E ziua noastră tricoloră și nimic nu e prea mult!

Când e ziua mea de naștere îmi place să primesc urări, să mă bucur cu oamenii dragi, să simt că, atunci, mai mult ca niciodată, pot să adun energia pozitivă ce e trimisă către mine.

 

Că ar pica într-o luni, o miercuri, vineri sau duminică, acea zi și nu alta, îmi e popas și sărbătoare. Cinstesc cu un pahar de vorbă bună, de șampanie și îmi fac dintr-o zi oarecare pentru alții, speciala mea. Poate nu toți mă vor ura de frumos, sunt sigură însa ca niciunul nu mi-ar lăsa peste gard sau în pragul casei ciulinii din ei, iar daca o fac, prin multimea de flori, greu as vedea asta.

Azi, si nu in altă zi, e sărbătoarea României. Unii vor lăsa ciulini pe pragul ei, căci nu stiu de ce li se pare exces de patriotism si exaltare faptul ca mulți simt, mai mult decat alta data, ca vor sa spuna „La multi ani, România!”, ..dar din multimea florilor tricolore…ciulinii lor nu vor înțepa.

Si de ce să nu sărbătoresti, AZI ȘI NU MÂINE, când aici trăiesti și bucuria, și dezamăgirea, și speranța, iar viitorului mereu îi trimiți gând bun caci energia mulțimii nu poate aduce decât lumină și stare de bine?!

Ca aveti ciulini sau flori de oferit, nu se va schimba faptul ca azi e aniversarea țării noastre și pentru că trăiesc aici, sufăr și iubesc în spațiul acesta cu nume sfant, pentru mine e important. Mâine voi simți la fel, cu siguranță, dar azi e sărbătoare și vă spun….să trăiți sănătoși, români dragi!

Inițial, m-am gândit că nu am ce să vă zic mai mult decat o fac deseori prin cuvinte simple, nu am de ce să mă simt mai român azi decât într-o altă zi, nu e altfel la mine acasă decât ieri sau alaltăieri, dar asta și pentru că al meu bărbat simte românește ca nimeni altul.

Astăzi flutură la fel drapelele simbol care au făcut drumuri prin Covasna, Harghita, Mureș și Brașov, circulă la fel poveștile despre steagul-frate, steagurile tată și fiu, steagurile-copii sau cele muncite de mâini harnice, cu alte cuvinte cusute la mașină special pentru această zi, și…mă simt norocoasă.

Mă simt astfel pentru că știu, am simțit, am pipăit și am văzut povești trimise de oameni, o mie de povești tricolore, o singură inimă..de român.

La mulți ani, române! La multi ani, România! La mulți ani celor ce simt românește mereu! Și nu, nu e prea mult azi, mâine va fi o zi obisnuita; azi….nu e o oarecare, e ziua noastra tricolora!

Trăiți-o cu drag, oriunde v-ați afla!

 

ziua noastră tricoloră
ziua noastra tricolora

România poartă Ie

România poartă Ie,

Nu de-acum, de când se știe!
E cusută-n fir de foc,
Descântat în busuioc,

Prin împunsături terestre,
Dumnezeu ne-a lăsat zestre
Semne veșnice brodate,
Bogății neașteptate.

Pe cămeșa cea cu vise
Râuri sunt, păduri sau spice,
Cruci și rost, șiruri bogate,
Straiul nostru-i sfânt în toate;

Din hotar până în hotar
Ia noastră-i un altar
Unde ard povești frumoase,
Prin motive migăloase,

De deochi sau amor dulce,
In romb, floare sau în cruce;
Voronețul stă-n culoare
Roșul, albul, galben-soare,

Totu-i prins pe-a noastră ie:
Moarte, adult, copilărie,
Bucurii, tristeți, uniri,
Vindecări, mărturisiri,

Șiruri lungi de energii,
Borangic cu ape vii,
Liturghie și credință
Toate îmbracă a noastră ființă,

Și bătrâni, dar si copil
La botez, dar și pe miri,

Am trecut prin timp gătiți,
În port sacru primeniți
Am un gând, neașteptat,
De acolo, de la sat,

Unde încă se mai țes
Și pânzeturi, și-nțeles:
Nu-i așa că-n aste timpuri
Ia se coboară-n mituri

Și apoi urcă iar coline,
Inspre mine, înspre tine,
Înspre orișicui îi pasă
De simbolul de acasă?

Și că-n sarbători făclie
România poartă ie?
Și mai am o constatare,
Azi, când lumea-i așa mare,

Și ne risipim prin ea,
Ia-i ca duminica,
E o candelă cu mir
Povestită fir cu fir,

Cin’ ne vede ne admiră,
Ne citesc filă cu filă,
Răsfoind prin cusătură
Neam, istorii, semnătură
….românească

România poartă ie
România poartă ie
România poartă ie

Cenușa succesului… de pe pantofii cu tălpile roșii

 foto facebook Carmine

    Carmine, locul unde Cenușăreasa a schimbat finalul poveștii alegând  pantoful potivit:

„-Lume, lume, stăm a vă anunța pe toți, că în ținutul Carmine regele și regina vor da un bal în cinstea prințului Stiletto și așteptăm pe toată lumea la palat!

Ținutul Carmine nu era un loc obișnuit, era locul cel mai frumos de pe pământ, unde îndeletnicirea de bază a tuturor era confecționarea de pantofi. Cei care nu făceau pantofi ajutau la obținerea materiilor prime, cum e pielea naturală și de calitate, de exemplu,  alții confecționau cutiile în care stăteau pantofii, în siguranță; mai erau și cei responsabili cu vopseluri, căptușeli, accesorii,  câțiva îi inventariau și îi prezentau lumii,  iar unii doar îi cumpărau. Era decretată o lege că niciun om, indiferent de rang social, nu avea voie să poarte altceva, chiar dacă vorbeam de botine, ghete, sandale, cizme sau pantofi de toate genurile si culorile. Ba, puteai să dai comandă, în funcție de ce fantezie aveai, de primeai condur unicat. La palat se țineau, însă, evidența și planurile pentru fiecare model.

Toate femeile erau fericite și bine dispuse. Chiar și în casa Cenușăresei, cea cu porumbițe prietene, și soră cu turturelele, erau grămezi de pantofi damă în dulapurile celor două surori vitrege. Ținute sub cheie, evident; deși biata Cenușăreasa oricum nu-i putea purta, căci nicio pereche nu i s-ar fi potrivit. Și,  la ce visa ea, ar fi surghiunit-o maștera, pe veci, lângă cenușă, dacă i-ar fi bănuit gândul. Tocuri fine, tălpi roșii, piele neagră lăcuită, vârf ascuțit erau caracteristicile pantofilor  pe care-i dorea și în care se  visa o mica regină- Red Queen! Doar că nu-i văzuse nicăieri, îi concepuse ea în minte.

_MG_7020 foto carmine îndrăznește

Mai avea preferați și alții la care nici nu îndrăznea să se gândească căci îi era interzisă orice purtare a vreunui pantof cu toc. Paradoxal, erau din colecția „Îndrăznește.

Multe colecții se scoseseră, modele diverse, cu toc sau fără, ghete sau platforme, sandale sau cizme, dar NUMAI o pereche de pantofi era sub cheie și despre aceea nimeni nu știa ceva.

balerini-gaurele carmine

Toata lumea cunoștea, însă, faptul că Cenușăreasa era persecutată de surorile vitrege care îi aruncaseră, sfidător, niște balerini. Aceasta îi adora, însă, căci erau dintr-o piele moale si de calitate cum erau toate produsele Carmine. Ordinul era ordin, așa că, deși nu îi era permis să poarte tocuri, măcar avea niște încălțări precum mănușile de catifea, moi și comode, singurul răsfăț al vieții ei.

Tot la linte și curățat de cenușă o lăsaseră și când s-au gătit pentru petrecere, și și-au luat, fiecare, cel mai luxos model de pantofi și, cu dispreț, i-au interzis să apară la bal.

Dar povestea nu ar fi poveste dacă prințul Stiletto nu ar fi urmărit prin sărbătoarea de la palat să-și găsească jumătatea, însă pretențiile lui de designer principal al brandului, erau împletite în mai multe cerințe: să aibă pantofi impecabili, să-i placă munca de echipă și să fie frumoasă, dacă se putea. Oricum, până la urmă, evenimentul era perfect pentru a afla ce preferă să încalțe supușii și frumoasele regatului, dar și mamele sau doicile lor. Verificau și trăinicia produselor, căci dansul era cel mai potrivit mod de a arăta  asta. Așa că nu ar fi fost o pierdere dacă nu găsea ce voia.

foto ghete Carmine

Balul începuse de multișor, dar cum era doar prima seară, numără vreo câteva purtătoare de model  Jackie Kennedy, vreo două cu gleznele ascunse în ghete biker, vreo câteva îndrăznețe în sandale decupate și zumzăia plăcut la vederea unor cizme red.

Regina mamă optase pentru unii  galbeni, din colecția care purta numele fiului său, prințul Stiletto. Era mulțumit, dar nu-i bătea inima prea tare. Recunoștea că îi era gândul la modelul pe care tocmai îl crease, dar de care nu știa nimeni și care se aflau în seiful lui. Îi numise pantofi Stiletto Red Queen.

Surorile țopăiau fericite că prințul le-a remarcat și își ridicau, chiar prea indecent, rochițele, să li se vadă pantofiorii din colecția ce-i purta numele. Una alesese nude, alta unii multicolori. Maștera parcă se îmbunase doar privind spre  roșul pantofilor, care îi aduceau aminte de tinerețe.

subiect temă, foto carmine

Doar că, ușa se deschise și, într-o rochie de bal, magică, apăru o fată deosebită. Părea a fi Cenușăreasa, dacă nu ar fi crezut-o toți, în zdrențe, acasă. Nu știau, surorile, că zâna cea bună a îmbrăcat-o în cele mai bune lucruri și cu vrăji nemăsurate o adusese la bal, dar cu aceeași conditie: „Bate de miezul nopții, hopa acasă că devii zdrențuita din mijlocul  balului..!” Rochia îi acoperea pantofii și prințul era neliniștit, orbit de frumusețea ei, că nu putea vedea și cu ce era încălțată. Evident ca o luă la dans și bineînțeles că ea, la miezul nopții, dispărea. A doua zi la fel. Nu știa dacă îl enerva mai tare fuga asta sau faptul că nu-i vedea picioarele și pantofii. Puse, așadar, smoală, și când aceasta fugi din nou, rămase acolo un pantof….cu tălpi roșii.

Cum ar fi fost asta posibil nu știa?! Se duse repede la seif și văzu, în siguranță, perechea pe care el o crease.

„-Vreau să găsesc fata, altfel sunt în pericol toate tradițiile noastre; ori avem concurență sau vreun trădător, ori mi-am găsit jumătatea care să gândească, exact, ca mine!”

Și a purces în cautarea ei. A trecut și pe la casa negustorului, dar surorile nu știau despre ce vorbește prințul care le ceruse să îi aducă toate modelele de pantofi pe care le aveau.

-Astea sunt toate?
-Da, astea sunt!
-Niciun alt model nu mai aveți? Nu, dar ne-am mai dori, însă nu a ajuns tata să trimită comanda, deși am auzit că, astfel, în trei zile îi avem, și mai stim că la noi se fac toate mărimile,de la 34 la 40 și cu prețuri accesibile, deci îi vom lua pe toți, mai ales pe cei de la ofertă.
-Mai aveți pe cineva în casă?, întrebă prințul, care cunoștea toate amănuntele astea prea bine, dar care nu amintea, deloc, de pantoful pe care-l ținea la piept.

Surorile nu recunoscură că mai exista și Cenușăreasa, dar turturele îl tot înțepau și-l îndrumară spre locul unde era ascunsă biata fata.

 -Arată-mi și tu ce porți în picioare!
-Sigur nu mai ai alții?, o iscodi el privind, neîncrezător, spre balerini, căci tare îi era familiar chipul din fața lui.

Atunci, îsi spuse Cenușăreasa că nu mai are nimic de pierdut: ori rămâne cu cenușa pe pantofi, ori se ridică din ea și, poate, prințul o  va accepta măcar ca designer dacă nu și ca soție, doar aveau viziuni la fel, căci ce coincidență era să-i fi cerut zânei bune o astfel de pereche…

Scoase pantoful de sub fustele ei răpciugoase și, sub privirile pofticioase ale surorilor care nu-și închipuiau că exista și așa ceva, se îndreptă spre prinț: „Fie ce o fi, ori mă alungă din împarăție, ori îmi dă o șansă!”

-Zi drept, cum ai furat patentul?
-Nu l-am furat, Măria Ta, l-am visat într-o seară și i-am dat zânei bune modelul, să-l facă!

chic stiletto- foto

Fericit, prințul îi spune ca ea e cea care îi va fi parteneră de creație, dar nu suflă o vorbă despre vreo eventuală căsătorie. Ce nu știa prințul, e că fata noastră nu voia să se mărite cu orice preț; voia un job bun, voia să poarte cei mai chic pantofi care se găseau în și la Carmine.

Trecuse o vreme de când era musafir în palat și de când cu ajutorul unui pantof Carmine își câștigase independența.  Fiecare zi era o bucurie, încălțată elegant, cu mintea plină de idei, se apucă de creat cea mai frumoasă lume, lumea pantofilor, mai frumoasă chiar și decât basmele care ne spun că „gândul bun și curat lasă inima să se vadă pe chip”. I se vedea pe față mulțumirea că putea face ce vrea și purta ce visase. Era parte din visul Stiletto Red Queen.

be-a-queen foto

Era parte din lumea Carmine, cea care aducea zâmbet pe fața femeilor printr-un model de pantofi, și perfecționă și sistemul de comandă în care obțineai pantofii mai repede, doar printr-un cont, o bifare a unui produs, „cu wishlist şi compară”, dar și un formular cu ajutorul căruia îi trimitea direct acasă. Magazin pantofi Carmine Shoes, căci așa se numea acum, le făcuseră fericite până și pe surorile vitrege, care știau că astfel vor fi răsfățate mereu, și nu mai era necesar nici să-și taie vreun călcâi, nici vârful degetelor, căci în pagina produsului găseau, acum, şi un ghid de măsurare a tălpii, pentru a se asigura, toți, că pantofii le vor veni perfect. Se convingeau, astfel, că bucuriile pot apărea și prin lucruri simple. Iar dacă ești mulțumit cu tine, îți poți întâlni și prințul potrivit, poate cu un nume compatibil cu al tău.

Cenușăreasa, avea în plan să aplice, unor pantofi albi, spre călcâi, un model cu turturele. Prințul, fără să-i spună, făcuse la fel. Era evident: degeaba ar schimba ei destine, dacă destinul tot împreună i-ar aduce. De data asta a facut-o un pantof Carmine, dar mâine poate îl poți împlini pe al tău doar crezând în tine și în lucrurile care îți vin în întâmpinare.

Nu știu de ce, însă, amândoi voiau să includă pantoful cu turturele în colecția celor pentru nuntă. Hmm, curios…”

Ps. Un lucru mai vreau a spune. Am fost și Cenușăreasă, aleasă de cel mai bun prinț din lume chiar pe o stradă, într-un loc numit Temelia, dar și „soră/prietenă/fiică vitregă, femeie singură”, și orice personaj vreți voi să amintesc, dar mereu în rolurile mele am ales cu sufletul chiar și răul. Alegeți cu sufletul, răsfoind site-ul Carmine, și seduceți-vă prințul, iar dacă nu, măcar sunteți bine încălțată! Chic, românesc, natural!

LOGO-Carmine-250x250

 

-Iubito, trezește-te! Nu știu cât porți la picior: 39 sau 40?, mă iscodi, ușor, prințul meu.
-Și chiar e adevărat că pantofii ăștia sunt fabricați în România de 13 ani și doar din piele naturală? Dacă da, au tot respectul meu!

carmine foto

– Chiar da! Dar taci, șșșșt, mi-am reamintit basmul, mai stau, însă, puțin în el. Sunt atâția pantofi acolo…
-Știu, dar uite cu ce te aștept:

sursa: youtube

Cu acest articol particip la Superblog Spring 2016, proba nr 5.

 

Sertarul bunicii

Sertarul bunicii

Cotora. Se strecurase lumina gălbuie peste tot câmpul acela de porumb necules, uscat și mucegăit pe alocuri. Soarele strălucea peste el și  peste salcâmul cel bătrân cu ramuri ciudate care părea o cruce vie ce străjuia hotarul. Lângă el o ciutură veche, găunoasă și roasă de carii atârna de cumpăna fântânii.  Rezistau ciudat vremurilor și mie nu-mi venea a crede că nimeni nu a doborât, încă, semnul ăsta de trecere sfântă. Scârțâitul, însă, anunța, într-un requiem bănuit, că natura s-ar putea să facă singură asta, cât de curând.

Când fusesem aici ultima oară? Demult tare. Aveam vreo 16 ani și a fost ultima oară când am cules și depănușat porumb, într-un octombrie, târziu, pe când recolta a fost uitată pe câmp din diverse motive. M-am trezit că am intrat într-un câmp uscat, încălțată cu singurele mele cizme, bune, de oraș, doar să ajut. Nu știu dacă făceam asta de plăcere. Nu fac mereu lucruri de plăcere, chiar dacă nu recunosc fățiș asta. Acum locul mi-era și nu mi-era cunoscut și, dacă nu ar fi fost crucea aceea de salcâm viu, nu știu dacă aș fi reacționat. Poate doar de durere, căci paragina era evidentă. Soarele scânteia domol și îi dădea straie de chihlimbar câmpului, dar eu nu eram fotograf priceput, așa că singura imagine prinsă rămâne cea din suflet.

Din mașină, mi-am întors privirea, iute, încercând, parcă, să memorez totul. Reușeam. Secvență cu secvență mi se derulau cadre simple, cu miere de toamnă pierdută în loc de ramă. Pe vremuri, în apropiere, deși acum nu mai e niciun semn, se aflase un loc ca o mică Deltă cu stufăriș din care oamenii își făceau acoperișuri, o baltă ușor mlăștinoasă și cu papură cu ciucuri negri ca niște ciocuri de păsări încremenite în zbor. Tot pe acolo fusese Porcăria, o crescătorie de godaci care mi-a lăsat în minte, în copilăria mea, un cuvânt ce îmi scormonise mintea- „montă”-, de la niște grăsuni care cică erau perfecți pentru asta.

Nu, nu vă spun ce văd, dar vă spun că drumul pe care merg  e drumul aguzilor și dudelor, locul apei bune, locul unde se auzea forfotă și unde lumea era vârtej în acțiuni de tot felul. Mă văd lângă cele două hale cu pui ce creșteau greu, nu ca aștia de acum, lângă care era o livadă cu prune grase, singurul loc unde am văzut atâtea prune grase cât pentru toată viața mea viitoare, unde gunoiul din hale se scotea greu, de aceleasi două femei care le dadea de mâncare puilor de găină. Una era mamaia mea. Vremuri grele?! Frumoase?! Urâte ?! Nu știu. Au fost.

CAP, IAS, SMA, silozurile, halele pentru viermi de mătase, serele pentru ardei și vinete, peri, meri, căsuța omului care cântărea remorcile cu produse, iar eu nu pricepeam unde e magia, neștiind ca dedesupt era un mecanism prin care vraja era făcută. Când am aflat, n-am mai călcat niciodată de teamă să nu mă cântărească și pe mine nenea ăla, prieten cu tataia, care era paznic peste toate acestea. De noapte. Dormeam și noi liniștite, ne veghea tataia. Dormim și acum, ne veghează de Sus.

Toate erau. Nu mai sunt. Nici nucii, nici birourile unde așteptam să  sune „Brașovul”, nici zgomotul ăla de viață, nici grajduri, nici animale, nici aprozarul micuț, nici fierăria, nimic. Bomba atomică nu cred că făcea atâtea ravagii. Sunt doar semne micuțe că acolo a fost ceva și… mai e locul unde se  face, încă, țuică.

De vale” mai vin și azi vacile de la ciurdă. E ultimul lor drum, pe anul acesta, cu văcarul satului, de acum vor rezista cu nutrețul adunat de om gospodar. Am închis ochii și iar am văzut secvențe cu mine și soră mea gătite ca pentru horă in sat pentru cel mai minunat moment al zilei: adusul vacii acasă. Acolo ne vedeam cu oamenii mari care se hlizeau la noi și cu noi, ba măsurându-ne din priviri cât am mai crescut, ba cântărindu-ne, lucru pe care-l fac și azi spre disperarea noastra, caci intre timp până și la sat s-a implementat „mens sana in corpore sano”, iar expresia „gras și frumos”, eventual, e folosită când vorbesc despre vreun cocoș sau porc numai buni de tăiat. De acolo ne aducea vaca pe amândouă acasă, că noi luam mereu alta ce semăna leit cu a noastra. Degeaba îi legasem fundă roșie la coadă, noroaiele drumurilor  făcea aproape invizibil petecul acela și noi ne repezeam la prima văcuță cu trăsăturile Țigăncii noastre.

„Printre garduri” , loc deloc neimportant al devenirii noastre. Un cârd de gâște, printre puținele din sat, își dramatiza puțin acțiunea. Păi, cum..să se vorbească despre ele ca despre o istorie uitată? Încă rezistau pe metereze deși auziseră și ele de vremuri  când  ulița era plină de cârduri-cârduri care nu-și dădeau binețe și nu se încurcau între ele, de parcă erau clanuri mafiote cu gâscan șef pe post de coordonator și limitator de granițe. Din când în când câte o răfuială rapidă îl lăsa pe câte unul fără pene, dar alea erau semne de vitejie, nu altceva. Ei și ce dacă? Uite că mai sunt și azi  iubitori de gâște! Tot acolo am fost ochi al satului, văzând pupici furați prin iubiri ce nu se declarau încă. Ehehe..

Valea Morii. O dată am mers dincolo de podeț în căutare de pelin și nuiele din care fetele împleteau cordeluțe decorative. Trecusem des prin apropiere, însă demult tare, pe când trăiau părinții bunicii mele și povești imaginare mi se împleteau în minte văzând căruțe cu coviltir multicolor zdruncinându-se pe pământul ăla crăpat și arid,  de parcă era sălășluit de iele și duhuri nevăzute. Totuși feream zona…dintr-o teamă nefirească. Acum …cine știe ce o mai fi?

Șușaua mare. Emblema satului, cu magazin sătesc, cu brutăria de pâini mari cât soarele, cu grădinița și școala, cu șerpuiri ce se terminau dincolo de Căminul Cultural, în fața căruia, pe un teren viran, se jucau hore, veneau muzicanți și lăutări, ringhișpiruri și comedii ambulante ce aduceau bâlciul în sat, nu satul la bâlci sau și una și alta, că oricum n-ar conta. Acolo se scriaU bucuria satului și poveștile despre copilărie, dar și despre artiști mai mult sau mai puțin talentați, primiți ca pe daruri cerești.

La Roza, loc de intrare în sat, loc lăturalnic, dosit, deschis spre câmp și cale ferată, loc cu albăstrele și trandafiri sălbatici, cu iepuri și vulpi, cu drum greu de parcurs, prin noroaie stranii, cu tranșee făcute de roți de tractor neprietenos. Și acum mă strecor pe furiș prin Roza, de parcă aș vrea să-l las pe cel al gării , unde se intră oficial, ca pe ușa din față, ca loc de despărțire doar. Prea mi-au plâns ochii des acolo, poate la fel de mult ca la cimitir, unde stau acum salcâmii altor cruci știute, cu numele bunicilor mei scrijelite adânc. Da, dar lângă cimitir  stă și biserica, și clopotnița, și predica preotului bătrân, de atunci, cu obraz neted ca o lună plină, sau amintiri cu botezuri și nunți, cu tot cu nuntașii rămași să sărbătorească pe maidanul din apropiere.

Nunțile în satul nostru au fost mereu nunți de noapte, mai ales în timpul verii căci arșița nu te lăsa să te bucuri altfel de evenimentul deosebit, dar de departe mă impresionau miresele iernilor, zgribulite, firave, cu obraji roșii ca din picturi celebre, cu paltoane sărăcuțe peste straiele lor de zâne și cu zâmbete parcă înțepenite pe fețe până spre finalul petrecerii de pomină; mă impresionau căruțele împodobite și „domnișoarele și cavalerii” care  dominau din priviri orice ființă trecută sau în devenire.

Dintr-o poză, găsită în sertarul bunicii, mama și tata mă privesc cald și cu drag. Niște miri de iarnă, cu tot satul în jur, cu oameni despre care îmi amintesc ușor că îmi zâmbeau, mai ieri, aievea.  Mai sunt destule astfel de poze în acest lăcaș cuminte,  pe una dintre ele chiar v-o las ca dar cu taină; altelele, făcute în locurile pe care vi le-am enumerat eu mai sus, stau grămadă așteptându-mă să le răsfoiesc de Crăciun sau într-un alt moment de bucurie știută.

părinți, sertarul bunicii
părinții mei, după nunta lor

 Carnețelul pe care mamaia mea scrisese ultimele numere de telefon ale acestor vremuri, dar și câte kile de vin, țuică, lapte și brânză împărțise pe la unii-alții pe datorie șade tăcut alături de moțul blond  legat cu fundă roșie, al mamei mele, care are vechime de mai bine de 60 de ani și care a fost păstrat cu grijă. De acolo am luat eu, fără să se știe, singura carte de rugăciuni, pe care o deschidea rar, dar care îi purta scrisul ei original în niște însemnări.

Sertarul bunicii există, neatins, pentru că mama îl folosește din când în când pentru a aerisi istoria și a da drumul poveștilor. Pe  aceasta mi-a trimis-o ea, într-un fel. De acolo, din locul nostru sfant Să-mi fie semn, și taină, și dor stins.  Am scris-o pentru voi într-un an în prag de Sfântul Andrei și Ziua României. Nu uitați că și sertarul bunicii poate fi un semn că totul e viu și poate fi încă sărbătorit, măcar prin cuvinte, că România trăiește și prin fapte, și prin mintea noastră dar mai ales prin sufletul nostru prin care sălășluiesc astfel de amintiri.

La mulți ani, români cu sertare de bunică! La mulți ani, România mea dintr-o zi importantă sau una oarecare!

Sunt România şi m-am născut odată cu Lumea

Sunt România şi m-am născut odată cu Lumea (poveste simbol)

Clădirea, deja pe jumătate dărăpănată, se mai clătina încă o dată din temelii. Fetiţa cu păr bălai şi cârlionţat se strânse şi mai mult la pieptul mamei: „Spune-mi, te rog, o poveste, să nu mai îmi fie aşa de frică!” Vuietul vremurilor răsuna, parcă, în casă, iar Maria nu putea adormi fără cuvinte, fără liniştea basmelor ei preferate. Nu era timp de poveşti. Sau poate da? Femeia, cu faţa smeadă şi cu ochi îndârjiţi clătina hotărâtă din cap, zicându-i şoptit copilei, fiindu-i ușor teamă să nu o audă avioanele ce aruncau din Iad foc peste Pământ: „Este război, fata mamei, acum nu mai e loc de poveşti; zânele s-au ascuns în Pletele de Ceaţă ale munţilor şi tac. Îţi voi vorbi, în schimb, despre Romania care este ca tine!”

Cutremurată, tresări ca un ghiocel eliberat de zăpadă pe măsură ce asculta Începutul şi Continuarea Cuvântului, vechile poveşti căpătând  Cruce prin rostirea Maicii.  Vorbele păreau puţine, insuficiente; mai avea nevoie de ele şi, rugător, cu ochii înlăcrimaţi, încercă să nu oprească cursivitatea lor. România nu mai era doar un nume, era semnul Învierii făcut de Dumnezeu pe acest Pământ; era Gând şi Faptă, Lumină şi Putere, Curaj şi Demnitate.  Obiectele magice aruncate  de Făt–Frumos în calea Zmeului nu mai erau simple închipuiri, ci purtau nume concrete – Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu, Horea, Eminescu sau Avram Iancu; efigii pe care avea să le întâlnească pe chipurile românilor din jurul ei.

Furată şi vrăjită de noua „poveste”, copilul se sprijini fără voie de „cărămizile fierbinţi’‘ dintr-un perete ce se încăpăţâna să reziste în picioare, dar nu mai clipi a teamă; îl pipăi cu mâna şi simţi  Codrii Cosminului, Rovine, Calugărenii, Alba Iulia, Plevna sau Marea Unire. Învăţa de la Voievozii Maicuţei să nu-i mai fie teamă. Nu a uitat niciodată acel război. Acea victorie a sa, personala, asupra fricii i-a devenit  Icoana. În acea noapte de foc, fetiţa bălaie a adormit, în cele din urmă, liniştită ca în orice noapte de peste ani. A doua zi, în zori, a reclădit tot ce s-a dărâmat; genunchii ei plini de sange înfipţi în pământ fiind rugăciunea de izbăvire în faţa lui Hristos. Multă vreme, după aceea, purtând cu ea Duhul şi Puterea Înaintaşilor săi, dându-şi, în acelaşi timp, seama „cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm.”

Aula Universităţii, imensă şi rece, devenise neîncăpătoare pentru studenţii care se adunaseră acolo pentru festivitatea de absolvire a Facultăţii de Istorie. Maria era un pic neliniştită, neştiind de ce anul acesta duhovnicul ei, preotul micii biserici de lemn dintre căminele studenţeşti, nu mai fusese invitat la festivitate. Acum, mai mult ca niciodată, simţea că are nevoie de el, mai ales că trebuia să le vorbească studenţilor şi profesorilor în calitate de şefă de promoţie. Fusese, în schimb, invitat altcineva, un profesor „nou” care le promitea  tinerilor o altfel de istorie, „revoluţionară” dupa cum spunea el, în consens cu noile realităţi. Glasul spart al acestuia o făcu să tresară instinctiv şi amintirile din vremea războiului o copleşiseră din nou; vorbele omului de la tribună fiind, parcă, o continuare a Focului de atunci. Dacii străbuni deveneau nişte bieţi barbari care au dispărut peste noapte, Eroii Neamului nişte simple ficţiuni, iar Poporul Român era prezentat ca fiind un accident nefericit al istoriei. În mintea Mariei se derulau miile de pagini citite; Nicolae Densuşianu şi  Iorga fiind titanii ei preferaţi. Ei îi spuseseră ca Dacia nu a fost niciodată ocupata de romani, că triburile latine provenite din Arcul Carpato-Dunărean au populat cu mii de ani înainte de Hristos Peninsula Italica şi că soldaţii din  numai zece legiuni,  care nu vorbeau aceeaşi limbă,  fiind proveniţi din diferite regiuni ale Imperiului Roman şi care „ocupaseră” mai puţin de o treime din teritoriul Daciei, nu aveau cum să schimbe un popor şi un grai. Dar şi el, la fel ca şi alţii care s-au pripăşit pe aceste locuri, voia, în schimb, să arate omenirii că a fi român înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul. Faptul că noi, românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nu să dăm apă la moară acelora care ne desconsideră originile.

Sângele vărsat pe câmpurile de luptă  şi în închisorile Necuratului, de-a lungul istoriei, nu putea să se prefacă peste noapte în apă. Acel sânge înmuiase  Pământul pe care a pus capul ca pe o perna ocrotitoare în vreme de cumpănă. Acel sânge nu a fost o minciună,  l-a simţit şiroindu-i pe obraji, strângându-l, mai apoi, cu grijă în pumni şi în inimă pentru a nu se irosi, pentru a reînvia în Sfinte Moaşte.

Vorba făra zidire a personajului, care-şi încheiase apariţia, nu o înspăimânta. Citise nenumărate tratate despre demoralizarea unui popor şi predarea acestuia în faţa inamicului fără a se trage niciun glonţ.  Cuvântul fetei neprihănite răsuna în aulă, ca o pădure tremurată de un vânt vechi:  „EU sunt MARIA şi nu am murit Atunci! EU sunt MARIA şi nu sunt o Poveste, sunt România şi m-am născut odată cu LUMEA!

MAIASTRA începu sa cânte cu lupii,  TROIŢA, sădită de Hristos pe pământul nostru,  lumina răscrucea de drumuri. La poalele ei, Maria se aşeza  în genunchi. Din nou…

****

Acest articol este o îngemănare de gânduri ce aparţin soţului meu, Mihai, în formatul poveştilor  pe care acest blog le găzduieşte şi în care nu spunem altceva decat crezul familiei noastre, care nu se va dezice niciodată de originile sale, de credinţa acestui popor, de frumuseţea şi puterea lui. Dacă sunt mulţi acei care spun „frumoasă ţară, păcat că e locuită” şi vom lăsa ca o mână de oameni   să ne convingă că tot ce vine din afară e minunat şi bun, iar noi nu însemnăm mai nimic, ar trebui să ştim că în acea propoziţie se vorbeşte despre fiecare dintre noi în parte. Mai ţineţi minte căutarea aceea pe google cu ”românii sunt proşti” sau noile idei induse cum că am fi intoleranţi în ceea ce priveşte modernismul vremurilor? Ei bine, sunt sigură că aceste cuvinte nu vor schimba nimic, ci vor rămâne simple vorbe scrise, dar măcar ştiu că nu pot pleca privirea şi capul de câte ori suntem acuzaţi că suntem habotnici, needucaţi şi înapoiaţi. Şi mai ştiu că vremurile acestea le trăiesc, pe alocuri, cu mâhnire în suflet, la fel de greu ca mulţi dintre noi, dar ştiu că am trecut printr-un vârtej de situatii în trecut şi că ne-am adaptat mereu şi mai bine. Pentru mine, istoria recentă, a comunismului, e încă vie. Dacă am putut supravieţui umilinţelor, a lipsei de libertate de orice fel, a crucilor şi rugăciunilor făcute pe ascuns, atunci..tot ce primesc acum pare un balsam vindecător. Faptul că încă se poate alege în cine şi ce să crezi mi se pare cel mai mare drept. Faceţi-o fiecare, după cum vă spune mintea şi sufletul.

 

Am făcut-o şi noi azi…aici şi în inimă. Mulţumim.

2 iunie 2014, reașezată azi, 22 iulie 2015 când istoria pare a se repeta…, și din nou in prag de 1 decembrie 2017

 

Sunt România şi m-am născut odată cu Lumea