De ziua cafelei

De ziua cafelei:
De 12 ani, soțul meu face cafeaua în casă, fie că e dimineață, seară, pentru musafiri sau așa de duminică. De 12 ani, il vad cum coboară in bucătărie, mesterind, cum numai el stie, nemultumit de aroma vreunei cafele nepotrivite, făcand pe alchimistul, rostind descantece și ascultand bolboroseala filtrului pe care l-am schimbat de x ori. E magie ce face el, pentru ca, nu stiu de ce, dar nu totdeauna măsurile, apa, butonul și tehnologia îi sunt prietene. Uneori îi zic, tremurand de nerabdare: Bre, dar eu nu vreau aur, vreau doar o ceasca de cafea.
Nimic, până nu simte el gustul și aroma care trebuie, cafeaua nu se serveste. Uneori fur pe ascuns cativa stropi, dar asa pe nevăzute, sa nu mă intampine încrucișarea sprancenelor lui. De 12 ani, eu nu beau doar cafea, ci iubire și patima, caldura de bărbat meticulos pentru care nu exista „lasă că merge și asa”, cum nu exista „nu se poate”.
Azi, miroase, in casa, a cafea buna, perfecta, cu speranțe și dragoste. O ceașcă din aceea mare, de care vă vorbeam deunăzi, albă, ca de supă, pare a se îndrepta spre mine. Il vad inmuindu-și buzele, gustând licoarea, ca și când pune o mică vrajă:
-Iar ai băut tu prima gură! Mi-ai furat norocul!, îmi spun eu, razand, replica favorită.
Ha, ha, si ce dacă! Eu sunt norocul tău, tu al meu.…, imi raspunde identic ca ieri, probabil ca maine..
Oare cum pot doi oameni să nu se sature de dimineti si replici ce par la fel. Doar cățeii nu sunt de acord. Dimineata sunt cu ochii pe noi, stiind ca vor sta ca in povestea caprei cu trei iezi…tot asteptand sa revenim acasa.
Cred ca si lor le place momentul nostru de rasfat matinal….
Cafeaua,.. placere vinovata, bucuria unei zile incepute perfect..
…CICĂ E ZIUA CAFELEI…

Viața pate fi mai frumoasă doar păstrand aromă de om bun, aroma cafelei noastre cea de toate zilele

de ziua cafelei
de ziua cafelei

Album duminical…cu zâmbet

Lumea vrea să se amuze
Râd și eu vreo cinci minute,
Dar mai mult, zău, că nu pot,
Nu pot râde asa non-stop.
Gluma-i faină, râd puțin,
Tâlcu-i sec, eu mă abțin.
Vad cătelul cum târăște
Coada mâțului și zestre
Vrea s-o facă, mititelul;
Râd puțin,  c-așa mi-e felul,
Si apoi devin vigilentă
Să nu mi-o facă poșetă
Pe pisica buclucașă
Care s-a urcat pe masă
Si tasteaza acum cu mine
xxxx și zero.. ,cum îi vine;
Iar zambesc deși nu prea:
Tastatura e a mea!
Omul meu râde ușor,
Și-mi dau seama, asa din zbor,
Ca e singurul ce poate
Sa-mi provoace rasul, frate
În suvoaie. Ce să zic?
Desi, zau, n-a spus nimic,
Chiar asa de amuzant;
Însa-i AS la actorie
Și-l prefer dintr-o …o mie
De comedianti cinstiți,
Pe la teatru arvuniti.
Mâțul însă vrea s-ajunga
Scriitor de cursa lungă
Si se asaza pe laptop,
Se roteste. Eu iau foc.
Prinde coada între lăbuțe,
Suge varful cât s-amuze,
Râd ușor. N-o deranjez,
Ritualul să-l opresc.
Pare ca un clip năuc,
De ăla la care mă uit
Si râd singură, cumva,
Chiar de nu-s în firea mea.
No, ce sa zic, tot tura-vura,
Nu mi-s veselă întruna,
Nu pot rade în rafale,
Dar zambesc mereu și-mi pare
Ca as vrea să fiu cum sunt
Nici in minus, nici in plus.
Viața mea e hohot plin,
Chiar de par că râd putin.
Am noroc, vă spun cinstit,
Am știut ca mi-e Iubit,
Dincolo de vis și fapte,
Cand am râs pe saturate,
Si-a-nțeles ca am umor
Dar nu rad cu mult sonor.
Eu va zic, stiu mult prea bine,
Radeti voi și pentru mine,
Iar de mă vedeti cam seacă,
Cinci minute si-o sa-mi treaca!
Viata asta-i bucurie,
Port in mine comedie,
Rad cât pot și cât socot
Trist e să nu râzi deloc
Vă salut, duminical
Cu un zambet cordial.
noi-doi-1noi-doi
și completare pentru Roxana, fata fără blog încă, dar cu scris de zana a râsului în hohote
Rasu-i bun, și îl ador,
Caut oameni cu umor,
Sa m-ajute sa zambesc
Și prezentul sa-l traiesc;
Iar daca îngrasă râsul,
Nu e bai, s-aleaga plansul
Cel ce crede asa prostie
Și e rupt de omenie!
Eu voiam sa zic, duios,
Nu-i frumos, ce e frumos,
Ci doar ce imi place mie:
Omul hâtru dintr-o mie!
Și-aplic rasului reteta,
Caci umoru-i cu pipeta:
Toți il vor, putin cunosc,
Eu nu râd la lucru prost!
Nici nu pot sa râd mereu
Doar la glume de un leu,
Prefer clipuri cu pisici
Cu catei și cu arici.
Dar de pot sa am in jur,
Oameni cu umorul bun,
Nu mai scapa veci de mine
Râs spontan e ce-mi convine!

ghemtotolic

Masterchef cu Vadim!


Aseară m-am uitat la Masterchef, ca tot poporul care recunoaşte că se uită. Că mai e o parte de popor care nu serveşte această făcătura gastronomică. Deh, diferite motive. Ştiu şi io acuma? O fi ca la manele, habar nu am. Acum că m-am uitat, nu era nimicuţa rău, dar mi-a rămas în cap, oameni buni! A rămas acolo şi şi-o făcut loc toată noaptea în căpşorul meu. S-o lăţit cât o clătită neunsă pe tot creieraşul subsemnatei, de nu a mai lăsat să se întâmple  nimic altceva. Niciun alt gând, nicio altă idee. Masterchef şi atât…..
 De mă credeţi, de nu mă credeţi, am visat o grămadă. Eram, care va să zică, într-o magazie maaaaare, şi goală!  Nu tu crătiţi, nu tu oale, cuptoare şi plite! Nimic! Parcă eram trează, oarecum, şi-mi spuneam în gând:„Cred că am venit să fac figuraţie, ceva, în public!”  Da’ de unde! Că numa’ ce-mi aud eu numele în vis. Cică să mă prezint cu preparatul la jurizat. „Ce preparat, măiculiţă Doamne? Eu n-am gătit nimic, ca să spun aşa! Ce vor ăştia de la mine?’’ Da’ nici una, nici alta, că mă văd în vis, îndreptându-mă  ţanţoşă cu o farfurie spre juriul din visul meu.
Ei, amu să vă ţineţi! Cine era în juriul meu? La Tv? Soacră mea, bărbat’ meu şi Vadim. Da, da …Vadim. „Ce caută ăştia aici?, mă gândesc niţel. Aha, nu visez! Îs la mine acasă! Păi, şi Vadim? Cu el ce-i?’’
Dar nu apuc să gândesc prea mult, ca o aud pe soacra mea în visul meu:
„-Eu nu jurizez nimic, da?! M-aţi adus cu forţa! Mitocanilor! Nu mă manipulaţi voi pe mine! Asta şi-aşa îi dă prea multă mâncare lu’ fii miu, de-l îndoapă ca pe curcani. Acu’ mai vrea şi Masterchef? Nu vreau să ştiu nimic mai mult! Buna ziua!’’
În viaţa de toate zilele fix alea sunt vorbele soacră mii, aşa că nu m-am mirat când mi-au sunat în urechi, în plus are convingeri clare despre orice, mai ales despre politică, iar dacă îi sugerezi ceva, strigă clar că nu se vrea manipulată. Bine, are și obsesia siluetei perfecte, ceea ce mă asază pe mine, ca noră, pe lista cu „așa nu”.

Na, lipsă un jurat, zic. Da, las’, o fi mai bine!”, gândesc iar eu. Când îl aud şi pe barbat’ meu în visul propriu şi personal:

„-Eu nici atât nu pot juriza! Iubiţica mea face cea mai bună mâncare, şi destulă, să te saturi, nu aşa cum mâzgăliţi voi farfuria! Plec şi eu! Restul concurenţilor nu mă interesează, iar aici nu pot fi imparţial. Buna ziua! Iu și farfuria că e pentru mine!”
 Tot cuvinte cunoscute. „La aşa mamă, aşa fiu!”, îmi trece repede prin minte, da’ repede, că numa’ ce mă ia în primire Vadim, cu logoreea lui inconfundabilă:
„-Apăi, tovărăşică! Te-o lăsat bărbat’ tău, soacră ta şi acu’ vii la mine? Să ce? Să te jurizez eu? Da’ unde vă credeţi, domnule, de aveţi aşa tupeu? La cantina partidului lui Ceauşescu, de m-aţi găsit doar pe mine?’’
Hai da, de! Ce comparaţie?! Mă gândesc că a încurcat epocile, ca mine cu visurile de noapte, sau în fine, ce ştiu eu ce altă prostie, când aud iar:
„-Da, mămăliga se pune, e galben auriu! Merge! Merge şi roşul ăsta de la tocăniţă, dar n-am albastru. Nu-i albastru – nu e tricolor! Nu e tricolor, nu e temă! Puteai pune pe o farfurie albastră, ceva! Gata! Acasă! Acasă! Tovarăşa, aţi auzit?’’
Şi cum stăteam eu aşa cu farfuria în mână, numai ce aud imnul şi văd stema României la televizor -„Trei culori cunosc pe lume….’’

Hopa, na că asta nu mai era de joacă. Eram la Masterchef! Dar la Masterchef pe vremea lui Ceauşescu. Nu ştiu dacă m-am trezit din cauza lui Vadim, a soacră-mii, sau a lui Ceauşescu, dar am început să pup fiecare lucru ce-l întâlneam în cale, de fericire că nu a fost decât un vis. Pentru că oricât de mult blamăm aceste vremuri, eu încă nu le-am uitat pe celelalte. Şi vă spun cu mâna pe inimă, au fost infinit mai urâte. Dar asta e doar părerea mea.

 

negresa