Din adâncul fără umblet

Din adâncul fără umblet,
Fără soare și anotimpuri,
De prin scorburi cu păcate,
De prin stupi fără de faguri,

De prin valuri fără spumă,
Din culori ce tac albind,
Pe un tablou cu semn de humă,
Iscălind un amănunt,

Tu m-ai luat și prins în ace,
Mici, de diamante fine,
Cum te miști, în mine tace
Și neliniști, și fărâme

Din umbriri îmbălsămate,
Care nu-s de mine, zici
Și prinzându-mă de tine,
Merg, atent, cu pași mai mici;

Stau și mă gândesc adesea,
Pe oriunde oi fi fost,
M-ai găsit, m-ai prins cu ace
De iubire și de rost.

Poate vă gândiți că nu e
Nici comod, nu-i nici firesc,
Să te coşi așa de altul
Chiar de-ți spune ,,te iubesc”.

Poate, dacă ,,simți” cu mintea,
Dacă nu-ți place a broda;
Dar vă spun, goblen m-aș face
Sau tablou de mucava

Doar să fie el acela, ce m-ar coase, m-ar picta!
Știu că aș deveni poveste, dintr-a noastră, în a mea!

…petic fin de catifea!

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Rădăcinile nu-și umblă umbletul pe dinafară

Rădăcinile nu-și umblă umbletul pe dinafară,
Nu-și adună seva firii de prin boltă de argint,
S-au scumpit vreo două gânduri așteptând să tot apară,
Din adâncurile ființei, indigo de dor topit.

Umbletul nu-și umblă rostul, pare-se că-s fără noimă
Și nu știu să vând tristețe, adunată într-un an,
Pe sub mână, dau o vorbă, strânsă într-o uniformă,
Știu, ați ridicat sprânceana, că nu merită vreun ban!

Nu știți voi ce importantă-i, ce cadențe știe a face,
Cât ritm bate a defilare, tot cu umblet va umbla,
De-o luați, vă faceți broșă, prinsă într-o carapace,
Să șoptească, despre mine, că-s pe dincolo, și-așa.

Rădăcinile nu-și umblă umbletul pe dinafară,
Dar tot trupul știe bine din ce sevă mă hrănesc,
Nu vreți vorba?, foarte bine, o amanetez deseară,
Când pe glezna dreaptă-i lesne că sărut o să primesc

Și să vezi descătușare, ce răsunet, ce fanfare,
Marș de umblet în umblare, vorba mea te va peți,
De mai pun și rădăcinii puțin vin să-i de-a vigoare,
Amanet te lași, tu mie, și ne-om declara faliți!