Mihaela Aionesei – IUBIND, se poate. La mulți ani!

 

mihaela-aionesei-surasul-dintr-o-lacrima

M âine îți vei vrea primăverile înapoi,
I ar noi  le vom aduna pentru tine. Pe toate.
H atârul ți-l facem, căci iubind, se poate
A tunci când simțim că suntem la furat de stele
E terne. Vom face cunună din fiecare cuvânt de al tău.
L asă-ne, doar, să punem printre ele o lumină festivă
A tât cât să-ți putem spune, toți,  „la mulți ani”.

 

A zi,  ne găsesti pe noi cu sufletele  suflecate, adunând
I luzii transformate în fapte. Tu ești fapta. Una românească.
O staș pe front fără bătălii la vedere, dar cu lupte zilnice.
N imeni nu va ști că poți fi sfârșitul unui început de curcubeu;
E și păcat să  se știe tot. Cămașa ta de sare n-o poate îmbrăca oricine.
S ă nu uit să te cânt, dragă prietenă; m-am rătăcit încercând să-ți urez una-alta;
E ști, totuși, sărbătorita noastră. Și te iubim, te respectăm și îți dorim sănătate,
I ar în zodia palmelor tale să  scrii, cu noi,  file de istorii prezente.

 

Mihaela Aionesei e un om drag nouă. Întâmplător sau nu, e ziua ei, azi. Întâmplător sau nu, e o poetă cu nume și renume. Are deja 7 volume de poezie. Trei dintre ele le am deja. „Zodia palmelor tale” – este recenta carte scoasă și pe care o puteți găsi, făcând comandă,  pe Libris. Nu o am încă. Eu am „Surâsul dintr-o lacrimă”, editura Eurostampa, „Cămașa de sare”- editura Vatra Veche și „Anotimp sihastru”- editura Ștefadina-București.
Mihaela s-a născut la Pașcani, dar viața toată și-a trăit-o adoptată de un oraș durut – Tg. Secuiesc, încă din 1981. Aici luptă zilnic pentru limba română, pentru bucuria de a trăi în iubire, militând pentru păstrarea tradițiilor noastre. De doi ani e parte din acțiunile românești pe care soțul meu le-a început în Covasna și Harghita. Nu-mi imaginez om mai frumos, mai blând și mai profund ca „mignona” noastră. E un izvor nesecat de frumos, e mult mai mult decât aș putea eu scrie despre ea. Dedicația lăsată de mine întru sărbătorire, are printre cuvinte, titluri de poeme, din cele trei volume de poezie pe care le am acasă. Ar merita mult mai mult, dar, ea știe. Știe și simte dragostea și prețuirea noastră. La mulți ani tricolori, ca sufletul tău, Mihaela! Să izbândești în tot ce faci, alături de cei dragi ție!

mihaela-aionesei-1

 Pentru o mai bună cunoastere las „palmaresul impresionant” gasit pe site-ul ecreator.ro.
„Publicații în câteva reviste de specialitate online și paper : „Cetatea lui Bucur’’, „Zeit”, „Vatra veche’’, „Luceafarul’’ , „Armonii culturale”, „Conexiuni net’’, „Visul’’, „Conexiuni” New York, „Observatorul de Toronto”, „Plumb”, „Atitudini”, „Boema”, „Agora”, „Atitudini”, „13 Plus”, „Fereastra”, „ Orient Expres”, „ Sintagme literare”, „Oglinda literară ”, „Răsunetul”, „ Nomen Artis”,„ Scurt circuit oltean”, „Tăt Banatu-i Fruncea”, „Cuvântul liber”, „Lumina”-Pancevo-Serbia, „Algoritm literar”, „Claviaturi”, „Regatul cuvântului”, „Ritmuri Brașovene”, „Amurg sentimental”, „Convorbiri literare”, „ Actualitetea literară”, „LitArt”.
   Publicaţii în antologii:
  1. „ lira în patru puncte cardinale ”-Ed.Rovimed 2010
  2. „ captivi în sfera de minuni ”-Ed.Rovimed 2010
3.„ antologia vinovatelor plăceri ”-asociaţia culturală Maria Domina 2011
4.„ poetic@ ”-Ed. Art Book 2011-Bacău
5.Antologia de poezie şi epigrame „ Romeo şi Julieta la Mizil ” 2010-2011
6.„Virtualia” -Ed.Prim 2011
  1. -„ Aud materia plângând ”-broșură-Ed.Artbook , Bacău 2011
8.„ A treia carte. Poezii.” –Ed. Artbook 2012
9.„ Amprente Literare ” volumul 7, Ed.Pim 2012
10.antologia de poezie și epigrame „ Romeo și Julieta ”-august 2011-2012
11.atologia românilor contemporani de pretutindeni Starpress-Ed.Fortuna martie 2013
12.„Infinitul iubirii”-Ed.Măiastra- mai 2013
13.„Lirica primăverii”-A.S.P.R.A. iunie 2013
  1. Antologie de poezie și epigramă „ Romeo și Julieta la Mizil”-2013-2014
15.„ Lumini în cascada timpului”- Ed. Transilvania Expres, Brașov, 2014
16.„ Roșu mocnit”-Ed. Rovimed Publishers, Bacău, 2014
17.„ Antologia CuArt ” , 201, -Ed. CuArt, 2014
18.Antologie de poezie și epigramă „ Romeo și Julieta la Mizil” 2013-2014
19.Antologia „ Limba noastră cea română” StarPress 2014,Ed.Olimpias, Galați, 2014
20.Antologie (Poezie și Eseu) Chișinău, 2014
21.Almanah Cultural 2015, Asociația Culturală George Bacovia&revista Fereastra
22.Almanah „Sintegme literare” 2015, Editura Eurostampa 2015
Premii:
-mențiune în cadrul Concursului Internațional de poezie și proză „ Starpress ” 2012
-premiul II Concursul Național „ Neliniștea mării ” –Constanța 2012
-mențiune la Festivalul Internațional de poezie și epigramă- „Romeo și Julieta” ediția 2012-2013
-mențiune Festivalul Naţional de Literatură Agatha Grigorescu Bacovia – Mizil, 2013
-mențiune Festivalul Național de literatură „ Agatha Grigorescu Bacovia”, ediţia a VIII-a, 2014
-premiul Revistei Fereastra Veche la Festivalul național de literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”, ediţia a VIII-a, 2014
– laureată a Festivalul Internaţional de Poezie – Renata Verejanu, 2014 secțiunea poezie.
-premiul Ligii Scriitorilor pe anul 2014 pentru volumul Insomniile Bufniței
-mențiune Concursul Internațional de poezie „Alexandru Macedonski” ed. I
-premiul I Concurs „Vara visurilor mele” ediția a XIV a , București 2015
-Marele Premiu la Festivalul-concurs de poezie religioasă „Credo”, Lăpușna 2015

mihaela-aionesei

 

-volum debut -Cerșetori de stele -Ed. Art Book – decembrie 2011-Bacău

-volum -Anotimp (i)legal-lumina -Ed.Ateneul Scriitorilor-februarie 2013 Bacău

-volum-Insomniile bufniței -Ed.Eurostampa, Timișoara, 2014

-volum- Surâsul dintr-o lacrimă – Ed. Eurostampa, Timișoara, 2015

-volum- Cămașa de sare – editura Vatra Veche,  2016

-volum-Anotimp sihastru – editura Ștefadina, București, 2016

volum- Zodia palmelor tale – editura Libris, 2016

 

…date pe care le gasiți și în volumul „Cămașa de sare”

 

diploma-11

 

Continue Reading

Între verde și roșu. Numai pentru tine

verdeLumea se așezase între verde și roșu, niciun centimetru mai încolo, niciunul mai încoace. Rotundă, plină, caldă, conturată cu vise și zboruri de vultur. Era perfectă. Nu, nu perfecțiuni de mătase și miere, nici de cuvânt subțire și blajin, iar dacă stau să mă gândesc avea chiar câteva cărămizi neașezate prea bine. Dar ce-i păsa; în casă era cald, focul nu se stingea, pe sobă era o ramură din bradul ei, în cuptor uitase niste coji de nucă, sa miroasa frumos; iar locul acela îi era altar, îi era candelă și văpaie. De acolo, afla ea toate noutățile din afară. De acolo, ochii ei căpătau străluciri de viață; de acolo lua pulsul depărtărilor, număra poveștile și norii nevăzuti prin văzduhuri de simțuri și oftaturi de-o clipă.
Cafeaua din cană lua gust de uitare, căci prea era preocupată să mai fure timp, să mai absoarbă puțin din furtunile ce îi dădeau năvală în suflet, doar răsfoind o carte. Timpul se comprima ca într-o rugăciune, iar ea avea multe de rostit, chiar dacă doar una o stia a spune cap-coadă.
Avea un teanc de cărți; care noi, care cu  vechime, mirosind a cerneală și tiparniță primitivă. Și le  așezase, cu grijă, lângă ea, ca niste prieteni vechi care nu știu a dezamăgi niciodată. Zornăiau în ea chemări ca în dansul unei fete tinere cu salbă la gât, ispititoare și seducătoare, vrăjind-o de fiecare dată cu altceva. Minutele păreau secunde și secundele fluturi albaștri care își duceau bătăile de aripi spre ochiul cerului. Coborau mai apoi stele pe fuiorul tors al lunii, curgând între râs și plâns, între nord și sud, între scaieți și flori; flori de piatră, de stâncă, de munte surpat, în orice limite le-ar fi trimis, cu un pocnet de degete ce ținea loc de baghetă magică, de parcă în colțurile camerei ar fi stocat imagini prin care ea s-a perindat doar deslușind slove ce se asezau prin fiecare centimetru, între verde și roșu.
Tramvaie colorate, pictate cu flori de cârciumărese și trandafiri galbeni, se plimbau laolaltă cu inorogi, în timp ce mintea mai recita un vers dintr-un poem care-i lasa sufletul, plin de poveri lumești, să zboare ca albatroșii hoinari, stâpâni pe nesfârșit de ape, și cărora le-ar fi împrumutat zborul, măcar pentru o clipă. Se strecura tăcută printre responsabilități, rememorând scene și metafore, și când sapa făcea pământul să zvâcnească, sau când mâncarea devenea cina promisă sau gălețile se scufundau în fântâni adânci. Fântâna iubirilor sale era mereu plină, mereu dăruind, mereu se umplea de la sine, iar și iar, de parcă găsise formula perfectă de renaștere, ca într-o oglindă cu apă vie. Își purta regretele învelite în frunze de nuc uscat, le descânta cu lacrimi, le ascundea bine sub pernă și își așeza genunchii obosiți, în locul ei de taină.
Multe furtuni s-au abătut peste căsuța cu cărămizi șubrede. Pe poteca iubirii sale s-a asezat negură și vânt, au cotropit-o dureri și au buimăcit-o, bine, vești devoratoare. Diminețile sale păreau șubrede, amiaza o găsea scociorand în cuibul de verde și roșu, neînțelegând de ce a prins umbră de doliu pe poale. Drumurile sale nu mai erau doar printre fântâni, ci printre cruci iscălite de oameni și de Dumnezeu. Tămâia îi era noul parfum de tinerețe, tinerete pe care și-o purta dreaptă, mândră, semeață, neîncovoiată de grijile ce urcau spre ea ca într-o escaladă nedorita.
Doar că, într-un exercitiu de supraviețuire, pe care îl  aplicase în toate ecuațiile dificile ale vieții sale,  penele ei   de speranță cresteau la loc, cu fiecare cuvânt bun, cu fiecare rouă de vers, rămând așa între două dimensiuni, între putință și neputință, jumătate-femeie, jumătate-mamă și întreg de iubire. Si iar se adăpa din izvor cu apă curată, iar se hrănea cu ambrozie din rostiri de vorbe, iar se îndepărta de la locul brumelor sale, ridicându-se deasupra tuturor încercând a înțelege ce i-a fost dat, ei, femeii-scorpion, între verde și roșu, între iubire și necuprins, neștiut.
Cu un urlet prelung ca de lup, un câine își strigă stăpânul. Nu știe bietul, că și în ea urlă lupii, urlă visele spulberate de neprevăzut. Tinerețea își așază năframa pe teancul de cărți, în miros de dimineți plânse, cu ochi de fulgere și fără niciun cuvânt care să zică „De ce noi, Doamne?”  Ea știe, și de verde, și de roșu, și de negru pe poale. Dar simte cum dincolo de cuvinte stăm noi, cei care o iubim. Și, ca într-un stup, ne pregătim să decorăm fagurele vieții sale cu bucurie și pretuire. Octombre pleacă tiptil, dar îmi rămâne mereu prin tine, draga mea, hotar între verde și roșu. Numai al tău. Numai pentru tine.
De la o vreme,  îmi dezvelesc inima și mi-o acopăr cu insomnii de catifea, mi-o căptușesc cu prietenia ta, îi pun iederă roșie de cuvinte verzi, o croșetez cu dantelă de bumbac bun, o îmbrac cu o rochie din mătase naturală de culoarea aramei, îi agăț cercei din scoici și stele de mare, o împodobesc cu globuri de Crăciun, o sorcovesc, o descânt, o împart, o scad de mici dureri, o adun printre durerile tale, o parfumez cu  arome de lăcrămioare-mărgăritare și o înmulțesc, ca  un caleidoscop din oglinzi, astfel încât oriunde te-ai uita să știi că nu ești singură. La mulți ani, ție, omul pietrelor mele! Sa-ți fie izbândă fiecare clipă!
 26 octombrie e  ziua unui om pe care nu-l cunosc personal, dar îl știu mai bine decât aș fi crezut că asta ar fi posibil. Nu e literă din acest blog pe care ea să nu o știe. Nu e cuvânt pe care să nu-l fi mângâiat cu privirea, nu există vreo poveste, scrisă de mine, pe care să n-o cunoască, și nu a existat vreo renunțare sau deznădejde proprie pe care sa nu o fi ghicit-o de dinainte de a o rosti public. În tot timpul ăsta a zidit în mine încredere, a pus mortar solid pe cărămizile mele fierbinți, m-a scos din nesiguranțe și m-a încurajat să fiu, să continui, să-mi rotunjesc neîncrederile și sa nu le mai las colțuroase încât sa-mi sperii cititorii cu ele. Ea a știut că voi fi, că voi face, că voi izbândi, dinainte de a mă fi gândit eu la acel lucru. Ea m-a văzut „mai frumoasă decât sunt”, mi-a printat fiecare scriere, mi-a fost „primul editor de carte” de dinainte de a avea eu vreo astfel de intenție. De multe ori afirm că dacă am măcar un singur cititor fidel, eu sunt fericita. Ei bine, am doi: Nicoleta și soțul meu. Doi scorpioni, doi oameni pentru care nu exista „nu se poate” și care vad în mine ceea ce eu nu cred ca voi reuși vreodata. „Un singur trandafir poate tine locul unei gradini si un singur pieten poate face cat intreaga lume” – Leo F. Buscaglia, asta am învățat eu în trei ani de zile.
marturie
Cand am scos cartea, „Nume de cod-Povestitoarea”, lucru pe care ea si l-a dorit mai mult decat mine, caci eu nu aveam astfel de dorinte,  trebuia sa primeasca primul exemplar. Ciudat, dar n-a fost asa. Am vrut sa scot o broșura micuta si sa i-o dedic. Dar nu mă pricep la astfel de lucruri. Atunci, am cerut ajutor și om drag mie mi-a redactat textul de mai sus pe care i-l scrisesem, știind că pentru ea vor însemna ceva. A iesit o felicitare A3, personalizata, de mai mare frumusetea. Sper, astfel, să-mi fi luat revanșa. Vă mărturisesc că e o ființă pasionată de citit, care-și petrece puținul timp plimbând un teanc de cărți după ea, și citindu-le oriunde s-ar afla, că e la gura sobei sau pe margine de fotoliu, sub vreo umbra de copac sau în așternuturi durute, iar datorită acestora viața ei poate avea alte desfășurări. Si atunci, normal că mă bucur că mi-a facut loc și mie. Între verde și roșu, însă e anul ei, căci deși ar trebui să vorbim de tinerețe, speranță și bucurii, de zămisliri și împliniri, doar ea știe ce înseamnă să te afli în plină ascensiune și să cazi în abis, cu lovituri de soartă. Dar octombrie vine mereu, cald și roșu, oblojind răni prin urări simple de la oameni care o iubesc.  Eu cred însă că Dumnezeu „îi va crea o cărare doar pentru ea, căci sigur îi va observa puterea”. Doar că nu va fi singură niciodată. Oameni ce o iubesc o vor ține de mână, iar din stele o va îndruma cel care i-a lăsat sufletul pustiit și inima sângerândă. Mulțumesc, Nico, pentru tot ce-mi ești.

fila

Am o sinuzită și o problemă delicată la ochi, ce sper sa nu mă tină departe de virtual mult timp. Am avut noroc sa am redactată postarea, și asa am venit cu mult după gongul de miez de noapte. La multi ani, draga mea prietenă!
Continue Reading

Am o mamă perfectă, pentru imperfecta din mine!

mamaAm mama perfectă. Am mama perfectă pentru că nu cunoaște acest cuvânt, pentru că viața i-a arătat că regulile mulțimii nu i se aplică. Am mama perfectă pentru că nu a folosit cuvântul „sacrificiu” niciodată. Pentru că m-a acceptat pe mine, imperfecta, cea cu stea în frunte când e vorba de greșeli, care s-ar uita în ochii celui mai mare dezaprobator al meu spunându-i cu privirea: „de parcă tu nu?!”.  M-a făcut la 16 ani, din dragoste; dragoste de aia de copilă, bănuind împlinirea de după, dar neștiind nimic despre viață. Habar n-avea. A lăsat tot, tot, și s-a dus după omul cu ochi negri ca noaptea și părul cu inele de mătase. S-a topit. A curs în el și a rămas acolo, până la final. Finalul lui.

 

Azi i-a rupt iarba de pe mormânt, a aprins o candelă roșie ca dragostea ei, a fost mândră că au putut-o ține picioarele să facă asta. Și inima. Cu aceasta din urmă are ea o luptă de multă vreme. Și metaforic, dar și cu spasme care ne fac să îi amintim s-o lase mai moale cu grijile că ne ia imediat și pe noi jumătatea de veac, din urmă, și nu mai trebuie să ne poarte de grijă. Se încruntă și ne privește de sub ochelari de parcă ar spune sec: „Vorbesti prostii”.
Am o mamă perfectă pentru că rămâne mamă și nu ne lasă fără cuvinte de încurajare, fără de cele cu sprijin în litere, fără să uite că aprobările ei sunt doar nuanțe de iubire, că oricum și dacă tu ești în cel mai umil colț în care te-a pus viața ea îți așază ceva molcuț, să duci mai ușor totul. După ce trece furtuna, face din rugile ei piedestal pentru momentul ce a trecut, știindu-l de nedus, dar nu ți-ar spune vreodată oscilațiile sufletului.
Am o mamă ca toate mamele bune, calde care-mi răspunde cu „fata mamii” ca o parolă de neînvins. Știe ca numărul anilor e prea mic sa-mi fie doar mamă și îmi e și  prietenă, și confidentă, și tată de o vreme. Mi-e album de amintiri, mi-e trecere prin neam și inca vad in ochii ei tot: vad bunicii, ma vad pe mine mică, pe sora mea, pe tata. Pe toti îi vad tineri, caci are grija  sa puna zambet și licar acolo, dar și un strop de magie, unde eu credeam că nu e  decat o enigmă. Ei nu-i plac enigmele, e carte deschisa, una de povesti, cu vorbe frumoase, in care as vrea sa mai scrie mult timp de acum încolo.
Am o mamă perfectă, pentru imperfecta din mine!
Să-mi trăiești mama mea, sănătoasă! La mulți ani!
Continue Reading

Nu mă iubi acum! Iubește-mă atunci când….

pisiciCâte răsuciri de cuvinte am primit în anii de dinaintea ta!

Unele au ricoșat, dintr-o greșeală absurdă, în ziduri groase de indiferență.

Atâta ne-iubire nu știam a mai fi existat în lumea asta,

Și mă purtam de parcă eram în tabăra potrivită

În care nu ne era permis dorul și dragul, și amețeala de o clipă, palidă pe la colțuri.

Nici mângâierea sau sărutul sincer, sau doar o strângere caldă de mână nu știam a le primi,

Poate, doar, ușor datoare  timpului pierdut prin minute absurde, ce oricum treceau greu.

Nu mă simțeam deloc reduta viitorilor învingători. Eram pierdută de la început. Tot în ne-iubire.

Ma învârteam în loc, ca o morișcă de paie, luată de vântul destinului, pitită în cala viselor neîmplinite.

Îmi striveam speranța sub tocul pantofilor mei roșii, ăia ce mai au urma unui tăun pe tălpi.

Dar tu știai că dramatizam în scena mea favorită.

Că, de fapt, te așteptasem doar pe tine

Acolo, la Temelia concretului,

Să-mi fii untdelemn norocos

În lampa vieții mele

Și să mă vindeci de ne-iubire!

Ții minte ce-ti spuneam? ”Nu mă iubi acum!

Iubește-mă atunci când..!”

Azi e …atunci.

Azi sunt 11 porți de iubire deschise doar pentru noi.

Azi sunt, încă, Temelia ta.

Și înca îți spun, veșnic îndrăgostită:

„Nu mă iubi acum!

Iubește-mă atunci când…!”

Mi-am întâlnit soțul, pe 5 iulie 2005,  într-un colț de Brașov, pe care localnicii îl numeau Temelia. Restul e poveste…vie!

Așa cum ați ghicit,  aceasta e tot o duzină de cuvinte, din 5 iulie2015

 

 

Continue Reading

Copilul etern, sora mea

..eu, azi, nu voi cere iertare deplină,
copilul din mine e-n somn adanc și cuminte,
dar parca as vrea sa ma scutur de vină
ca nu pot fi mamă, nici măcar in cuvinte;
n-am călcat cămășute, dar am griji nerostite,
nu am stat cu teama de ce o să fie,
n-am amintiri despre nopți nedormite,
gângureli, priviri calde dăruite doar mie.
tac și-n gânduri m-amăgesc cu senzații,
că, probabil, sunt zana din povesti, ce vrăjeste,
și că-n alte vieți voi avea aspirații
c-as putea sa fiu cea care ȘTIE, și nu doar ..bănuiește.

Nu-s nostalgica, dar sunt realista. Hranesc copilul din mine cu lucruri frumoase, dar felicit parintii care si-au asumat și bucuriile, și tristetile și neprevazutul.
La multi ani lor și copiilor lor, la multi ani copiilor din noi. La multi ani singurului om din jurul meu, pe care-l consider copil mereu, sora mea cea mică.

Continue Reading

Aniversare! 3 ani….e-un lucru tare

Eu cred în vorba ta potcoavă,

Ce-mi pune în iubiri  pecete,

Îmi port cuvintele-ntr-o snoavă

Legată cu un șnur în plete,

Nu știu de ce-n grădina-munte

Nu este niciun ghiocel,

Nici toporași, nici flori, nici cântec,

Nici amintirea cea de ieri,

Nu am știință unde pleacă

O fantezie de idee,

Deși cu clopoțel în coadă,

Nu-i nici pisică, nici femeie,

Nu-i nici urgență peste timpuri,

N-are nici soare prins în ochi,

Și pare că mă-ncurc în gînduri,

Și bâjbâi, parcă dau în bobi,

Căci ghicitoarea neghicită,

Din vorba mea întortocheată,

E o pălărie cam sucită,

Și o scenetă demodată,

Ceva c-o piesă cu un titlu

Cam răsuflat, ce n-o mai joacă

Niciun actor ce-și spune, simplu,

Că-i obosit, căci timpu-i toacă

Orice fărâmă de poveste,

Amestecată-n adevăruri,

Împovărat de griji terestre,

Închide cartea….cu ecouri.

E o lume care-mi este dragă

Si-are miros ca de cerneală,

Dar nu-i roman și nu-i nici carte,

E viața asta care-mparte

Și timpul viu, în timp cam sec,

Și amănuntele în țepi,

Si primăvara-n trecere,

Dar tot pun de-o petrecere

Să povestim de o înșirare

Adună-te mărgăritare:

 

Chem omul-înger, de ajutor,

Chem călător  alergător,

Chem omul-muză, omul-clipă,

Chem muguri plini, fata-pisică,

Patru anotimpuri, gutui celeste,

Chem și din Franța, omul poveste,

Potecă vie și-un gînd vis,

Fărâmi de suflet, fata din vis,

Vom fi  toți hapi, e de-nțeles,

Căci dincolo de nori-i de mers;

Cu flori de colț ne vom mândri,

Și prin Moinești vom zăbovi,

Chemăm, de-un timp, noi întăriri

Căci nu e chef fără Cartim.

Mala vine cu bucurie,

Sau, poate, din bucătărie,

Cu almanahe recuzită,

Chemăm Toronto-ntr-o vizită.

Si dacă pare mai mult dramă,

L-avem pe Petru cu o epigramă;

C-un curcubeu și o buburie,

Vom spune- ncet: petrecere să fie!

Cu Vavaly vorbim șoptit

Să nu-l trezim pe ăla mic;

Prin spicuiri cu armonii,

Nico printează iar hârtii,

Cocktail de viață-i de mânuță

Cu iluzii prinse pe străduță;

Rudia ne organizează,

Că știe tot și asamblează,

Orice proiect, de pe Colina,

Cu râsul vine Adelina.

About women and not only, ți-o zic din mers

Că nu știu cum  te așez în vers,

Deși cu tine am un blind love,

De când ne parfumai cu… mov.

Si mă opresc căci nu prea pot

Să vă includ pe toți în top

Deși ați fost cu mult mai mulți

De vreo trei ani, trei ani cărunți,

Trei ani de blog, trei de cuvinte,

Trei frumuseți de luat aminte,

Trei inimi care bat firesc,

Vă mulțumesc și vă iubesc!

 

 

Cu cele 12 cuvinte dintr-o duzină de cuvinte, veche, pe care o respect și o iubesc, am pus, azi, de o petrecere simplă în care picur puțin din trecerile mele printr-o lume în care uneori am bajbâit, alteori m-am bucurat, am învățat multe, am cunoscut oameni, am legături cu fiecare din versificarea mea, măcar la nivel de zâmbet și salut, deși eu aș îndrăzni să sper la mai mult. Cuvintele mele au devenit curcubee de bunătate, fărâme de suflet, muguri și poteci de inimă, părți din sexul meu slab, jurnale de iubire și de soție, nimphetamine, comentatoare amatoare, nimicuri și fantezii,-mai nou-, însa, au rămas cu amintirea începutului, fără de care toate acestea nu ar fi fost posibile. 3 ani. Oficial, azi. Mulțumesc!

aripi om

 

 

 

 

 

Continue Reading

Articol vechi, intamplare nouă, aniversare uitată

Pentru că articolul meu a văzut deja lumina tiparului în trei locuri, o dată pe 7 martie 2015, în Cuvântul Liber, la Tg Mureș,

cuvantul liber (2)

acasă, în Ziarul Brașovului, și în locul cu cel mai multe colaborari, Magazin Critic, il mai asez o dată, aici, bucurându-mă de fiecare cuvânt scris in acel 11 august 2014. Articolul va fi și intr-un alt loc despre care vă voi povesti, insa, mâine sau…curând. Azi, mă bucur de imaginea asta ce-mi dă senzația că pot spera in libera circulație a cuvintelor mele sau, măcar, să bifez treceri frumoase. Măcar acum, căci nu am știut mereu a-mi face viata bogată in lucruri demne de privit, citit, zâmbit. Dar asta e altă poveste, pentru cei care cred cumva că uit asta sau nu-mi imaginez că trecerile noastre, uneori, sunt repetative. 

ziarul Brasovului

Mulțumesc tuturor pentru sprijin și promovare, asa cum mulțumesc și site-ului chic elite, că mi-a dat, deunăzi, posibilitatea sa imi asez numele și acolo. Sunt onorată, mai ales ca nu uit ca, acum trei ani, doar, dădeam drumul cuvintelor, pe un blog prăfuit, nu doar in virtual, ci chiar ..dincolo de mine. Mulțumesc și celor care trec mereu prin blogul care, coincidenta sau nu, azi face doi ani de cand e gazduit de wordpress și mulțumesc și celor care nu o mai fac, pentru ca ma simt, in sfarsit, eliberată de……aparențe.

Acum câteva zile am citit pe fb cum că uniunea europeană, şi să nu mă puneţi a scrie aceste două cuvinte cu literă mare că nu merită, a interzis românilor ca mortul să fie ţinut acasă mai mult de o oră. Bineînţeles pentru orice om care locuieşte la oraş această ”ştire” nu înseamnă nimic. Ba, cu siguranţă, vor fi mulţi dintre acei care se vor gândi la confort, la igienă, la normalitatea gestului ca sicriul să fie dus la capelă şi sunt sigură că se mai pot spune multe pe subiectul ăsta.  Ei bine problema intervine când vorbim de viaţa la ţară, unde nici porcii nu se sacrifică cum cere legea, nici confortul animalelor nu e conform normelor UE, hai că mi-am revenit, ţuica încă se face în cazane de alamă şi mortul se ţine în casă trei zile ca un ultim respect faţă de cel ce a muncit o viaţă şi acum îşi ia rămas bun de la tot ce e al lui. Omul trăieşte după cele obişnuite lui de moşi strămoşi şi cu puţine se pune el de acord vizavi de modernitatea ce se abate asupra satului, vrei nu-vrei.

Moartea bunicului meu m-a adus la ţară. Dincolo de tristeţea firească, nu neg că cei 85 de ani ai lui mi-au dat o oarecare detaşare emoţională diferită total de stările avute în ocazii de acest gen. Observam şi bifam lucruri.

În primul rând, trecând peste şocul morţii, lumea se strânge buluc şi încep în viteză a-l pregăti pentru cele veşnice. Nu e timp de lamentări, dar judeci repede că oraşul e la ceva kilometri distanţă, tu eşti cam singur şi ajutorul trebuie sa vină de departe. Trec ceva ore, timp de spălat, îmbrăcat,  şi  mai apoi de pregătit casa pentru ceea ce va urma. Cel care a spălat mortul devine personaj important, şi până la final îi vei auzi numele de câteva ori.  Zumzetele din jur, listele interminabile par a nu avea legătură cu cele pregătitoare. Trec ore până când, în casa din faţă, mortul e pus în sicriu.

Te umpli de uimire că femeia bătrână, ce până ieri şi-a depănat cu tataie discuţia pe banca din faţa casei, nu-l mai priveşte ca pe nea Ion, ci îi e frică să stea cu ”mortul” singură. Mirarea se amplifică când vezi listele ce se fac şi care par dintr-un film abstract. Tu nu ai în minte decât prosoape, mâncare şi colivă. În scurt timp însă ţi se vor derula în faţă toate obiceiurile pe care ferească sfântul să nu le respecţi şi ştii că, probabil, fiecare lucru scris acolo va fi de trebuinţă.  Se aduc de la biserică stative de lumânări,  se trece pe la medicul de familie ce constată decesul, vine fata cu formolul,  căci e cald şi omul are nevoie de îmbălsămare, zumzetul continuă până când, în liniştea noptii, vor veghea doar cei din familie flacăra din candelă.

Sub sicriu stă o cană ce se va sparge în momentul în care vor ieşi spre cimitir. Din mulţime, o fată tânără, de 22 de ani, pare a le şti pe toate. Orice foloseşti pentru mort se pune într-un săculeţ si se aşează în sicriu. Şi dacă tai o aţă cu o foarfecă, o vei pune pe cea din urmă acolo. Mama ascunde pisicile, le aruncă când şi când câte un os. Sunt învăţate în casă, lucru nepermis la ţară şi nu riscă să se împiedice de ele lumea ce deja vine cu lumânare pentru nea Ion. Se adaugă aici şi superstiţia cum că peste mort să nu treacă cumva vreun animal şi rămân sigur surghiunite până se termină totul. Noaptea trece greu, dimineaţa se apropie cu miros de tămâie; vacile se adună spre ciurdă şi ochii oamenilor privesc curioşi în curtea noastră.

Se fac cumpărături pentru pomană. Afli că e nevoie de trei colive, că pe una o duci la cea de trei zile, pomana de dulce cum s-ar spune. Una e pentru mortul ce-l scoţi din groapă. Te înfiori, dar trece. Bifezi murmurând anapoda: pălărie, muşama, călăvii, căpităneasa, vin, suc, prăjituri, aţă, lumânări, mere,  covrigi, capete, prescuri. Fata cu ochi albaştri ştie tot şi nimic nu îi e a mirare. Fiecare om din jur e tocmit la ceva. Încet, încet încep poveştile. Vin bătrânii satului să-l privegheze pe Ion. Te miri când vezi că bătrâna cu bluză albastră are 92 de ani şi uită doar amănunte. Locuieşte singură şi te întrebi cum.  Apoi vin cei de 80-85. Sunt semeţi şi cu riduri putine. Ochii tăi întreabă fără răspuns care o fi miracolul. Se ţin mai bine decat cei între 70-80, care vin în toiage şi sigur au vreun beteşug la picior.

Toţi vor a şti povestea lui de final. Nu contează că ai spus-o de o grămadă de ori, o repeţi ca pe un ritual tainic. Auzi alte istorii şi îţi aminteşti, brusc, că bătrânul acela din sicriu nu a fost totdeauna bătrân. Închizi ochii şi ţi-l aduci aminte cărând snopuri mari de iarbă în faţa şi spatele bicicletei, cu o putere supranaturală. Un zâmbet fugar alungă tristeţea. Trece şi a doua zi, zi în care descoperi că femeia ce toţi îi spun ”căpităneasa”, rudă cu noi, spre norocul nostru, e persoana cea mai importanta în ritualurile de aici. Ea înveleşte japonezele în batiste şi leagă monede la capătul lor; ea prinde ace de siguranţă prosoapelor ce se vor da de pomană; ea  le va împărţi în biserică împreună cu mere şi covrigi şi tot  ea va uda şi va tămâia mormăntul timp de 40 de zile. Te uiţi la ea ca la un erou de film.

La fel te vei uita şi către cea care va face mâncarea acasă pe pirostrii. Fiecare vrea cate ceva, fiecare îşi aminteşte de un nou lucru. Se taie ramurile vişinilor ce atârnă prea mult. Sub umbra lor se vor pune mesele pentru pomană. Te rogi să nu plouă, căci noaptea trecuta şi-a lăsat stropii liberi. Câinele e mutat în curtea vecină. Culmea, pe mine nu m-a lătrat deloc. De unde m-o şti săracul, că des nu am fost la ţară? Seara se aşterne magic în grădină. Oamenii satului vin şi vorbesc despre mort. Mortul e al tău şi tu sorbi fiecare cuvânt. Câţiva te ”cântăresc” din ochi, nemulţumiţi că ai luat şi tu în greutate. Nu înţeleg de ce ai încă aer adolescentin cand tu eşti trecut de 40 de ani. Te uiţi la ei şi îi şti pe toţi, cu fiecare ai ceva amintiri ieşite toate la suprafaţă. Un nepot vorbeşte prea tare, mult prea tare. Beţiva satului râde de altă beţivă. S-ar bea ţuică, dar se pune vin. Ştiu ei de ce, ştim şi noi şi vom afla curând la pomană, când vor dispărea sticlele de pe masă în mai puţin de cinci minute.

Nea Ion e privegheat de toţi ai lui şi de sat, pană şi găinile vor trece pe prispa lui pe care încă zace un coş cu ceapă. A doua zi totul se precipită, clopotele bat a jale. Nu ţin cont de UE, nici de sat, ci doar anunţă slujba ce începe de dimineaţă, acasă.  Cortegiul se mişcă dureros de încet. Se aruncă, la o oprire, cu bani. Vama, se spune. Îmi rog şi eu soţul să arunce un pumn de mărunţiş în mulţime, dar el se jenează şi îi aruncă în lateral, în drum, cumva. Ne reţinem un zâmbet. Un preot desprins parcă din poveşti perfecte ne lasă muţi de admiraţie. Ne vorbeşte de spovedanie şi, pentru o clipă, uiţi de necazul tău şi prinzi un strop de speranţă. Pilda lui ajută.  Satul e prezent. Te miri că e tot acolo să-şi ducă moşneguţul pe ultimul drum şi o parte din ei vor fi şi în curte, la masă.

Clopotele  bat a sfârşit şi noi ne grăbim să ne ducem ritualurile şi dincolo de biserică. Groparii rămân a-şi termina treaba, dar acasă îi aşteaptă masa lor specială. Au avut masă şi înaintea săpării gropii şi tot ei vor da spectacol cu public, deşi lumea era sătulă de poveştile lor. Mă minunez cât de bătrân pare unul ce e aproape de vârsta mea.  Altul dintre ei nu conteneşte a vorbi de cele 200 de femei avute din viaţa lui şi de cei 10 copii împânziţi prin ţară, de pe vremea când lucra la mină şi niciodată nu rămânea într-un loc. Se dau de pomană ligheane, săpunuri, mai ales celui care  a scăldat mortul. Tu nu ştii nimic, te uiţi şi vezi cum alţii rezolvă lucruri uimitoare.  O femeie află că îmi plac animalele şi începe a-mi povesti că ea are ca animal de companie o capră albă. A crescut-o de la început cu biberon şi pampers iar capra nu mai poate fi dată la stână. Afli cum mănâncă ridicată doar pe două picioare, direct din salcam, sau cum îşi pândeşte stăpânul să poată manca graunţele de la păsări în lipsa lui. Plusează şi cu un pechinez actor dar teribil de agresiv cu oricine l-ar mângâia. Râsu’-plânsu se instalează încet.

Gândurile către tataie se estompează uşor, mâncarea e fadă, de post cum spuneam, dar se pare că femeia care a făcut mâncarea era preocupată de altele. Treci cu vederea. Rămîi  în familie şi vezi cum uşa de la păsările închise se deschide şi bătătura devine planeta găinilor. Iar te miri,  şi zâmbeşti când vezi că stau la coadă să se ouă. Au locul lor sfânt.  Evadează şi pisicii. Căldura se aşează peste oameni şi animale deopotrivă.  Tu priveşti cu admiraţie la oamenii locului şi ştii că nimic nu se va schimba, că UE nu va avea forţă acolo. Fata de 22 de ani vrea nuntă la căminul cultural, vrea obiceiurile satului. Ea e speranţa, ea e virgula, ea e râsul ce străbate dincolo de probleme şi pare a spune ”eu sunt tradiţia şi voi veghea şi următorul mort cu nume”. Poveştile foşnesc încă mai tare ca salcia de la poartă ce a fost plantată de tataie.

Viaţa continuă….

 

Continue Reading

Copilul abţibild

Când eram mici, tata ne alinta, pe mine şi sora mea, abţibilduri. Doar că eu eram unul de-ăla pe care lipiciul era pus doar pe colţuri, pe când al soră-mii dădea şi pe afară. Şi aşa a rămas până în ziua de azi, ea fiind în continuare copilul abţibild. Da, face ce face şi se lipeşte puternic de fiecare membru al familiei încât nu putem nici respira fără ca ea să nu sesizeze vreo neregulă pe care e musai să o rezolve. Că aşa e ea! Dă sentinţe înainte de a şti toate datele, doar de teama că, lăsate nerezolvate, lucrurile s-ar putea agrava. Şi purcede în căutare de soluţii. Suntem ca două crengi ale unui copac puternic care îşi duce toată seva responsabilităţii şi iubirii necondiţionate în una singură. Fiţi siguri că eu nu voi fi decât o crenguţă oarecare dintr-un desiş înfrunzit, puţin vizibilă, cu multe frunze crescute pe ea, viguroasă, dar oricând predispusă a se frânge sub greutatea unei intemperii. Sora mea e creanga puternică, aia de care aminteam mai sus, din care pornesc altele şi, chiar dacă pe ea mai apar şi noduri de timp sau  de vremuri, le va purta ca nişte decoraţii. Mi-e drag modul ei de a fi, e fantastic cum rămâne prinsă de trupul familiei mari simţindu-i puterea luată tocmai din rădăcini şi dusă, departe,…spre înalt. Totdeauna are cu ea un mesaj pozitiv şi o forţă pe care o împarte cu dărnicie tuturor. Doar să fii acolo, să întinzi mâna şi să prinzi. Uneori pare că ne intersectăm firile, deşi cred că suntem două  asimptote, ea fiind totdeauna linia ce trece prin curba fiinţei mele, nelăsând-o, totuşi, să se apropie de abisurile mele. Acolo stau eu singură, cu închipuirile, cu basmele citite pe când încă nici nu mergeam la şcoală, cu angoasele, cu stăruinţele mele spre o încăpăţânare absurdă, într-un recurs amar spre amintiri uitate dar vii, cu trecutul creionat în cuvinte noi, dar vechi în nuanţe, cu vorbe dragi şi pierderi într-o lume a mea, desprinsă parcă din nişte reguli proprii, pe care puţini le-ar accepta fără să cunoască parola sufletului meu. Gustul salin al lacrimilor mele nu l-a simţit nimeni, dar discul de aur pentru singurătate l-am primit amândouă,  cu ani în urmă. Cu toate astea, viaţa e minunată având o soră drept prietenă. Şi îmi e suficient!
Iar dacă soţul meu e aproape în fiece scriere de-a mea, nu uit că, de fapt, eu sunt un întreg format din părţi ştiuţe şi simţite.  Părţii mele de sânge şi inimă curată, surorii mele, copilului abţiblid, azi, îi mulţumesc: mulţumesc, Sanda! Mulţumesc că eşti forţă, eşti gând şi cuvânt, eşti putere şi bucurie!  Te iubesc din suflet! La mulți ani, să-mi trăiești sănătoasă și fericită, mulțumită de bucuriile simple ale acesti lumi. Să rămâi la fel de tânără, veselă, optimistă, grijulie și iubitoare, ambițioasă și plină de viață, să crezi mereu în tine și în forțele tale, tu, nașa de profesie – nășica Săndica, sora de profesie, omul de profesie, copil etern cu vise transformate in realitati de jucărie!
La mulți ani, Conofeti Cocoto, sora mea dincolo de cuvinte și sentimente!
surioara mea
Scrisa in 21 dec 2013, actualizată azi, 24 ianuarie 2016, dedicată surorii mele în orice aniversare de om mare sau de vesnic copil, cu care cresc incă ..și desăvârșesc..zile.
Continue Reading

O poartă închisă, alta deschisă! An Nou fericit!

 

Se încheie un an, se deschide altul. Două porți sau poate una singura. O închidem cu mâna tremurând, parcă neîndurându-ne să lăsăm întâmplările să devină trecut. Unele ne-au durut prea tare, altele ne-au bucurat nespus; cu siguranță au trecut și zile care păreau la fel, acum devin prețioase. Se închid în cufărul cu numărul 2015. Depinde de fiecare dacă îi pune lacăt. Știu câțiva prieteni care-l vor fereca cu vreo 7, prea a fost trist pentru ei. Deschidem poarta pentru un 2016. Il vrem bun cu noi. Va fi, trebuie sa fie. Nu se poate altfel. Eu am primit in prag de An Nou semn că am viața pe care o merit, poate uitam asta, luată cu nimicurile  din jur! De ce uităm asta? De ce nu privim mai des in jurul nostru? Mândră sunt de familia mea, mândră acum și mereu!

Noi am cunoscut oameni minunați. Oameni din Covasna și Harghita, oameni din toată țara pentru Covasna și Harghita, copii care au lăcrimat primind tricolorul, am îmbrățișat copii din orfelinat, le-am povestit despre voi, cei care ați dăruit pentru ei. De acestia mi-e tare dor și sper sa ajung curand acolo sa le citesc povestea scrisa pentru ei, și pentru Principessa. Vă mulțumesc pentru ca ne-ați fost alături cu fiecare acțiune. Soțului meu îi spun și aici că sunt mândră de el și-l voi susține mereu! Știu, am o obsesie in seara asta, dar vreau sa fiu sigură că  măcar o dată exagerez și mi-e permis. O dată-n an cum s-ar spune!

Cât despre mine, eu am primit mult de la voi, cu fiecare rand citit, cu fiecare semn lăsat pentru mine, cu fiecare incurajare și apreciere. Sper să vă pot răsplăti vreodată pentru toată bunătatea voastra. Mă simt bine cu voi aici, și  pe fb, mai fug eu dar revin cu drag mereu și, culmea, eu cred ca aceasta retea de socializare mi-a adus mult bine și multe oportunități, mai multe decat blogul chiar. Despre una vă voi povesti curand, ca fiind una din surprizele frumoase ale acestui 2015. Dar până una alta vreau să vă imbratisez pe fiecare in parte, sa va multumesc și sa ne vedem…curand, chiar mai curand decat am crede!

La multi ani, dragii mei! Vă iubesc! 2016 binecuvantat!

Continue Reading

Cartea unui om obișnuit

halucinatie

Uneori dintr-o experiență nu tocmai plăcută ieși ca lovit de trăznet. Agonizezi cât agonizezi și pe urmă te refaci încet, deși încă te dor prea multe mai ales știind că n-ai primit nimic bun la schimb. Singurul anestezic, în această situație, este acceptarea, trecerea spre altceva și gândul că nu ești robot, că nu poți anticipa nereușitele, dar, mai ales, efectele secundare. Acelea vin la pachet cu lecția dată sau primită, după caz, și chiar dacă suferi ca un câine, te faci că nu vezi consecințele. Orice cuvânt care seamănă cu interiorul tău este asimilat ușor și disecat de conștiință în felii simple de cunoaștere, dintr-o pâine a dragostei pe care o împarți voit, dar lângă care uiți să așezi un pic de sare și puțin vin, de bun venit. Asta o fi însemnând că, poate, nu ai dăruit din ea cu inimă bună? Posibil. Oricum, nu ar conta. Totul e la liber. Ca la supermarket. Ne servim din cunoașterea fiecăruia. Adunăm, scădem, adăugăm, inventăm sau ne amăgim că reușim să fim originali. Da, de unde, în subconștient știm cât e parte din noi și cât nu, chiar dacă ne amăgim secvențial.

Ne scriem fiecare filă cu litere cuminți sau tumultoase, invizibile sau nemeritate, triste sau vesele, cu tâlc sau banale.  Apoi strălucim sau nu, depinde de cititor sau chiar de momentul în care omul te primește întru citire.  Dacă pisica tocmai i s-a cuibărit în brațe, poate îți va citi spaimele și le va transforma într-un șoricel căruia i-ar da drumul într-un joc imaginar, în care mâța personală nu i-ar fi călău ci, poate, doar partener. Hotărât lucru, s-a prins cu siguranță în  paginile tale de om obișnuit.

Sau poate îți va simți trecerea și frământarea cu o strâmbătură strașnică, exact ca cea pe careo poți avea după un gât de palincă, în care rămâi fără aer, nefiind un consumator al genului. Sunt sigură că și momentele siropoase pot aduce fluturi de ciocolată în stomacul  celor mai sensibili. Acum nu știu dacă se vor digera la fel, dar asta nu te împiedică pe tine să le readuci în scrieri dulci cu atingeri pentru inimă aflată în nevoie. Măcar a ta. Evident, nu te poți abține să nu iți scrii iubirea și să o strigi prea tare, uneori. Chiar și azi. Te mai oprești când simți sau primești semnale că au coborât cu totul barierele nepotrivirii. Așa că te întorci la bătut câmpii de unul singur sau la inventat povești pe care……-aici ar trebui să vă las pe voi să completați.

Sunt măritată cu un stomatolog, asta știți deja, despre care vorbesc des în cartea mea de om obișnuit. Om spectacol, om trăire, om drapel, om descântec, om magie, om lup, deși uneori poate semăna cu un bichon, dar asta sper să nu citească, și om panoramă. Da, panoramă. Căci în sufletul lui poți privi o lume deschisă într-o iubire de semeni, o mulțime de lumini aprinse toate deodată, (să strălucească și să aline), un om care vorbește prin fapte și nu doar cuvinte și care spune mereu că omul e unic și trebuie să fie astfel. Să aibă emblemă proprie, evidența lui, originalitate și sens, să-și continue drumul oricâte obstacole ar întâmpina, că ”nu este important doar ce înveti ci si de la cine înveti” (John Maxwell) și că lucrurile urâte se pot schimba în bine. Că uneori chiar si noi ne schimbăm cu urâtul din alții, dar și cu frumosul din Dumnezeu. Eu știu că prin el am reușit să-mi văd filele cărții scrise altfel, și chiar dacă mai am pe alocuri pagini rupte, asta nu înseamnă că au dispărut total. Sunt la fel de vizibile, dar la fel de vizibil e și momentul actual în care doar cu ajutorul lui am putut descoperi părți din mine, acoperite, până mai ieri, de negură, incertitudine și necunoaștere.

Ultimele două luni m-au schimbat din nou. A nu știu câta schimbare ce vine necerută. V-aș povesti ce simt dacă n-aș fi în legământ de taină și, culmea, simt dezamăgire pentru că nu mi-am putut păstra doar pentru mine ceea ce am învățat  în timp îndelungat și cu maxim de străduință. Sau poate sunt ușor de citit și voi găsi alinare în gânduri bune care vin dinspre voi. Oricum ar fi, nu uit că încă scriu filă cu filă, cartea unui om obișnuit, carte care are deja un editor care a crezut mereu in mine și care m-a descoperit chiar si in locuri unde doar eu stiam că am fost. Cand nici eu nu credeam în mine, cand lipsa de stima de sine  imi era scăzută până spre nivelul zero, ea mi-a printat filă cu filă, poveste cu poveste, rând cu rând.  În biblioteca ei, de om obișnuit asemeni mie, ea mi-a creat prima carte.

Prietena mea, Nicoleta, continuă și azi să-mi adune rândurile, citindu-mă literă cu literă, știindu-mi fiecare vibrație, tremur, dar mai ales cunoscându-mi strădania de a nu fi altceva decât ceea ce sunt…înșiră-te mărgăritare pe tastatura virtuală, Povestitoarea în devenire. Mulțumesc, Nicoleta, pentru că ai văzut în mine, ceea ce nici eu nu am reușit să văd multă vreme. Mi-au trebuit experiențe incognito care să trezească în mine merite de care poate nu aș fi aflat niciodată.  Tu știai. Iartă-mă că nu le-am dat crezare și îți promit că mă voi depăși mereu. Si incă ceva, intr-o zi, pe cartea din biblioteca ta, îmi voi așeza  palmele, lângă ale tale, mulțumindu-ți, ca într-un autograf  „altfel”, căci de unul real m-aș rușina prea tare, pecetluind astfel recunoștința care ți-o port. La mulți ani, din nou. De data asta unul scris, nu doar telefonic, pe care să-l adaugi acolo în biblioteca ta, pe raftul pe care, curând, va poposi un nou dar. Si pentru că mi-ai lăsat azi semne concrete, vin cu pozele ”manuscrisului”, dovedind frumos cele spuse. Mulțumesc, Nico.

nico

nico1

În tabelul lui Eddie veți găsi și alte duzine de cuvinte: caine, Bichon, pisica,soricel, paine,vin, panorama, stomatolog, ciocolata, palinca, anestezic, aer  sau provocarea de luni cu tema „cartea unui om obișnuit

Continue Reading