O jucărie de poezie

Luna sta să cadă,
prinsă într-un colț,
se agață de norul
ce stătea-ntr-un cot,
clătinând misterul 
nopților de plută,
luna pare-ntreagă
dar de cer cusută;
o privesc din nou,
iar de sub sprânceană,
tabloul se mișcă
negrul se destramă,
lucesc mii de vise,
luna cade iar,
dezechelibrează
somnul meu hoinar
care-și cată semne
pe o zare stinsă,
aprinzând senzații
ca pe-o plită-ncinsă,
unde ia foc luna
și vreo două stele,
norul plictisit
și visele mele;
pare că ma văd
cum le iscodesc,
se ascund de mine,
să nu le privesc,
fac bairam cu toții,
iar stau într-un cot,
relaxați în clipă,
într-un nobil scop
de a lasa să cadă
peste fruntea noastră
poezii ce mâine
or înflori în glastră;
ca-ntr-o baba oarba
au jucat un rol –
să ne fim tovarăși
când în pat …e gol.

Continue Reading

De ce? De ce, nu?

De ce să încep o frază cu de ce?
De ce tocmai am făcut-o?
De ce?
De ….frica inimii mele
Care știe că dacă nu-mi mai pun întrebări
Moare puțin mai repede
Sau pe silabe;
Ca de nu rămân curioasă,
Să știu, să aflu, să învăț,
Mă cred plină ochi.


Aș putea să am un „prea mult”,
Dar mă gândesc să mă scutur,
Să-l scutur pe el, „prea multul”,
Căci, sigur, a adunat în sine
Și rele, și balastru, și vechituri.
Cineva drag îmi spunea, ieri,
Că dacă aduni prea multe mărunțișuri
Și nu arunci nimic,
E semn de bătrânețe.
Mie noul nu-mi place,
Dar nici să îndes tot felul prin fiecare colț de inimă.
Așa că mai arunc din  ce nu-mi e de folos.


Din greșeală, am scos din cufarul cu lucruri obosite
Și vreo două furtuni, două fotografii zimțate,
Un colier cu mărgele cafenii
Și o hârtie pe care îmi scrisese cineva că ma iubește dacă mă iubesc și eu.

Dacă? Auzi? Dacă?
Atunci m-am supărat, acum mă bucur că am făcut-o.
De-l credeam..azi nu mă întrebam
De ce să nu-mi fi dat șansa să fiu cu adevarat fericită?
Chiar așa, de ce nu?
De ce nu…mi-ar fi mâinele prima zi din noua mea viață?

Doar pentru că e mâine. E atât de important un mâine sănătos. E un privilegiu.
Știti voi un motiv…de ce nu?
Shhh…nu vreau să aud nimic!
De ce? Pentru că de mă mint pot răspunde unui altfel „de ce?”

 

mărgele cafenii dintr-o poză zimțata
Continue Reading

Pe ploaie m-aș plimba…fericită…

 

Viața curge-n tropotite, și de gând, și de mirare,
Se cam scutură copacii, ceru-i dantelat în zare,
Eu mă scald în mirul verii, stau pe pernele visării
Îmi adap, cu mângâiere, plânsul sec al înserării;

Dorm secundele-n clepsidre, se trezesc furtuni de clipe,
Din nisipul frământării par amoruri să-nfiripe
Între firele de aur cu sclipiri de diamant
Și lumina diafană din apusul fermecat;

Mă trezesc că fac pereche literelor din cuvinte,
Că versific, amuzată, după-amieze aburite,
Că strecor rime stinghere în seninul serilor
Și că pun pe fugă ore din caldura verilor;

Mă topesc sub vraja nopții ce-o aștept ca să petrecem
Să-i pun în chisea de stele dulcețuri și apă rece
Să-i declar înamorată că e tot ce îmi doresc:
Să dansez cu a ei răcoare, să-i declar că o iubesc;

Iar din vara asta deasă și cu fierbințeli în piept,
Nopții-i fur liniștea vie, nici măcar nu o întreb
De o supăr sau o tulbur; sper să-mi împrumute, doar,
Rouă, adieri cochete și lichior de frig să beau…

Să mă-nghețe până-n vise, să le poarte-n dimineață
Iar amiezele să-mi fie cocktailuri cu speranță
Că voi face iară versuri, dar mai reci, mai neîncălzite,
Să uit c-am topit și vorbe, nu doar clipe obosite,

Și să pun iar, în clepsidre, …fir de vară temperată,
Sedusă de calde vise dintr-o noapte înghețată,
Cât să am de risipire, când m-or topi alte focuri,
Eu să-mi strâng zestre de gheață, să am pentru alte trocuri,

Și s-alung, ca un descântec, tot ce arde și omoară
Căci, de m-ați vedea acuma, par figură ca de ceară,
Ce-n cuvinte se alintă, adevăr rostind, în schimb,
Tineți, voi, arderea verii; eu pe ploaie o să mă plimb

..fericită..!

Continue Reading

Cioplind uitării..haine moi

Să nu te plimbi pe gândul trist
Nici cât un strop dintr-o secundă,
Să nu uiți că atâta ești –
Un adăpost fără penumbră;

Te locuiesc mii de cuvinte,
Ce dorm la streașină, cuminți,
Să nu te miri că fug la vale,
Când ape repezi o să simți

Că vin să spele din emoții
Și praful vorbelor ce tac,
Iar cu aglomerări de suflet
Vor face din tristeți un lac

Ce va seca prin prima rază
Ce pune mângâiere în clipă
Și va rămâne doar esența
Dintr-o poveste adormită

Pe care o legeni printre frunze
Pe balansoar de amintiri,
Punându-o iar  în adăpostul
Fără penumbre și rostiri;

Și va sclipi sub porți de soare,
Fără vreo vină sau mirări,
Un biet jurnal care nu moare
Nedescifrat în așteptări.

Se duc secundele în zâmbet,
Și ne poftim pe drumuri noi,
Să ne ascundem de-amănunte,
Cioplind uitării… haine moi…

în adăpost fără penumbre

Continue Reading

În însingurarea mea nu e loc de singurătate

 

Nimic nu se-adună-n realități efemere:

Nimic vesel, nimic trist,

Ci izgoniri de substanță

Lichidă, solidă, gazoasă,

Fiecare cât are și de care are.

 

 

Pe peticul meu de scenă nu e nimic.

Nimic vesel, nimic trist.

E doar izgonirea mea

Din realitate,

Dar mie îmi place.

 

 

Bântui în dreapta, în stânga,

Mă așez la  margine de gând,

Îmi împreunez palmele

Și șoptesc:

Multumesc!

 

 

Nu par singură,

Sunt singură!

Mă însingurez voit.

Așa-mi pot juca toate clipele,

Pot citi  stelele cuvintelor,

 

 

Pot descifra romane uitate ca recuzită

Pe masa scenei mele.

Așa, am timp mai mult pentru mine

Și pentru nimicurile mele de ață,

Înșirând amintiri la uscat.

 

 

Din când în când, ridic cortina

Și mai primesc, în culise,

Cate-un rătăcit însingurat ca mine,

Să ne bem stropii de aghiasmă

Cu binecuvantare.

 

 

Apoi, ne-ntoarcem în lume,

Printre cei singuri, cei perechi,

Către perechea mea

Care știe că-n însingurarea mea voită,

Nu e loc de singurătate!

 

 

 

 

 

Continue Reading

Cai verzi și nori albaștri

De când cu toana asta nouă,
Soarele mi-a zis vreo două,
Când i-am spus să ia lecții de echitație, ca sihaștri,
Să călărească-n cer, cai verzi pe nori albaștri.
Auzi, ia du-te, mătăluță, și te ascunde,
Că acușica ploaia o să te ude
De plec si las să te cotropească, precum ostașii,
Picuri de sub copite de cai verzi, pe nori albaștri!
Mai bine, ia de aici raza mea bună,
Stai sub umbrele, urcă-te pe lună,
Fă semn cu mâna de ești printre aștri,
Căci prea vezi, des, cai verzi și nori albaștri!
M-am luat la ceartă cam nepotrivit,
În ceas de amiază, cald și toropit,
Cred că-mi doream răgaz și, potolindu-mi pașii,
Să visez umbră, vânt,… cai verzi și nori albaștri….
….fără vinovății de o clipă….
sursa: pinterest. co. uk

 

Versurile astea le-am visat ieri, dimineata. Primele trei strofe. Am coborat, buimaca si le-am scris rapid. Inca dormeam. Nebunie. Azi…le-am cizelat putin și …sper sa va placa. Zi faină ….cu tihnă…
Continue Reading

Cât ține-un început?

 „Cât ține un început, cum de durează ani?
De voi greși din nou, voi mai gasi iertare?„-
mă-ntrebi și-ți simt în vorbe însângerate răni
și-un soi duios de gânduri ce mor de nerăbdare:
Un început de-ar ține an de an,
ar fi preludiul cel visat de mine.
Dac-ar dura o vreme doar, din plan,
din planul vieții, să-nțelegem bine,
m-aș bucura de el cu fiecare clipă
și-aș aduna-n albumul cu frânturi
tot ce-am greșit, iubit, dorit, și c-o aripă
de gând bun le-aș ocroti cu rugăciuni.
De vom greși din nou? Ce întrebare!
Cei buni și dragi ne vor ierta mereu,
Iar restul va ramane a vieții întâmplare,
Căci de nu pot ierta, nu-i pot convinge eu
Ca a ierta e un-nceput de drum
Mai bun.
Ma iert, din nou,
Și cred în Dumnezeu!
2015, februarie

Continue Reading

Noaptea de Sânziene

sursa: internet
Azi noapte sânzienele au înflorit
Să prindă fete dalbe-n păr cunună,
Azi noapte s-au pus vise la rodit
Și s-a privit spre stele și spre lună.
 
Azi noapte, spun legende cu parfum,
Fecioare despletite au făcut horă,
Unii mai zic că le-au văzut în fum,
Iar alții că pădurea le adoră.
 
Și mai zic unii că e dans străvechi,
Că-i musai să te faci că nu le vezi,
Că-s iele care umblă în perechi,
Și fură graiul dacă-n joc te pierzi.
 
Că te atrag cu trupurile lor de zâne
Și se închină ca-ntr-un ritual,
Că poți să nu apuci ziua de mâine,
De taina lor o strigi, ca-ntr-un semnal;
 
De vezi fecioare care par mirese,
Și uiti de Sânziene și de jocul lor,
Ești parte dintr-o lume cu miresme,
Alesul nopților cu taină ce te vor.
 
Se zice, dacă scapi de-a lor îmbrățișare,
Viața-ți va fi marcată de frumos,
Și că vei face muncă creatoare,
Dar vei purta în tine un oftat duios.
 
 
Nu știu dacă-i legendă sau doar fantezie,
Știu însă că hrănim imaginații,
Și Sânzienele se ascund în poezie,
Iar în cuvinte chiar sunt incantanții.
 
Azi noapte, multe dorințe au urcat spre cer,
Și flori gălbui s-au așezat cununi,
Iar azi, văd oameni surâzând ca-ntr-un mister,
Păstrat în două stele, în alte lumi,
 
…sperand la împlinirea lor.
sursa: internet
 
 
Continue Reading

România poartă Ie

România poartă Ie,
Nu de-acum, de când se știe!
E cusută-n fir de foc,
Descântat în busuioc,

Prin împunsături terestre,
Dumnezeu ne-a lăsat zestre
Semne veșnice brodate,
Bogății neașteptate.

Pe cămeșa cea cu vise
Râuri sunt, păduri sau spice,
Cruci și rost, șiruri bogate,
Straiul nostru-i sfânt în toate;

Din hotar până în hotar
Ia noastră-i un altar
Unde ard povești frumoase,
Prin motive migăloase,

De deochi sau amor dulce,
In romb, floare sau în cruce;
Voronețul stă-n culoare
Roșul, albul, galben-soare,

Totu-i prins pe-a noastră ie:
Moarte, adult, copilărie,
Bucurii, tristeți, uniri,
Vindecări, mărturisiri,

Șiruri lungi de energii,
Borangic cu ape vii,
Liturghie și credință
Toate îmbracă a noastră ființă,

Și bătrâni, dar si copil
La botez, dar și pe miri,

Am trecut prin timp gătiți,
În port sacru primeniți
Am un gând, neașteptat,
De acolo, de la sat,

Unde încă se mai țes
Și pânzeturi, și-nțeles:
Nu-i așa că-n aste timpuri
Ia se coboară-n mituri

Și apoi urcă iar coline,
Inspre mine, înspre tine,
Înspre orișicui îi pasă
De simbolul de acasă?

Și că-n sarbători făclie
România poartă ie?
Și mai am o constatare,
Azi, când lumea-i așa mare,

Și ne risipim prin ea,
Ia-i ca duminica,
E o candelă cu mir
Povestită fir cu fir,

Cin’ ne vede ne admiră,
Ne citesc filă cu filă,
Răsfoind prin cusătură
Neam, istorii, semnătură
….românească

Continue Reading

Din verde crud, în verde crud…

Din verde crud, în verde crud,
Cuvintele topesc absurd
Linii și puncte, gâlme și noduri,
Funii si oase, piele si riduri,
Se scurg secunde arvunite în neant
Scăldate-n grimase de vorbe ce tac,
Se scutură frunza din copaci invizibili,
Sub copite de cai iarba moare sensibil,
Se adună și melci care-nfruntă destinul,
Stânca literei cade, i se curmă, fin, chinul;
Emoții nu sunt, au murit la altar,
Visări nici atât, dorm adânc pe hotar,
Cresc în mine mirări, se deșiră simțiri,
Respirând adormit un parfum de amintiri,
Cobor pe maidanul părasit și de pietre
Mă julesc de-o creangă, uitată pe trepte
Pe care n-am să le urc, nu cobor, nu le vreau,
Într-o parte a lumii suspendată…eu stau;
Nu mai plâng, nu mai strig, nu mai urlu la lună,
Nu mai vând nici silabe, ilicit, pe sub mână,
Mă ascund obosită de priviri indiscrete,
Pun în cerc ruginit o saltea de burete,
Și-o să dorm, zile-n șir, verde crud adunând,
Până nu mai înșir nici tristeți, nici cuvânt,
Nu mai văd nici chiar oameni care trec printre rânduri,
Trimițându-i pe scene mult mai largi, doar cu gândul.
Iar de mă voi roti până fuge amorul
Obținut din greșeală, chiar voi trage zăvorul;
Voi închide cu cheia și voi scrie pe lemn:
Viața-i joacă, e drept, dacă jocul e demn,
Altfel n-are nici haz, are rânjet pe față,
În abis legănat, putrezit, de fațadă.

Mai bine, plec în vacanță….nelimitată
Căci prin grijile vieții am făcut prea des escaladă;
Dar și mai bine mă voi bucura de ce am.
Și de-i soare, și de-mi bate firul ploii pe geam…
sursa: pinterest.com

 

Continue Reading