Azi avem sărbătoare pisicească. Nu râdeţi, şi nici nu strâmbaţi din nas (aviz celor ce li se zburleşte păru’n cap când aud de animale). E sărbătoarea noastră şi vreau să se ştie. 2009, început de noiembrie. Mai aveam vreo doua zile şi plecam la Iaşi. Pentru prima dată, de când soţul meu mă luase de nevastă, aşa, fără neamul lui, fără părinţi, doar cu prieteni şi familia mea, dar asta e altă poveste. V-o spun altădată. Emoţiile mele erau cât casa. Deh, urma să mă prezinte şi celeilalte părţi „neştiute”. Mi-am făcut programare la coafor, la prietena mea, că doar nu puteam pleca nearanjată, nu? Parchez şi dau cu ochii de Crina, acolo în parcare, într-o poziţie total nefirească, cu un pacheţel în mană şi cu tonul din ce în ce mai agitat:”pis, pis, pis!” Mă liniştesc, zâmbesc complice, semn că aprob strădania ei, şi mare mi-a fost mirarea, cum de sub o maşină apare un ghindoc de pisică birmaneză, uşor răpciugoasă, slabă, amărâtă, cu părul aspru şi închis, şi cu nişte ochi rugători, că m-am înmuiat toată.”A cui e?”, întreb, gata să apuc de gât persoana ce lăsase făptura asta în halul ăla pe loc public. „A nimănui, tu, Adriana! A nimănui! Am găsit-o pe aici zilele astea şi e cam bolnăvioară. Animalul ăla de om, ce o lăsat-o pe aici a avut atâta bun simţ sa o lase, măcar, în faţa cabinetului veterinar. S-au îngrijit fetele astea, de-le-ar Dumnezeu sănătate, cum au putut de ea, dar nu o pot ţine. Acum vreau să-i dau ceva de mâncare, o fi flămândă!” Ne amuzam teribil la sunetele scoase în timp ce înfuleca de zor, şi zic:”Las’ că o iau eu când plec. Hai să ne-apucam de treaba!” Greu am stat în coaforul ăla. Am ieşit val vârtej şi am luat boţul ăla de pisicuţă şi m-am urcat în maşină. Aouleu, dar pisica mea nu vroia sa stea decât în braţele mele, iar eu conduceam. În loc să merg spre casă, cum era normal, mă trezesc în faţa cabinetului soţului meu. Sun. Răspunde şi zic repede, ca o moara stricata:”Daca ai pacienţi, dă-i afară! Zi că n-ai instrumente, că te doare capul. Orice. Eu am o pisică în braţe şi sunt în maşină, afară. Te aştept!” Nu ştiu ce a făcut, nu l-am întrebat niciodată. Ştiu că am auzit în fundal ”fain”, şi în 10 minute era cu noi. Acum, să vă spun  ceva! Acasă mai aveam un motan castrat, de prin 2008, dl Tan, care era adoratul şi răsfăţatul casei, aşa că aveam ceva emoţii. Casa noastră era în renovare radicală. Dormeam undeva pe jos, pe nişte saltele, printre saci şi cutii, de tot felul; şi pe timp de zi era plină de muncitori. Altă emoţie, pentru că mâţa se putea pierde foarte uşor. Pisica mea s-a adunat toată pe mine şi nu s-a mai dezlipit, spre fericirea mea deplina. Mă şi vedeam alintând-o şi mângâind-o aşezată în fotoliu şi savurând momentul. Surpriză, însă! Cum s-a văzut în casă, a zbughit-o şi s-a ascuns sub o canapea, iar dacă vroiai doar sa te aproprii de ea, la juma’ de metru scotea nişte sunete destul de înfricoşătoare. Ne-am amuzat teribil. Mai târziu am priceput ca ea deja se vedea stăpâna casei, şi noi doi eram intruşi pentru ea. Am numit-o ZIZI, zisă şi Le Zizi, Contesa, şi mai târziu, pisica Kung Fu; şi e cea mai frumoasă, curajoasă şi temperamentală pisică. Am multe poveşti cu ea, începând chiar cu cele doua zile de plecare a noastră la Iaşi. Le voi aşterne vreodată. Una dintre cele ce m-au marcat, este dexteritatea care o posedă la săritul pe clanţă. Deschide uşa una-două!  Acum închei, tocmai s-a aşezat pe tastatură. Parca ar şti.