Nicoletei…

u știu mereu să mă port cu tine,
ar de știu, sigur ai făcut tu o vrajă de apropiere a gândului bun
um faci de vreo cinci ani, iar eu nu pricep mereu,
colind, ba pe munți, ba prin văi, culmi abrupte de vorbe 
ăsând semne de trecere pe care tu le aduni cuminte, zâmbind îngăduitor,
xplicând, într-un final că, de fapt, în lume, „e mult zgomot pentru nimic”,
răirile fiind firești și acceptabile, și că, oricum, fac parte din noi,
tât cât să le putem contabiliza în apropieri, depărtările necontând.

I   ar știi tu cum să transformi zgomotul în liniște,
nest, perseverent, și cu mult drag, învățând din mers asta, contrar firii,
N erămânându-ne decât să intrăm în rând,
spitind vremuri bune, timpuri frumoase și întâmplări efervescente,
răind împreună, toate acestea, măcar din când în când 
A șezând pe inima lor parfum de prietenie și răbdare. Ingrediente perfecte.

Iar mi-a ieșit complicata urarea pentru tine, dar măcar știu că noi două o vom tălmăci la fel, asa cum o facem de imediat un an, deslușind înțelesuri. În rest, îți doresc sănătate și rezolvări în tot ce faci, iubire divină și oameni buni in jur, uitare acolo unde nu e nevoie sa tii minte amănunte dar si conștiinta treaza pentru ceea ce conteaza și pentru acelea cu rost in suflet. Ma bucur ca mi-ai demonstrat lucruri imposibile dar mai ales mi-ai demonstrat ca putem sa mai credem in oameni. La multi ani, Nicoleta!

 

 

Fotografia postată de Nicoleta Ioniță.

 

Tata, amintire pe piedestal….

Nu ştiu cum se face că iar îmi dau târcoale ceva amintiri lăsate la vatră, mai bine zis  urcate pe un piedestal pe care îl escaladez cu gândul în fiecare zi, dar pe care nu păşesc NICIODATĂ. Şi cum aş face-o când nu e loc decât pentru unul acolo?
La cum vorbesc despre copilăria mea, toată lumea ar crede ca am trăit într-o casă cu efuziuni de sentimente. Nicidecum. Mama a fost acea mână forte care a reuşit sa ne crească cum a ştiut ea mai bine, dar fără dulcegării şi farafazlâcuri. De multe ori, acum mare, când îi amintesc de pedepsele primite pe nedrept pune capul în pământ şi-mi răspunde: ”Aşa am crezut noi că trebuie să ne ştiţi de frică! Am cam greşit!”
Ei, mamă! N-ai greşit deloc! N-am crescut fiind un copil cu frustrări, care stă ACUM cu amintirile la psiholog. Nu mă ia pe mine valul, că vezi, Doamne, am fost nedreptăţită în copilărie şi e musai să mă răzbun … azi pe viaţă. Multe nu au fost nici măcar ideile ei. Tata avea convingerea că pe copii îi săruţi doar în somn, să nu-ţi simtă slăbiciunea. Şi aşa se întâmpla, la concret. Noaptea, când apărea acasă, după două joburi, intra tiptil în camera noastră, ne învelea, îi scotea soră-mii degetul din gură, ne săruta pe frunte şi ieşea tot aşa de uşor pe cum intrase.
Noi ştiam, însă. Şi ăla era momentul mult aşteptat în tot timpul  ăla, ce părea o eternitatea – sărutul de noapte bună al tatălui nostru. Dimineaţa numai despre asta vorbeam, minute în şir; amândouă, ca doua vrăbiuţe ce împărţeau aceeaşi firimitură:
”-Al meu a fost mai apăsat!
-Da, dar mie mi-a dat şi apă!
-Eu n-am vrut, da? Ai simţit că mirosea a vopsea și diluant? Ce-mi place vopseaua!
-Da, şi avea cămaşa cu …copăcei..
– De unde ştii, că dormeai? Oi fi visat!
-Hi,hi,hi….am auzit-o pe mama, dimineaţa, că i-a pus pe scaun cămaşa aia.Te-am păcălit!”
Cât am fost copil nu am auzit niciodată expresia ”te iubesc” de la părinţii noştri. Doar în momente grele, hotărâtoare, în care, parcă, ştiau să folosească cuvintele exact ca o parolă de deschis sufletele, ca un balsam pentru o clipa de deznădejde în care se pecetluiau siguranţa, încrederea, normalitatea: ”Vă iubeşte mama! Vă iubeşte tata! Dar voi ştiţi asta, nu?”
Ştiam, ştiam. Aşa cum ştiam că ”tătuţul” nostru frumos ne aduce în desaga lui bunătăţi. El era ”capra noastră cu …doi iezi”, el era Făt frumos şi tot el era căpcăunul şi balaurul atunci când ne pedepsea sau ne muştruluia pentru nu ştiu ce prostioară trecătoare. Era basm şi acţiune totodată… tata. Era reper şi teamă, gând bun, dar şi de neînţeles.
Când am crescut şi au început lupte de viaţă, în casa noastră, l-am abandonat şi regăsit în fiecare zi; l-am pierdut ani şi l-am descoperit  mai mândru, mai orgolios şi mai încrezător. Îmbătrânea şi ne spunea ”te iubesc”. Şi, remarcam amândouă că ne lipsise doar ecoul; că, de fapt, auzisem acele cuvinte mereu-mereu, tare, ascuţit, şi profund, acolo, în sufletele noastre.
Tata era poveste, dar într-o zi – neagră zi – tata a devenit…legendă. Legenda noastră cu un haiduc plecat devreme de acasă, de mic, fără haine, pantofi, fără casă şi familie, dintr-un colţ de lume pe care nu l-a uitat niciodată. Când ne vorbea de locurile lui natale, el ne dădea de fapt moştenirea a ceea ce ar trebui să fim şi am fost, ceea ce ar trebui să devenim şi am devenit. Haiducul nostru a avut încredere şi speranţă, şi credinţă, şi nu puţine lucruri materiale şi spirituale a adunat în vieţişoara lui zbuciumată. Ca pasărea Phoenix răsărea, parcă, mai puternic, şi mai determinat după fiecare încercare primită. Până într-o zi, acea zi pecete, ce parcă a sigilat totul în amintiri și bun rămas, și când s-a întors, de tot, la glia lui, lângă părinţi, într-o călătorie, poate, mai liniştită decât cea pământeană…
Tatăl meu iubea viaţa cu toată fiinţa lui; cânta romanţe şi cântece ruseşti, muzică populară şi naţionalist-patriotică; se visa un Dolănescu şi avea cele mai bune glume adunate în minte şi în suflet. Tata era un războinic; s-a luptat cu viaţa şi a izbândit chiar cu preţul morţii sale în nişte timpuri pe care nu le mai înţelegea. Tata era un înţelept sfredelitor, neobosit, neliniştit, bântuit de vremurile lui glorioase.
 
Tata a rămas dor şi gând, şi comparaţie, şi reper, şi stimă, şi respect….dar mai ales a rămas iubire. Iubire caldă cu chip ştiut şi cu miros de tata. Uneori îmi doresc să-l simt, să-l văd, să-l adulmec, aşa ca în zilele ce-şi punea faţa lipită strâns de-a mea sau de-a soră-mii şi ne iubea, aşa în tăcere, în puţina lui tăcere, şi ne zicea: ”Nu-i aşa, că n-am să mor, tăticule? Eu mă voi face bine!”
Nu s-a făcut. Din păcate. Din 2007, sunt ani  mulți, ani de când tata a devenit legenda noastră, amintirea aia de care vă vorbeam la început, urcată pe piedestal, acolo unde nu e loc decât pentru unul. Şi nu pot călca în jurul lui decât în vârful picioarelor, atentă să nu-i ştirbesc cumva memoria, dar pot să-mi las lacrimile să-l spele, şi pot să-i ating chipul, în închipuirea mea, exact ca atunci când o puteam face palpabil.
       ….. şi n-am în suflet decât tăcere, dor şi iubire, şi recunoştinţă, şi respect ….şi iar iubire. Of, tata!
Vă las cu Timpuri noi, căci eu n-aş putea scrie ceva mai potrivit..
Uhhh, mama, atât de mult mi-e de  dor de tata..
De parcă n-aş şti când mi-e dor că doru-i trecător….                                        http://www.youtube.com/watch?v=EqiojZAlNt8&sns….

Sunt……

………nomadă
Sunt nomadă.
Port cu mine tot cuprinsul
vieţii mele
ce-am lăsat-o adormită
lângă plită, lângă vatră,
într-un sat uitat şi tainic,
aşezat pe trepte scurte,
şapte numărate toate,
pâlcuri ample asamblate
din cărări şi pietre vii,
ce le ştiu.
 
Sunt nomadă.
Am uitat la vamă plinul
şi preaplinul
de dorinţe şi opinii seci
ale unora ce-mi toarnă,
ca o toană,
o poveste despre unii,
despre alţii,
despre dor şi despre tot
ce-o să rămână, în urma-mi vie,
de pe tălpi.
 
Sunt nomadă.
Fără muze,
fără frunze,
fără chip ştiut de om,
dintr-o piesă
fără spectatori şi, poate,
se prea poate,
uneori fără decor.
Unul miniatural să fie,
să se ştie,
prins c-un ac şi fără aţă
şi o regie proastă
şi, pe faţă,
din păcate,
cu idei ce fecundează minţi bolnave,
pline de păcat.
Şi-am plecat.
 
Sunt nomadă,
puţin câte puţin şi azi,
puţin câte puţin şi mâine,
până pare ireal de trist
şi parcă-mi vine,
în doimea sufletului din mine,
să mă întorc necondiţionat
de acolo, de unde am plecat,
…..dar sunt nomadă.
 
Rar revin
unde-i rece și străin…
 
 
Îmi plac poveştile în poveşti sau poveștile din poveste, cum vreţi a le lua. Uneori, un cuvânt, doar atât, naște alte cuvinte şi le asază alături parcă spre a ști că nu e nimic întâmplător.
margaritar