Depărtătorul de coaste

Depărtătorul de coaste

Nu te chinui! Nu mă ştii, nu mă afli uşor, nu poţi pune diagnostice efemere fără să vezi, cumva, cauzele derapajelor mele. M-am închis în mine, undeva la douăzeci şi unu de ani, când viaţa era la început de drum matur şi la sfârşit de copilărie absurdă, fără griji şi responsabilităţi mari. Doar că, nu ştiu cum, începutul a devenit sfârşit. Brusc. Fără avertisment, fără semnale vizibile, încurcându-mi toată fiinţa dintr-o evoluţie normală. Şi atunci, am început să experimentez situaţii, am început să vreau să ating normalitatea. Doar că normalitatea fugea de mine într-o gaură neagră de unde nu o puteam scoate sub niciun chip. Scoteam rămăşiţe din mine, din ziua de ieri, rămăşiţe de întâmplare ce se voia derulată,  poate, poate, aşa, s-ar fi putut regiza altfel. Nu era chip. Rămâneam pe gânduri, cu ochii trişti, pironiţi în gol,  ca un nebun ce priveşte flăcările unei sobe primitive de lut ars, ca şi când toate himerele lui s-ar fi jucat pe tăciuni aprinşi de dureri şi focuri nedomolite. Între minte şi suflet a câştigat întotdeauna cel dintâi şi a suferit cel de-al doilea. Şah-mat! Joc pierdut din start. Nu poţi lăsa puterea minţii să-ţi facă knock out toate simţurile şi tot din cauza ta să îţi simţi inima înghesuită între coaste, ca şi când o exilai cu forţa, pentru a nu mai simţi nimic. Nu era de mirare că păream un mort viu, umblător, cu faţa inexpresivă, bifând întâmplare, după întâmplare fără ca efectul să fie demn de băgat în seamă. Gesturile din jur erau insuficiente să trezească ceva, din gândul amorţit al inimii strânse. Sângele se scursese de mult din ea şi lichidul fierbinte, ce pompa, era doar materie vie, celule cuminţi ce-şi făceau treaba, anatomic vorbind.

Multă vreme m-am întrebat ce aş fi avut nevoie să o pot scoate din locul în care se înghesuise cu bună ştiinţă? Mulţi alţii au slobozit aceeaşi întrebare, fiecare în stilul lui: unii agresiv, alţii anemic, unii miraţi, acuzatori sau chiar dispreţuitori. Nu s-a găsit niciunul să-şi folosească iubirea ca un depărtător de coaste spre muşchiul dătător de viaţă şi simţire. Sincer, nici nu aş fi vrut. Aş fi intrat, sigur, în colaps şi cred că aş fi suferit un atac de cord, măcar la nivel afectiv. Nu eram pregătită să dau şi să primesc nimic. Şi totuşi, să tot fie vreo zece ani, cu fiecare an plus peste, de când mâinile unui om bun, cu chip solar, mi-a acordat un ultim prim-ajutor şi a folosit cel mai elegant depărtător de coaste spre inima mea – iubirea.  Dar a uitat ceva, a uitat să sigileze locul. L-a lăsat aşa, fără sutură ca, din când în când, să picure din mine toate neputinţele şi răfuielile cu viaţa şi să ştiu că durerea nu poate fi iubire, ci doar amăgire. Eu, în schimb, am aflat,cândva, că numai rănile dor, nu şi cicatricile şi că nu am nevoie de experimente, ci de continuitate. Ştiu.  Sunt pregătită pentru cicatricea vieţii mele de multă vreme, deşi depărtătorul meu de coaste îl păstrez cu grijă şi drag, ca ceva rar şi unic, ruginind în iubire.

departatorul de coaste- iubirea lui
departator de coaste- iubirea lui

 

Alintul muzei

Nu-i vorbă….. că te ştiu….
 
 
E o invenţie ratată
A vreunei  stele-curtezane, 
În nefirescul rezultat,
La farmecele-i pogorâte
Asupra ta.
 
Ce vină ai tu că te-ai promis,
În zori de ziuă,
Când erai plin de amăgirea
Parfumului de floare neîmplinită?
 
Şi, deși ştiu,
N-o spun acuma.
Vreau să cerşeşti, şi să mă rogi
Şi abia, apoi,
Sa-ţi prind, în snop,
O vorbă
De alint….. celebru:
 
Mai bine …lasa-mă să cern,
Eu cerul nu mi-l iau ca semn,
Și-n somnul meu n-am sa ma cert
Cu vreo himeră, un celest absent!
 
Când cuvintele trec
Și prin mine, cerșind,
Nu știu cum, dar te prind 
Că le tulburi, zâmbind.
 
Strigi la ele, le combini,
Pui o temă la geam
Și mă faci să roșesc
Încercând să te am,
 
 
Într-un text cu amor,
Desuet și pribeag.
Nu mai bine îmi pui, 
La ferestre, un prag?
Sa nu intre vreo temă,
Vreo idee bizară,
Și să-ți scriu, despre frunze,
Sau de lumea de afară?
 
 
 
Între noi nu-s povești
Cu amoruri topite
Și cuvintelor dau 
Doar tributuri dospite;
În covata ce-mi ține 
Chiar și stelele-inimi,
Doarme albastrul de lut
Din al vorbelor spini,
Mă înțeapa, mereu,
Pe sub coaste, în sus,
Si m-apuca povesti
Fara noimă, de spus.
 
 
 
Nu-i vorbă ca te stiu, mă trezesc repetând,
Plictisit, un cer-muză, mă tot vrea surâzând,
…..în somn,
când cuvintele-adorm!
ps. nu cred ca e om care scrie, sa nu viseze texte care, dimineata, se scurg de nici nu zici ca au existat vreodata…