ca acum credite; am făcut depresie, mai apoi, am păstrat hainele cu care m-am tarat şi nu pot vorbi prea mult despre toate acestea fara sa tremur la propriu şi să nu-mi vină în minte colbul ce se ridica pe strada din faţa Liceului Unirea Braşov, fără să văd imaginea morţii, a disperării, a haosului şi a bucuriei umbrite. De la început libertatea aceasta, atat de hulita acum, am primit-o cu dâre de sânge şi cu bucurie reţinută.

Postarea face parte din provocarea de luni, cu tema fixă: Libertate. Veţi găsi şi alte abordări la Eddie in tabel.

Singură de Crăciun?

Cristina se uita chiorâş la ciotul de brad pe care-l găsi la uşă, sprijinit de perete. ”Cine l-o fi adus?”, se gândi în treacăt. ”Urât mai e!” Îl lăsă acolo şi intra în bucătărie să-şi facă o ciocolata caldă cu frişcă, răsfăţul ei suprem de când iarna se instalase. Copilul era la maică-sa de o săptămână, numai bine cât să  îşi termine teancul de acte ce tronau în biroul ei din dormitor. De o vreme, de când divorţase, muncea acasă şi îi convenea de minune. Le convenea şi prietenilor care ba îşi lăsau odraslele să se joace cu Ilinca, cât timp făceau ei piaţa, ba poposeau la o cafea între două drumuri, ba sigur găseau  ceva ce Cristina putea rezolva mult mai uşor decât ei. Doar nu mai era nevoie să dea socoteală nimănui. Veselă, Cristina făcea loc tuturor în viaţa sa cea nouă, până mai ieri veche, chiar dacă dormea pe sponci, muncea noaptea, mânca pe fugă şi, nu ştiu cum,  dar avea totdeauna zâmbetul ei larg.. la purtător.

Deschise uşa şi trase ciotul de brad în casă. Cum să împodobeşti aşa ceva? Luă două guri din ciocolata caldă, se îmbrăcă din nou cu paltonul ei cel alb şi fugi în piată de unde veni cu greu cu un brăduţ cochet. ”Măcar atât să am şi eu de Crăciunul ăsta!”, gândi ea amar. Ajunul mai că bătu la uşă dar pomişorul trona artistic lângă biroul ei golit peste noapte de acte, cum spuneam, şi se mira teribil ca nimeni nu suna a grijă, aşa cum făcea, zilnic, mâna ei de prieteni.

”-Alo, Cecilia, ce faceţi, măi! Ah, eşti la coafor, bine hai că te sun mai târziu..

 Îi fugi o clipă pâmântul de sub picioare, dar formă alt număr. Nu apucă să zică două vorbe că şi auzi până dincolo de creier:”Iubita, te sun eu mai târziu, sunt la soacra mea!”

Timid mai făcu o încercare, dar nu fu chip să audă prin gălăgia ce răsuna din sufrageria prietenei sale, Anda.

Cum de nu o invitase şi pe ea nimeni? Să nu care cumva să se fi instalat deja sindromul femeii singure, ce tocmai devenise inamic, în capul prietenelor sale, că jar mâncau. ”Aşadar sunt bună oricând, doar de sarbători.. nu!” Auzise poveştile tuturor celor singuri în zile speciale şi i se părură basme. ”Pai, eu dacă prind o zi de una singură, fie ea si de sarbători, dorm, nene, şi stau cu picioarele pe pereţi, de fericire că îmi trag şi eu sufletul!” Ehehe, dar uite cum Crăciunul bătea în uşă şi ea parcă nu mai era aşa de fericită cum credea. Sarmalele şi cozonacul de pe plită erau dovada că se străduise sa gătească chiar şi numai pentru ea, dar gândul că o abandonaseră toţi, tocmai în Ajun, nu-i dădea pace.

Se aşeză pe fotoliul de catifea rubinie şi aproape ca aţipi, când soneria se declanşă într-un sunet prelung. ”Of, copiii ăştia!” Luă coşul cu portocale şi mărunţiş, deschise uşa şi în casă năvăliră  gălăgioase, precum hoarda de tătari, Cecilia, Maria şi Anda. ”Primiţi cu colindul? Credeai că scapi de noi, hai ? Pai nu ne abandonai  tu, de mâine? Hai, fată, lasă coşul şi plânsul, pune şi tu ceva să ne încălzim şi îmbracă-te  că ne aşteaptă ceilalţi cu masa!”

Beculeţele din pom sclipeau ca într-o horă a bucuriei şi prietenie simple. Era primul ei Crăciun de femeie singură, iar acest cuvânt nici că apărea pe buzele cuiva. Nimic nu se schimbase, doar o teamă firească de neprevăzut. Împingînd-o, aproape, din cameră, fetele îi puseră sub brad parfumul ei preferat, de care nu se despărţea niciodată, Premiere Jour de la Nina Ricci, nu înainte de a pulveriza uşor în cameră, cât să persiste în aerul acela de sărbătoare aparte, compoziţia neobişnuită de gardenie şi mandarină, esenţele de orhidee proaspăta combinată cu migdale delicioase şi caramel ce pătrundeau  către tonurile lemnoase.  Precum Cristina noastră – fineţe şi senzualitate într-o nesiguranţă rigidă, uneori. Crăciunul putea veni, doar că pentru prima dată…mirosea a primăvară, prietenie şi speranţă, graţie prietenelor sale.

premier

Povestea e înscrisă în Clubul Condeielor parfumate, iar în tabelul găzduit de Mirela veţi găsi poveşti cu parfum de Crăciun, de toate felurile şi toate culorile. Sărbători fericite tuturor!

Regrete sau schimbare, ce alegi?

Îmi e regretul taină sau vorbă adunată?
N-oi repara nimica privind spre „altădată”?
Se poate, ştim prea bine, că cioburi vor rămâne
Spărturile din suflet, dar noi le-om da un nume:
Le-om spune amintiri, e drept nu prea frumoase,
Regretele-s tardive şi chiar alunecoase;
Ne-om îndrepta de spate şi vom privi în noi,
Cu ochii înainte şi nu spre înapoi,
Vom prinde chiar şi frunza tomnatică ce piere
Şi-om pune-o în ierbarul cu verde la vedere;
Vom căuta iertare în rugăciuni de seară
Şi aşa vom scoate răul ce nu ar vrea să piară.
Au alţii la păcate, ehe, o mie unu,
Avem şi noi ca omul, le-om duce  înspre Bunul
Ce ne iubeşte sigur şi ne alină clipa
De trecere subtilă când n-om mai fi…nimica.

Aşa  scriam deunăzi pe unul din blogurile mele dragi, Încercări de gânduri, la comentarii, şi am realizat, încă o dată, că orice am face în prezent, oricât de mult am cerne viaţa şi întâmplările sale, mai bune sau rele, nimic nu se şterge. Sunt ca nişte note într-un carnet de student tomnatic, mai repetent din fire. Totul se transformă doar –  rănile devin cicatrici, cicatricile se estompează, greşelile se simt încă în raport cu cei implicaţi sau se şterg sub blândeţea timpului; tot ce îţi era ideal şi liber cuget,  acum, îţi e banal şi vorbă în vânt; interacţiunile între oameni au impact diferit, ţi-aminteşti chipuri, zâmbete, priviri duşmănoase, încă, sau prietenoase după caz; abia de mai desluşeşti figuri din trecutul cel îndepărtat; nu mai ai aceleaşi repere, aceiaşi eroi  ce te ajutau a te desăvârşi; au îmbătrânit ori s-au dus într-o lume mai bună, iar tu le aprinzi lumânări  de pomenire şi îi simţi sfinţi, sfinţii tăi care parcă te îndrumă mai bine pe drumul alunecos al vieţii. Devii nostalgic doar după copilărie şi familia tânără şi în putere, de odinioară.

Un lucru nu se aşează la regrete – tinereţea şi vremurile sale. A avut sutele ei de clipe fantastice, deosebite, tumultoase şi chiar păcătoase, a fost plină de idei cu impact măreţ sau dezastruos, după caz, dar toată nesiguranţa paşilor neîndrumaţi corect nu-mi este deloc pe plac şi nu aş retrăi-o nici dacă mi s-ar da la pachet posibilitatea de a nu mai mă însoti cu anumiţi oameni din ea şi, automat, cu fapte ce nu mi-s dragi. Gata, s-a dus şi cum spunea cineva exista oameni ce nu vor uita impactul lor cu al tău, indiferent că a fost de bine sau de groază, stupid sau înălţător.

Putem numi asta schimbare, şansă sau chiar trăire obişnuită, pentru că indiferent de paşi, de drumul în sine, de ocolişuri şi hopuri ai o singură viaţă şi ţi-o asumi.

Dar cate cuvinte ne-ar trebui sa transmitem în scris ceea ce simţim? Uneori unul, alteori nici cu toată forţa de le-am aduna nu ne-ar face să fim înţeleşi cum vrem. Imi place diversitatea, îmi plac gândurile transmise pe aici, ce pun lucrurile în lumini noi, care, altfel, ar fi rămas, poate, doar în direcţia ştiută. Intrebările şi răspunsurile primite, în discuţii vinovate sau nevinovate, fac deliciul unei ”conversaţii” reuşite. De multe ori obţin asta, aici în virtual, pe fb sau blog, dar şi  acasă, în realul meu palpabil, şi mă bucur ca suntem încă dornici de comunicare şi nou.

Aflu zilnic idei şi fapte ce nu le-as găsi doar în cărţi sau în cercul meu obişnuit. Nu suntem totdeauna de acord, dar asta e bine, cred, şi mai cred că oamenii se atrag mult prin convingeri comune, deşi de mică tot aud invers. Eu obosesc printre aceştia; obosesc să demonstrez lucruri ce mie îmi par simple şi lor nu; obosesc să-mi feresc privirea de urâtul pe care ei îl cred frumos; obosesc să mă simt împlinită într-o lume a regulilor bine stabilite; obosesc să plec capul de cate ori văd cum se huleşte şi loveşte în lucruri în care cred. Dar ştiu că altfel nu se poate, că suntem diferiţi, prea diferiţi şi doar puncte comune ne unesc în linii continue. De asta plec şi revin, în şi din virtual, luând în mine doar ce îmi e de folos şi sperând că a scrie ceva simplu şi nu doar a distribui vreun gând al altcuiva ne ajută să ne ”cunoaştem” mai bine, deşi sfârşesc prin a mă cunoaşte mai bine, de fapt.    

Ieri, am fost gata, gata, de a îmi închide pagina de fb şi de a-mi loga blogul, dintr-o refulare personală, dintr-o dezamăgire pasageră, dar m-am oprit când mi-am dat seama că oamenii ce scriu vorbe, aşa ca mine, vor fi de multe ori predispuşi la a renunţa la ele. Eu am fost toată viaţa o fugară: am fugit de oameni, de familie, de lume şi lucruri ”potrivite”, de iubire, de durere  nefirească, de sentimente trainice, de tot ce nu îmi aducea folos sufletului, credeam eu. Am trecut prin lucruri frumoase şi mai puţin frumoase, am greşit, am rămas cu umbre, am închis uşi ce nu duceau nicăieri, am acceptat uşile închise de alţii şi nu am încercat niciodată să aflu ceva despre ”ieşiţii” vieţii mele. Acolo să rămână şi să fie sănătoşi!

Caracterul meu a fost oarecum duplicitar, mă agăţam de ceea ce era impus de alţii şi viaţă, dar sfârşeam în egoismul meu de om singur. Am reînvăţat să trăiesc printre oameni, cu oameni, pentru oameni; am reînvăţat să mă iubesc, să iubesc, să preţuiesc, să aleg ce şi unde să simt. Am învăţat să mă iert, să trăiesc cu dezamăgiri provocate de mine sau de alţii, am învăţat să privesc spre nevoile multora şi am fost nevoită să renunţ la oamenii cu energii negative ce îmi aduceau aminte mereu că răul e printre noi şi dreptatea e relativă, iar greşelile nu pot fi iertate de toţi. N-am cum să şterg întâmplări şi vorbe, n-am cum să şterg urme de trecut fad pe alocuri, dar pot sa iau din frumosul altora, din ceea ce se poate schimba, din fericirea simplă şi necondiţionată, din şansele primite, din iubirea dăruită de Dumnezeu.

Nu-mi cer scuze, şi chiar mă iert, dar uneori îmi e cuvântul prieten şi alteori un străin cu ochi frumoşi ce mă amăgeşte şi mă las amăgită fără de folos sufletului meu. Şi atunci caut, caut drumul pe care sa-l simt sub paşi, nu să alunec doar; caut oamenii şi poveştile lor, nu doar închipuiri ce îndulcesc pe moment şi lasă gust amar mai încolo; găsesc oameni cu adevărat norocoşi, fericiţi în puţinul primit şi mă ruşinez niţel de frivolitatea mea.

Diferenţa între cei ”ce rostesc în scris”, cum frumos spunea un om ce iubeşte scrisul, şi cei ce tac prin cuvinte sau total, e că eu mă arunc în marea de întrebări folosind vorbe obişnuite, pe când cei ce citesc văd, de multe ori, altceva din ce vrei a spune. N-am eu păcate mari, şi de-aş avea doar Dumnezeu contabilizează, dar am umbre în suflet ce rămân şi mai nou fug de umbrele ce le-ar putea pune alţii. De ce să nu mă însoţesc în fapte ce schimbă ceva? Sau în comunicări acolo unde se pot forma punţi, vorba soţului meu. In plus, de ceva vreme nu am mai scris ce simt, ci doar am lăsat cuvintele sa se aşeze în” încercari de gând”şi vers. Era timpul, se sfârşea anul, nu?

Mă înclin în faţa celor ce pot fi puri şi curaţi, ce au ştiut TOTDEAUNA ce sa facă, ce au primit deschis iubirea din jur şi au dăruit la fel. Eu am trăit învăţând să o fac,  greşind ades, am silabisit ce înseamnă generozitate, am primit prin lecţii adevăruri ce nu-mi erau la ndemână, iar acum îmi vine să spun şi pietrelor că în lumea urâtului nu e nimic şi că alegerea e în noi. Aşa că aleg, mă aleg şi învăţ, încă…şi mereu.

Am ales un subiect ce m-a bântuit multă vreme, deşi cuvintele impuse ar fi putut dezvolta în mine trăirile de la Revolutia ce am simţit-o fizic, nu doar sufleteşte, dar după 25 de ani, uite că nu pot scăpa de spaimele ce s-au cuibărit definitiv în mine. Am realizat că toţi pierduţii din viaţa mea mi-au rămas amintiri şi nu doruri şi singurul lucru comun sunt ceva amintiri pline de praf acum. Viaţa merge înainte cu bagaje mai grele sau mai uşoare şi lupta continuă, căci eu nu cred în lucruri facile. Poate aici se aplică avantajul tinereţii: atunci viaţa părea spectacol, acum luptă cu orice obstacol, pe care îl învingi mai greu din multe neputinţe adăugate de timp şi acoliţii săi. E o duzină de cuvinte, niţel prea lungă, dar pe care o găsiţi în acelaşi tabel găzduit de Eddie, alături de oameni dragi.

Cameluţa şi lumea

 Cândva, ne-am propus să facem o cuşcă pentru Zara, câinele nostru lup, care, în anumite momente, ne dă  câte o lecţie de sfidare a gerurilor pe care noi, nici din casă, nu le putem duce, parcă, pe când ea pare că e înfiptă bine în gheare, nesimţind niciun pericol şi jucându-şi bine rolul de stăpâna pădurii, într-un film …bazat pe fapte reale.
Aburul intens ce iese din ea, uneori, pare doar un efect special, frumoasa noastră rămânând eminamente senină şi noi speriaţi că ar putea căpăta niscai vătămări fizice din cauză de neadăpostire corespunzătoare; dar asta e doar în mintea noastră o problemă, ea nefiind supusă niciunui supliciu ce i-ar putea provoca răni de vreun fel. Dar cum totul  e doar în mintea noastră, cum spuneam, ca nişte buni şi responsabili „aparţinători”, cum ne spune vet-ul că suntem, ne-am zis ca trebuie să bifăm şi acest punct de pe lista noastră de priorităţi.
Cu ideea în zbor,  dar de-ăla înfrânt de lene, nu s-a întâmplat asta, din prea multe motive. Am plecat, în schimb, cătinel, cătinel, spre talciocul din Braşov, unde îmi rătăcesc de multe ori gândurile şi privirile. Mulţi dintre ai mei ştiu deja că locul e pitoresc prin diversitatea obiectelor expuse, dar şi prin oamenii care, au n-au treabă, îşi vântură toate cele prin aglomeraţia aia firească în nefirescul ei. Cu Toto în lesă, trăgând  el de noi, mângâiat la fiece doi paşi pe care-i făceam, admirat pentru ochii lui maro, am sperat că vom găsi o cuşcă gata facută şi oarecum chilipir, neavând, totuşi, buget prea mare pentru asta.
De cum intri, te izbeşte bazarul antichităţilor recondiţionate sau nu – mese, comode, lămpi, rame de pat maiestuoase, ce stau alături de şuruburi, piuliţe, vătraie, lanţuri sau cauciucuri uzate. Îţi fug ochii în toate părţile; ţi se smulge un zâmbet, o lacrimă, un oftat. Toţi trecem cu ochii în pământ privind la  lucrurile aşezate ordonat într-o dezordine aparentă. Un tumult, un vuiet, un vaiet. Ghiceşti uşor vieţi din cioburi de lucruri întinse pe caldarâm. Ţi-e teamă să le atingi, să nu tulburi dureri neştiute. Lumea pare veselă; vorbesc, se ating, discuta, împart. Ehehe, e un altfel de FACEBOOK, căci aici oamenii chiar se privesc în ochi; doar noi, trecătorii, le mai stricăm armonia.
Oamenii au reacţii diferite; unul scoate fuga 10 lei pe o carte rară, de frică să nu se răzgândească vânzătorul. Nu se răzgândeşte. Simte că îl invidiez şi o ascunde sub haină. Alţii se scutura a neplăcere. Mihai iar are treabă cu covrigii; îşi cumpără vreo trei şi îi împarte cu Toto. Eu privesc doar în jos la fărâma mea de lume. Timpul se scurge, soarele e prietenos şi cu noi, ăştia de locuim pe culme de deal-munte îngheţat. Vine cu două căni. Urâte, foarte urâte. Privirea îmi e cam nedumerită şi-mi zice scurt: „Sunt stabile, au fundul stabil, și-s făcute la noi!” Mă pufneşte râsul.
O doamnă frumoasă, foarte frumoasă, care-mi întărește convingerea că frumusețea nu are vârstă, deși se autointutilează bunică fericită, îmbrăcata cu un cojoc ţesut cu motive naţionale, discrete, mângâie a treia oară căţelul nostru. Cu o mână atinge magic nişte „straie”. Superbe, dar prea scumpe pentru noi. Unul vinde o poveste; zâmbesc, dar trec. Într-un loc, sprijinit de un gard, îmi atrage atenţia o „lucrare” de metal, un smide, ce înfăţişa nişte cai, ceva magic. Dau să o mişc, dar zici că-i plumb. Superb lucru şi deşi nu cere decât 50 de roni, trec pentru că nu mai am unde să o agăţ. Oftez..neplăcut. Dantela aceea metalică mi se lipește de suflet definitiv, dar încerc a o ignora. E destul de mare, are cam un metru lungime şi o lăţime de cam 30 cm.
Pe gardul opus, pe o pânză galbuie, cu dimensiuni impresionabile, zace un desen în creion- graffit, nu mă pricep. O tânără,  ce poate fi expusă într-un salon de make-up ceva. Tânăra din tablou, se înţelege. 30 roni, ufff. Simt cum îmi pulsează sângele-n artere. Femeia mă priveşte curioasă, eu trec. Nu ne-am ales cu mai nimic palpabil, dar spectacolul e grandios. Nici urmă de vreo cuşcă. O casetă îi e strecurată lui Mihai în palme de un pacient ce vinde o lume mai mică. Se uitase la ea şi omul insista să dăruiască. Poate nu ştiţi ce pasiuni de muzica latino are soţul meu, ehehe nebunie curata! Acum îmi cântă Thalia „Amor a la mexicana” vreau, nu vreau.
Deja unii îşi strâng catrafusele. Pe un pled, o caţeluşă, albă superbă, stă întinsă cu boticul pe pantofii vânzătorului de ocazie. Ma priveşte ridicându-şi ochii trişti, ca într-o clipire regizată, mulţumită de atingerea ei de „om”. Mă bucur când aud: „Ea e Cameluţa noastră, doamnă; câinele vagabond de ..talcioc!” Nu mă prind de nimic.
CAMITAL
În mână îmi cade o poşetă gen sacoşă, n-aş şti cum să o descriu – cu barete subţiri, lunguiaţă, din piele lacuită, un  maro roşcat. Superbă. Intreb cât face şi o doamnă, cu nasul ca al lui Rudolf, îmi zice sec:„Trei lei!” Mai întreb o dată, dar tot trei lei aud: „Am nevoie de o pâine, mamă!” Deschid portofelul, plătesc NU 3 lei şi văd un om fericit. Eu sunt mai bucuroasă ca ea. Am în mână o lume, o lume pe care s-o privesc când mi-e greu şi sa nu mai uit ce şanse mi-a putut da Dumnezeu.
Ieşim din târgul vieţilor rătăcite, din frumosul de ocazie şi ştiu că totdeauna vor fi ochi ce vor privi diferit: unii ar putea vedea sărăcia, disperarea, bătrâneţi vândute pe 3 lei; dar simt ca sunt destui ca mine, ca noi, care ştim că acolo e o lume, o lume de care unii se vor desparţi cu greu, dar vor fi fericiţi ca altcineva le apreciază la fel bucata lor de viaţă, că le-o dăruiesc, aproape, să o păstreze în alte vieți, poate mai bune. Maşina porneşte şi in taşcă se zbat cele doua căni urâte. Prin faţa ei, a noastră, trece grăbit câinele vagabond al talciocului, Cameluţa, cea frumoasă şi fără stăpân, bag seamă. Boticul ei atinsese doar pasager o mână de om. Tristeţea m-a cuprins din nou şi lumea mi s-a părut iar sumbră. Am privit …geanta. Încă o privesc…o vreme…
ps. Cușcă pentru căței ne-a construit cumnatul cel cu mâini de aur.

Am scris povestea în miez de noapte, adaptând-o pentru duzina de cuvinte, pe care am  cam neglijat-o din motive de implicare în proiectele soţului meu. E o perioadă când putem dărui câte ceva: dacă nu bani, cărţi şi cadouri, poate un pic din noi, din timpul nostru, din puţinul ce poate creşte alăturându-l. Eu vă mulţumesc tuturor celor care ne-aţi ajutat să facem nişte români fericiţi, dar mai ales nişte pui de români ce locuiesc acolo, pe dealul lui Dumnezeu, cum îmi place să spun, în satul Doboi, judeţul Harghita, în acţiunea ”Români de pretutindeni pentru românii din Doboi”. Curând, Moş Craciun va păşi pe drumul început de Moş Nicolae şi zâmbetele lor vor fi talismanele noastre din zi de sărbătoare. Şi asta şi datorită vouă. Mulţumim. În tabelul lui Eddie găsiţi şi alte variante scrise cu aceste cuvinte impuse: momente, gheare, pericol, zbor, artere, eminamente, smide, film, intens, supliciu, punct, rani.