Trei cuvinte şi-o mirare

 

Într-un viraj ciudat, apocaliptic,

o alunecare, mai degrabă, a minţii,

scornire seacă, dusă-ntr-o scanteie

de-o diabolică idee,

spre negura ticsită de cerneală,

în noaptea prinsă-n scorburi ca de smoală,

se rătăciră trei cuvinte şi-o mirare,

în lacrima  unei umbre solitare

a unui adevăr incert, dar dureros,

de om frumos.

 

Frumosul nici că se vedea, dar se ghicea în stele

de ochi cam tulburaţi de ele;

şi cioburi de regrete se zăriră,

păstrară licăr de uimire

şi desenau pe frunte încruntare,

de acea mirare.

 

Iar într-un colţ cam mărginaş de gând

prins în capcană,

pe o torsadă ca de alabastru

statea măria sa Îndoiala,

o matroană,

pe care-o cunoştea o lume-ntreagă,

deşi nu era dragă.

Ţesea de zor năvoade dantelate

de vise nu prea calde.

 

Vreo trei cuvinte şi-o mirare?

E puţin!, doar n-au luat cu ele visteria

din sufletul ce-a fost odată mai calin,

mai blând, mai pur, mai adunat în lumea

adevărului sublim?!

 

Câţi dintre noi nu lasă să plutească,

în vise despletite care plâng,

vreo amintire sumbră ca de humă,

pe care ar trimite-o să se spele

de amarul prins în ele?

 

Firească e trăirea ce ne prinde

experienţe mii în ace de azur;

se răsucesc în inimi, în apusuri,

şi sângerăm în triste răstigniri,

cicatrizând, pe loc, amurguri roşii,

iubindu-ne mai mult, mai pur, mai simplu;

şi ostoim dureri privind spre Ceruri

unde-au plecat grăbit vreo trei mirări.

 

Să ne iertăm…..e un început.

 

 

 

 

 

 

 

 

Se duce vara…

M-am trezit cu gânduri de nepotrivire; cu gânduri simple care parcă se reeditează, semn că atunci când îţi picuri în suflet semne incerte, nu fac altceva decât să te răscolească, periodic. Vara e pe ducă. Care vară?, îmi vine să spun, căci eu  am în minte doar o vară pasageră, cu rucsac găurit şi cu manta de ploaie pe care a scuturat-o mai tot timpul peste noi. O vară bosumflată şi udă, ce mi-a fost prietenă  dar tot mi-a adunat în suflet dorinţe de nisip fierbinte sau măcar de trotuare încinse, chiar și pentru o vreme, doar. Dar oraşului meu trotuarele i-au fost reci şi doar clipe de fierbinţeală au trecut peste el. Clipe. Nu-mi plac fierbințelile, dar nici ploile dese nu sunt tocmai de dorit într-un anotimp care e unora speranță și relaxare, așteptare după atatea alte friguri și deznădejdi.
La penultima ploaie serioasă, am privit mâlul ce se scurgea prin canalul din curte şi, pentru un moment, am văzut luciri aurii, ca nişte dâre de lumină, ce se lipiseră, parcă, de betonul neprietenos într-o încercare absurdă de a-mi arăta că soarele şi-a trimis razele lui timide, dar vara asta ingrată i le-a smuls, brutal, şi le-a amestecat cu noroiul muntelui într-o ciudă şi furie de neînţeles. Mă uitam cum alunecă în gaura aia neagră, cum se prelinge vara mea şi razele mele de soare.

Să se ducă!, am zis

Să se ducă, aşa cum s-au dus toate visele mele de vară; vise neîmplinite, prinse în deşertăciuni şi amăgiri de vorbe fără temei!

Să se ducă…

Iar eu am fost exact ca anotimpul ăsta. Capriciu de om, trecut prin noi dureri, prin încercări, prin gând presărat cu treceri definitive. Parcă m-am molipsit de la vremurile astea temătoare şi am fost ca o boare, ca un fulg purtat de senzații multe, dar risipite doar în vorbe ce nu s-au putut aşterne. Zbaterile mele simple, de om muncit de dorinţe  cuminţi, au dezvăluit că, în definitiv, așa trebuia să fie totul și că nu e  ploaia mea de vară decât o așezare în matcă,  o trecere ..udă, care ne-a țintuit pe unii dintre noi acolo unde trebuia sa fim și poate alta solutie de convingere nu era.
 În timpurile mele scurte de relaxare, am trecut cu tăvălugul amintirilor peste oameni şi chipuri.Se întâmplă asta în fiecare an, la fiecare pierdere majoră, la vreo introspecție serioasă dată nu de întâmplari hotărâtoare ci de o prețuire inevitabilă a timpului care devine atât de prețios, când realizezi că unii nu mai au privilegiul de a-l risipi. Si atunci te gândești, fără concluzii majore, căci mai mereu devin dovezi peste timp că n-ai făcut altceva decât să le-ncalci periodic. Însă, înșiruindu-ți idei aparent salvatoare, e posibil sa gasesti raspuns și solutie măcar vreunei situatii in care te pastrai din…inertie.
Am realizat că nu mai iubesc aceiaşi oameni, că nu mai vibrez acolo unde nu este ecou clar în sufletul meu, că nu regret asta şi că mă simt eliberată. Că port recunoştinţa întâlnirilor potrivite, dar că diferenţele vieţii îşi pun amprenta pe continuitatea lor şi că le-am  lăsat la nivel de întâmplare hotărâtoare, doar. Că nu pot mai mult şi nu mă pot simţi vinovată pentru asta.
Că nu mai pot face parte din istorii fără substanţă şi din poveşti cu vorbe ce se spun doar pentru zgomotul conversaţiei. Am avut timp să-mi pun priorităţile în ordine şi să-mi alung demoni ce se încăpăţînează să mă urmeze ca şi când ceea ce aş spune sau aş face eu ar avea vreo importanţă mai deosebită.  Nicidecum.  Sunt sigură că fiecare lucru, bun sau rău, a venit să-mi arate că aşa trebuia sa fie totul; că orice greşeală făcută se plăteşte, că schimbarea poate fi potrivită sau nu, dar că nu interesează pe nimeni asta, ci ştii doar tu dacă iţi e bine acum sau mâine. În raport cu ceilalţi, tot ce nu mai e la fel nu alungă momentul delicat în care aţi interacţionat;  nu alungă sentimentul dezgustului sau al lehamitei ce-o poartă şi poate nu alungă nici frumosul care-l vede în tine, după caz . Dar tu nu mai eşti acelaşi şi poţi trece peste asta; poţi vedea dincolo de azi, de mâine, de anotimpuri neprietenoase.
Vara asta s-au dus oameni, au plecat clipe, am fost fin observator în vacanţa altora, exact cum fac de ani buni de cand concediile mele sunt adunate in zile prinse cate doua sau trei. Am prins contur de femeie încrezătoare, am iubit doar ce pot, ce ştiu şi cunosc, am simţit instabilitatea zilei de mâine, am tras cu degetele de viată şi am aşezat-o dincolo de anotimpuri, de timpuri, de zile, de clipe şi am ştiut, încă o dată, că ceea ce spui cu ceea ce faci nu e acelaşi lucru;  că unii cred că fac multe, dar e doar în mintea lor vizibil asta; că oricât ţi-ai regreta acţiunile, ele rămân în oameni, înfipte adânc, şi că există unii pentru care adevărul nu trece dincolo de ceea ce vor vrea să vadă, realitatea fiind de multe ori alta. Dar indiferent de ceea ce vrem a se întâmpla, după viziunea fiecăruia, viaţa ni se întâmplă imperfect şi uneori instabil, fix ca în vara asta udă şi scurtă, cu luciri de toamnă timpurie.
Și, tăvălugul, odată pornit, nu se va mai opri să nu adune astfel de stari. E mai ușor să vorbești de ceea ce tulbură, decât de ceea ce  ne înveselește, și cred că gândurile acestea nu se vor opri aici, ci, cu siguranță, vor ramane la fel, adunand și nu risipindu-le pe acestea. E puțin probabil sa mai schimbi ceva din ceea ce ai strâns în lucruri care sapă și formează tranșee pregătite să adăpostească alte răni, primite din războiul cu viața. Noroc că lumea e făcută și din gând bun, iar anotimpurile se pot schimba între ele, dăruind poate ce nu a reușit cel de dinainte. Si cred asta, cred în tot ce înalță și ne ajută să uităm, și să construim, chiar daca avem impresia că nimic nu ne va mai surprinde atât de tare în mod pozitiv.  Însă, ca într-o vrajă, nu rămâne decât mâinele. Un mâine fermecat de cuvinte potrivite. Sa le alegem cu grijă. Vară, pleacă! Mi-e totuna! Mâine să fie! Doar moartea e definitivă, în rest, noi putem face orice!

..se duce vara! Să plece, ingrata!
N-a fost chip să-i facem pe plac,
Orice i-am fi zis, orice i-am fi dat,
N-a făcut altceva, decât ne-a udat.
Să plece, îi zic; deşi stiu cam prea bine
Ce doruri de vară vor creşte în mine.

margaritar
și vara de este o clipă s-o simti c-a ramas strans in tine c-o porti intr-un gand, pe-o aripă de fluture ce se ascunde in mine!

Se duce vara şi prin scrierile altora, într-o temă comună numită psiluneală, şi pe care le găsiţi, dacă vreţi aici.

Amurgul tăcerilor

Despre tăcerile mele am tot vorbit. Periodic cad în muţenii adânci sau trecătoare în concordanţă cu realul din viaţa mea. Deseori, ceva sau cineva mă trimite într-un colţ de umbră, de unde să văd, să adulmec, să simt sau să prind pulsul unor noi treceri. De acolo revin cu aripi de închipuire şi cu dor de cuvânt şi de oameni simpli (sau complicaţi) ce au multe de spus. Amurgul tăcerilor mele e nedefinit, ca o ceaţă, ca o pânză subţire ce se aşterne, dar nu-i vezi capătul niciodată. Parcă mi s-ar spune că tăcerea se poate sfârşi oricând printr-un cuvânt potrivit.

-Potrivit?, mă gândesc eu

-Ce înseamnă potrivit?

-De unde aş putea prinde silaba perfectă pentru cuvântul meu?

Un aer fierbinte trece, parcă, prin vârfurile degetelor mele flămânde dar ”distrugătoare”. Mă ard de dor. O voce interioară îmi spune că ele vor aduce cuvântul ”potrivit”.  Mă înfior de neplăcere şi caut să rostesc cuvinte. Nu pot. Sunt ascunse sub nori anonimi dar aglomeraţi şi de cuvintele altora. Oboseala fizică, conversaţiile lungi de altă dată au alungat fiece vorbă în peşteri umbroase. Sunt speriate de zgomot, sunt speriate de nimicul din ele, sunt uimite de goliciunea conţinutului şi au ales exilul. Nimic nu mai pare firesc, cald şi la îndemână. Poate doar tăcerea sau scrisul.

Şi totuşi, cum poate cuvântul scris să alunge tăcerea din mine, din noi, din oameni? Fără zgomotul vorbelor am cădea în abisul muţeniei seci sau poate doar am domni peste tăceri impuse cu zgomot de taste sau de peniţă pe hârtie. Pare atât de la îndemână acest lucru, încât aş fi tentată să fug de oameni şi să intuiesc chipuri, caractere sau doar interlocutori fără faţă. Pe termen scurt, cat aş încerca să adun din piesele lipsă din lego-ul vieţii mele cu ajutorul acestor ”psihologi virtuali ai cuvintelor”, poate mi-ar conveni aceste măşti cuminţi de oameni printre care mă strecor cu bună ştiinţă. Pe termen lung am nevoie de atingere, de sunet, de gălăgia emoţiilor spuse, declarate, de realul viu şi surprinzător.

Şi atunci, pânza tăcerilor mele cade natural peste tot, peste închipuiri, vise, feţe noi, feţe vechi. Prind capătul şi trag puternic. Se aude un sunet prelung, ca o rupere magică şi mii de fire se topesc sub cuvinte rostite …în amurgul…tăcerilor cuminţi.

 

 

Ba contează!

Vremuri ciudate, anotimp atipic ce se zbate prin gânduri pierdute şi iese la liman în timp incert astupat de ploi şi de raze de soare stinghere ce se luptă pentru o tainică supremaţie. Au pierdut din start de când joaca a fost dictată sec şi fără comentarii: ”E timpul ploii, anotimpul nu contează!

Ba contează! aş spune eu cu glasul meu văratic dar stins, fără putere, fără ecou. Ar fi chiar vindecător acest anotimp al soarelui strălucitor, al căldurii sacre, dar obişnuite; al vacanţelor cu paşi pierduţi prin nisipul uitat de aproape un an. Şi totuşi, totul îmi e potrivnic: vremea, anotimpul, timpul, zilele, dar mai ales… neprevăzutul.

De ceva vreme tac, iar viaţa reală pare ca o nălucire cu trup de fata morgana. Nimic nu se conturează perfect. La începutul lunii iulie priveam lucrurile cu detaşare, mulţumită de cum se amestecau esenţele unor hotărâri care, în putin timp, mi-au părut mici premoniţii, de parcă un Alchimist, ce doza cumva bucuriile cu tristeţile, era mai prezent ca niciodată. Sora mea, într-un moment ce mi-a părut o alipire a inconştienţei la spiritul ei practic, a hotărât să-i îndeplinească bunicului nostru o dorinţă mai veche, devenită teribil de actuală. Îşi dorea să vadă Braşovul. Din nou, după multă vreme. Braşovul unei vârste cu paşi mici şi cu sunete surde, cu încăpăţânare molcomă şi mofturi mai mult sau mai puţin deranjante, Braşovul nepoatelor, de data asta, sau al celor 85 de ani ce tocmai stăteau să se aşeze pe tâmplele lui de moşneguţ cu păr alb, vopsit natural tot de timpul ce parcă trecea din ce în ce mai repede.

Dar timpul s-a aşezat pe marginea drumului, a derulat repede trei săptămâni de aventură, mi-a aşezat în suflet gânduri simple de viitoare poveşti, rămase acum nescrise, şi s-a sucit repede într-o buclă aniversară. Tataia făcea 85 de ani, într-un 10 iulie magic, cu aer aparent vindecător, cu repere noi şi dorinţe de viitor surprinzătoare. Ura coliviile noastre prea pompoase pentru gustul lui; ura aerul aglomerat al caselor din Schei, lipsa de intimitate,  îi era dor, în acelaşi timp, de băncuţa de la poarta larg deschisă pentru oricine, de acolo din satul lui buzoian, deşi nu părea a-i lipsi prea mult, paradoxal; dar iubea şi această nouă libertate ce i-o dădea oraşul ştiut.  Cred că îşi dorea o băncuţă nouă la porţile noastre, dar noi râdeam în barbă, ridiculizând oarecum ideea şi ne miram cât de fericit era şi cât de mult îi lipsise oraşul, noul. O  salubritate divină părea să se instaleze în sufletul şi trupul lui chinuit de dureri vechi. Nu ştiam, în schimb, că va fi o curăţenie absolută, într-un sfârşit. În seara aceea aniversară, îl vedeam asemeni unui inorog ce avea puterea de a-şi curăţi propria viaţă, de a o lua din nou de la capăt, puternic chiar în fragilitatea celor 85 de ani împliniţi.

Gata, de azi merg pe 86! Vreau să ajung la 90!, rosti cu un aer de superioritate, deşi părea oarecum naiv în demonstraţia lui ..

Stai, tataie, mai ai puţină răbdare că tocmai ce-ţi cântăm multi ani trăiască pentru cei 85 de ani!

Dar nu a mai ajuns. Tot premoniţia soră-mii a funcţionat şi s-au întors,  la două zile după, în căsuţa lui de care brusc şi sălbatic i se făcuse dor. Era mulţumit că ne văzuse locurile desăvârşirii noastre ca femei măritate, era mulţumit că  a respirat din nou aer de munte şi a fost mulţumit că a mai ajuns să vadă câte coşuri de ceapă a scos mama din grădină sau cât de mari sunt roşiile din faţa casei.

Şi totuşi vara mea ciudată a avut ultimul cuvânt. La 6 zile după aniversarea de pomină, tataia s-a desprins de lumea asta, încet, discret, cuminte ca un om ce trăise şi ultima dorinţă. 12 metri de pânză albă mi l-au coborât într-un pământ neprietenos şi jilav. Ploaia era semnul începutului de vară, era semnul sfârşitului dar doar câţiva picuri s-au încumetat să apară în acele zile. A plouat mult, în schimb, în sufletele şi pe chipurile noastre şi, ciudat, am ştiut că o dată cu el şi copilăria noastră târzie se va schimba cu plecarea ultimului bunic. De atunci imi port amintirile cu grijă şi poate va mai trece o vreme, să pot vorbi, iar, despre lucruri care au fost, până mai ieri, atat de vii, căci lipsa lui îmi pare sacră, incă.

Nu sunt tristă, lucrurile merg aşa cum e dat sa meargă; am pe buze o rugăciune, iar in inimă o lume mai goală puțin. Dar, cred, știți cum e! Dacă nu, vă invidiez! Măcar puțin..lăsați-mă să fac asta!