Mărgăritare versificate

Linia cerului udă…

Linia cerului era udă;

Alunecau pe ea norii
Și gândurile noastre străvezii,
Scuturându-și mirările
În lacrimi de ploaie caldă,
Grăbită, ciudoasă și amăgitoare;
Atingeau frunze ce abia se mai țineau drepte
Și le vedeai renunțând la visele lor verzi,
Îngălbenindu-se de spaime,
Aruncându-se în gol, una cate una,
Sau uneori în grup, ținându-se de mâini
Să nu le doară, să nu simtă
Abandonul de pe caldarâmul de beton,
Murmurând, încet, rugăciunile lor, de pe margini de suflet,
Privind linia cerului udă,
Sperând într-o viață viitoare.

Nu-i așa că totul pare la fel?
Că în fiecare verde e un galben pitit?
Că în picurul de ploaie stă zâmbetul seninului
Iar în fiece renaștere e un vis ucis de neșansă?
Suntem trecători, dar încă putem să fim frunze.
E musai doar să ne odihnim o vreme,
Cât să scoatem, din nou, verdele la suprafață.
În mine se îngălbenesc doar cuvintele,
Îndulcind, precum fructele toamnei,
Daruri primite cândva.
Mă întind și eu ca o frunză,
Privesc linia cerului udă,
Trimițând rugăciuni de mulțumire,
tăcând.

De ce să ne gândim la ce a fost când minutul
De verde abia așteaptă trăirea viitoare?
Așteptarea nu e decât o formă de rezistență,
Căci nu toți au privilegiul de a vedea
Linia cerului udă,
Înveștmântați în verde….

linia cerului uda
linia cerului udă
Mărgăritare versificate

Platoșă, ciur, barcă, pietre

Din cuvintele de ieri aș face o platoșă,
Din cele spuse oricui, așa fără cap și gând bun, un ciur;
Din cuvintele de mâine aș construi o barcă;
Pe cele de acum, ale altora sau ale mele,…le-aș preface în pietre.
Azi …mi-am pus platoșa, am luat ciurul, m-am urcat în barcă și am aruncat pietrele. Una câte una. Am făcut cu unele cercuri unduitoare pe luciul apei dătătoare de viață, așa cum alții au lăsat în mine vibrație bună și ecou prelung. Altele s-au scufundat rapid, exact cum au venit, pe negândite. Prea grele pentru a da altceva decât amărăciune. Unele au rămas pe mal, căci mai aveau nevoie câțiva de ele. Erau fermecate.
Eu am rămas cu platoșa, crezând că dacă vor mai arunca și alții cu pietre, nu mă vor atinge. Am uitat că mai bine le făceam vâsle, să pot ieși la liman, dar cine se mai gândea la asta când altceva părea important?
Păream precaută, dar  m-am trezit cu un ciur, c-o platoșă și-o barcă. Si nicio piatră.
Cam greu să răzbat, cam greu să ajung la mal cu armele alese!
Ce să faci cu ciurul? Să cerni vorbele, tainele și alegerile oamenilor?
Iar barca? Cine te-ar trage la mal sau cât ai crede în vântul salvator?
Dar nu mai era chip să schimb nimic.
Platoșă, ciur, barcă, pietre. Alegeri..gata făcute.
Să aștept sau să acționez? Dar cum?
În ce mod aș ajunge măcar acolo unde mă aflam?
Vraja apei îmi era străină, dar nu și cea a nopții.
Am primit în sită praf de stele, de au rămas, după ce le-am cernut, pietre aurii.
Unele dintre cuvintele lumii se duc în neant, se auresc, sclipesc și se reîntorc la noi frumoase și pline, gata sa ne fie de folos.
Vântul a dus barca în loc sigur, de unde puteam să debarc linștită, semn că mâinele poate fi cu speranță și izbândă.
Platoșa nu mi-a folosit la nimic, aparent, deși mi-a ținut de cald și m-a ferit să nu mă rănesc în vârtejul cunoașterii. Tot în plin m-a atins ce era de atins.
Am coborât pe pământ, cu pietrele aurite în ciurprezentul meu cu bune și rele – , priponind bine barca acelui mâine cu vânt de luptă, preschimbând platoșa trecutului într-o haină de care mi-e drag, dar nu mă mai încape, dar o pun ca piesă dragă în muzeul sfânt al vieții.
Nu știu dacă alegerile mele au fost bizare, dar știu că mi-au fost mie și doar mie lumină și că m-au dus acolo unde nici cu gândul n-aș fi îndrăznit a o face.
Voi ați fost parte din vântul bun. Cei care dau furtuni sufletului sunt pietre pe fundul lacului sau praf stelar, căci niciodată nu se știe când realizezi că acel grăunte de neplăcere va fi o revelație..cândva și va deveni piatră aurită.

 

Să fiți ce vreți! Eu le port pe ale mele – ciur, platoșă, barcă și piatră!

 

Mărgăritare versificate

Povestea lui

Povestea unui om ce a scris
Cu litere de viaţă o epopee,
În care inima e prinsă în idee
Şi-n focul viu, în focul stins.

Povestea unui om muncit de vise,
De vise preschimbate în ambiţii,
Cu sevă luată adânc din premoniţii,
Ce l-au salvat din lucruri nepromise.

Povestea unui om cu mâini trudite:
Un om oricare, adunat din drumuri,
Cu viitorul măturat de fumuri,
Ce are talisman norocul de pe frunte.

Poţi fi chiar tu, pot fi chiar eu;
Poate-i povestea ce acum se scrie,
Deşi eu ştiu că e poveste vie
Despre trecutul unui tată. Tatăl meu.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Ca nu cumva să……

În ultima vreme nu mă pot opri să nu mă gândesc la repeziciunea asta prin care mâine devine ieri, aşa ca un vârtej ameţitor, într-o roată care, parcă, nu se mai opreşte. Şi de asta, privindu-mi chipul, ce îmi pare din ce în ce mai străin, de parcă o altă femeie vrea să-i ia locul cu tot dinadinsul, mă trezesc că alung gândul, dar alung şi din lucrurile ce mă incomodează. Uneori şi oamenii intră în ultima frază, dar acolo nu e vorba de alungare propriu-zisă ci o nevoie clară de confort şi stabilitate, printr-o detaşare nevoită.
Din ce în ce mai mult, refuz să intru în zone complicate, în care mă chinui să găsesc răspunsuri, acolo, unde, de fapt, ar trebui sa fie totul simplu; nu să faci slalom în scheme labirint, în care răspunsurile erau incluse în întrebare, dar nimeni nu le vede. În cazul ăsta, eu nu mai umblu cu alba-neagra şi nici nu mai aplic scenarii la fiecare fază neînţeleasă, ci iau masuri. Aşa fără să mai anunţ, cum făceam cu un an în urmă, şi când primeam răspunsuri din anumite părţi cum că „problema” mea ar fi o copilărie, care mă priveşte direct şi atât. Eu nu cred că mă privea doar pe mine, ci era ridicată la fileu ca fiind doar a mea, în timp afectând percepţia tuturor. Ei, dar cum eu trăiesc în basmul confortului, mi-am dorit să zburd neconstrânsă de lucruri. Nu poţi face asta fără să nu tai de undeva disconfortul, şi, automat, legături. Şi cum regulile mele cu cele impuse nu merg, şi nici invers nu se pupă…învăţ să trăiesc într-o altă dimensiune a vârstei.
Când ne schimbăm? Şi când uităm? Când ne debarasăm de vechi? Când vedem că nici noul nu aduce satisfacţie sută la sută? Când reuşim echilibru perfect? Şi de ce unii oameni nu te lasă să uiţi ceea ce vrei? De ce un om fericit se uită încă în ograda altuia, arătând cu degetul ameninţător şi invocând roata care se învârte pentru toată lumea, aducând şi binele, şi răul şi furtuna sădită pe vremuri? Cine nu ştie toate astea de îi trebuiesc fluturate pe la nas? De ce nu putem fi alături doar în ce ne place fără să luăm personal hotărârile celor din jur? Greu răspuns. Mai greu e să găsesc punţi de legătură între diplomaţie şi spontaneitate. Nu îmi iese. Aşa că voi trăi fără răspunsuri clare, primite pe loc sau, poate, cu răspunsurile ce vor veni în timp, chiar dacă vor fi bune sau nu.
Uneori prin scris îmi descătuşez stări mocnite sau găsesc explicaţii mai clar decât într-o conversaţie în care unul nu aude decât ce vrea şi doar din punctul lui de vedere. Lucrurile impuse cu forţa nu merg, ştiu asta, aşa cum nu merge amestecată viaţa în general, în cea particulară. Acolo fiecare are reguli şi drum propriu în care ceilalţi intră sau nu. Virtualul alină, nu rezolvă; ba, uneori, complică prin multitudinea de sensuri aduse de cuvinte. Caruselul ăsta ameţitor lasă loc de interpretari şi parcă sunt curioasă, câteodată, să văd direcţia în care modul diferit de a vedea viaţa îl face pe om să se îndrepte. Totuşi, în real, nu e decât parțial, aşa. Acolo simţi dezamăgirea, simţi regretul, simţi trădarea, simţi fericirea şi nefericirea. În ochi vezi toate acestea, în inimă păstrezi. Dincoace, să fim cu iertare, ne știm din poze și din ceea ce lăsăm a se zări printre rânduri.
Cineva spunea, cândva, că ar fi bine că atunci când cunoaștem un om să-i dăm nota 1, nu 10 din start; să nu mai fim entuziaști crezând în ceva despre care nu știi nimic și să adaugi note și puncte în plus, pe parcurs, căci depinde de noi cum continuăm: împreună sau separat. Eu nu regret niciun om de care m-am eliberat în timp, cu ştiinţă, neştiinţă, brutal sau din greşeală. Azi mi-e mai bine. Regret doar faptul ca nu pot – acum, nu ieri –  să arat ce a fost sau e, în capul şi mintea mea, în unele decizii. Întrebări se vor pune totdeauna. Răspunsurile nu sunt cerute şi primite tot timpul. Confuzia şi uitarea se vor intercala, iar omul se va depărta cu ură, regret, duşmănie, şi rar cu recunoştinţă că un timp au mers alături. Eu uit prima. Din comoditate şi protecţie. Şi-aşa mă trezesc alţii rapid. Ca nu cumva să…..
Ah, şi tocmai ce am găsit un citat minunat care mi se potriveşte mănuşă cu tot ce zic aici: „Nu este nevoie sa te lupti ca sa traiesti potrivit dorintelor tale. Traieste cum vrei şi plăteşte preţul necesar.” Richard Bach. Periodic mă resetez, și constat că aceste cuvinte par scrise acum cinci minute, semn că multe se schimbă, deși par la fel, sau multe par la fel..desi lumea e in schimbare. Din schimbările lor, primesti informatii „utile” de care te-ai lipsi, dar nu te lipsesc ei. Ca nu cumva să…
Altădată m-aș fi dus să scot ochi, să cer explicații, să întreb, să bat obrazul, să reproșez, să.. La ce bun? Tot ce e spus, e inventariat în dosarul cuiva scos strategic în clipe de slăbiciune. Ca nu cumva să…
Eu știu, ridic din umeri, privesc în dreapta și-n stânga, îmi adun bucuriile în inimă și alung neplăcutul. Citesc o mare de cuvinte în jur despre neînțelegerile dintre oameni. Nimeni nu rămâne dator. Da, da..ca nu cumva să…