Poezie-jucarie, ceai de tei și armonie

Hai să ne vedem de treabă,
Dintr-o grabă-n altă grabă,
Din răbdare la minut
Să ne facem stoc și stup,

S-adunam, pentru vreo doi lei,
Tihnă, într-un ceai de tei,
Și să luăm o ceașcă mare:
Punem tot, miere-răbdare,
Relaxare omenoasă
Și servim la o terasă;

Arvunim un saxofon,
Căutăm un gramofon,
Prindem vieții un hamac
Și pictam totul cu alb,
Să mai curățim decorul,
Noi zugravi, noi ținem scorul.

Celor ce ne mai bruiază
Rezervăm o altă masă
Și le pun în căni ardei
Că e bun cu ceai de tei,
Să le mai iuțească gura,
Să-nțeleagă ce-i măsura.

Eu am pus, în două cești,
Ceai de tei, ceai cu povești,
Și-mi deschid o cafenea,
Fix, aici pe strada mea.

Am și iederă vorbită,
Am priveliște uimită,
Am zorele, chiar, la poartă,
Răbdare am câteodată;
Șase câini vă vor servi
Ceai de tei cu amintiri;
Fifi, franțuzoaica-pis
Nu va zice niciun pâs;
Veți avea și-acrobații
De la micii roșcalii.
La masă, lângă catarg,
Vă va flutura un steag,
Muntele vă dă răcoare,
Deși presimt o ninsoare,
Însă fierbem niște țuică,
Relaxarea să ne-ajungă.

Dar să coborâm în toamnă,
Va promit că n-avem dramă
Și că-n lumea mea cu zmei,
Antidot e-un ceai de tei!

 

 

Capricii cu zâmbet

N-am răbdare cu ploaia;
Aș vrea mereu să vină,
Să dea o reprezentație scurtă
Și să plece.

N-am răbdare nici cu soarele;
Dacă arde prea tare,
Îl retrogradez și mă ascund sub umbrele.
Să topească pe cine dorește!

N-am răbdare cu ele, cuvintele,
Le-aș scrie pe toate într-o frază
Cu sens și poveste,
Să rămână în sufletul celui care citește.

N-am răbdare cu oamenii.
Mă aprind și mă sting,
Mă tulbur și mă bucur,
Mă inconjor, dar fug mereu
Fără să spun de ce.

N-am răbdare cu mine.
Nici cu ce aș putea fi,
Nici cu ce sunt,
Dar am răbdare
Să observ amănunte.

Pe acelea le vând pe sub mână
Sau le las amanet
Când nu-mi mai ajunge plata
Pentru vreo două pacate.

Dar oare cine are răbdare cu mine?
Hahaha, de parc-ar schimba ceva?
OrIcum am devenit campioană!
Cine ar spune ca nu sunt bună și eu de ceva?

Și încă un lucru –
M-am săturat de tristeți!
Mie îmi place să râd.
Cică „nu poți iubi un om cu care nu ai râs niciodată”
Mare dreptate!

n-am răbdare, dar rabd cat un zambet

Niciodată nu veți ști când…

 

Pe tavanul iubirii cineva a desenat un chip.
Mulți s-au chinuit să-l descifreze,
Să decripteze harta semnelor lăsate discret,
Ca și când în locul frunții era Steaua Polară,
Ochii erau frunze încremenite în nemișcare,
Nasul ar fi fost puntea dintre minte și inimă,
Gura un vulcan ce erupe,
Iar pomeții munți de sare, ce sticleau în nesfărșire.


Doar tu, ți-ai pus palma, atent, lângă, și ai cules totul, rotund și perfect, într-un cerc.
L-ai rostogolit și l-ai pastrat pe inelar, șoptindu-mi, că oricum m-ar zugravi Dumnezeu, m-ai recunoaște după semnul din frunte.
Langa Steaua Polara niciun reper nu se pierde, ci se redescoperă….cu inima, suspendând secundele în iubiri eterne.
Apoi, ai făcut tu ce ai făcut și m-ai ascuns într-un poem, apoi într-o fotografie de ocazie, fără ramă, sau îngalbeniri de timp, fără zimți sau contur clar.
Conturul era in inima ta.

Azi, am uitat de frig căci ai topit zăpezile nesfarșite în ape vii ce mă hrănesc, în ploaie de mărgăritare, dezvelind astfel un zâmbet curat pe care să-l ofer oamenilor. Aveti răbdare, daca nimeni nu v-a cules din tablouri pictate de altii, sigur o va face cineva. Insa niciodata nu veți ști când..

*din ciclul – Momente cu tine