Despre luni, într-o miercuri..

Luni am avut o zi plină, dar surprinzătoare. Ploaia iar a venit ca un incurca lume, gata sa ma chinuie prin trafic și pe unde m-as fi perindat. Mi-am luat o pelerina de ploaie, neagra lucioasa, gen vrajitoare si am facut slalom printre responsabilitati.

Spre seara, am ajuns intr-un loc unde nu mai calcasem de 11 ani. Mda, dar locul acela imi fusese mie, cel putin trei ani, un fel de acasa, asa ca era greu sa explic, de mi-ar fi cerut cineva asta, emoțiile care mă purtau.

Și cum credeți că m-am comportat? Deloc asteptat. Nu m-am dus sa inspectez locul, nu am privit prea mult in jur, nu am cautat ceva care sa ma apropie de un atunci, dar nici de un acum. Eram un robotel, cu ploaia in minte, cu ochii spre lucrurile care imi tot scapau din maini, curioasa de ceea ce simteam, nu ce vedeam.

Ei bine, mi-am dovedit, luni, ca omul e ceea ce ma face pe mine sa raman, sa simt, sa cred, sa sper, sa fiu sigura pe mine, pe ce fac, pe ce simt. Locul era ca o prima dragoste, dar nu ma stapanea ci era doar potrivit mie si atat.

Oamenii, insa, îi doream a fi pe măsura timpului și emoțiilor actuale. Si au fost surprinzatori. Intre o figura rece, cunoscuta dar plutind in necunoastere, alta care te facea sa descatusezi flexibilitati de care nu te stiai in stare, a aparut, in sfarsit, omul cald, prietenos, profesionist si cu zambet de felina cat sa topeasca orice nebuloasa din mintea mea. Si mi-am recunoscut-o, in mine, ca intr-o nevoie de care habar nu aveam.

Instinctul e important, dragilor. Sa nu va indoiti de asta niciodata. El iți spune ce ai, de ce ai si cum acel ceva sau cineva iți e tie potrivit.

Am ramas cu o stare de fericire, ca la o cafea bauta cu un om nou, dar stiut, intr-o locatie știuta, dar mai putin importanta decat credeam ca ar putea fi.

Oamenii, dragii mei, fac un loc sa devina prietenos sau nu, oricat de placut îți e sau doar pasager. Acum, am in mine o liniște și o siguranta, ca oricata ploaie ar fi, oricate emoții ar veni, oricate nereusite as avea, ele se estompeaza cu un zambet de …..felina, care te asigura ca esti bine, asa cum esti. Si astfel, devenirea e fireasca. Am fugit mereu de cei care vor o versiune mai buna a ta, cand, de fapt, adevarati sunt cei care te vad ca pe cea mai buna versiune, asa cum esti, dar iți ofera solutii firesti spre imbunatatire.

Si nu e putin lucru, credeti-ma!

PS. Fotografie pun una care ma face sa zambesc si despre care va voi vorbi, pe larg, curand…

 

Toamne și ploi, vechi și noi, ploaia din noi

Ploaia asta îmi macină forfotele întomnite. Se scad picurii care-și fac treaba lor de picuri. „Care ești măi, în plus? Du-te în văzduh! Caută-ți un nor și privește de acolo spectacolul! Nu cumva sa te rostogolești fără să fie neapărată nevoie de tine!
 
Nici că le păsa! Îmi zdrobeau cuvintele și așteptările într-un ritm sacadat. Streșinile scoteau bulbuci de aglomerare. Burlanele vorbeau de nesupunere. Apele se adunau și se risipeau pe trotuare gri. Dacă s-ar aduna într-un loc aș ști că mi-aș găsi și eu, cândva, acumulate, mirările și ropotul trecerilor mele de toamnă. Așa, le spală ploaia. Muzica plânsului din văzduh e aceeași, dar pare nouă.  O păcăleală. Și, de fapt, de ce plâns când simt curățare, liniște și rost de colț de pătură groasă, lângă o cană cu licoare caldă și biscuiți sfărâmicioși?!

Frunzele lucesc puternic ca niște talismane de aramă, prețioase, fălindu-se în oglindiri cuminți. Îmi simt mintea golită de lucruri inutile. Aș citi, dar mă las vrăjită de spectacolul  de afară.
 
Trop, trop, trop. Se războiesc pe acoperișul meu. O fanfaronadă inutilă! Ce, măi, vă credeți primii? Am mai văzut noi picuri și înaintea voastra! Dar ei fac hore, joaca sarbe, se razboiesc in lupte ploioase, izbandind sa spele urmele unui anotimp uscat și sec.
 
Ploaia asta imi macină forfote de păsări care-și caută hrana prin pomii noștri. Fructe de soc le sunt răsfățuri inedite, căci mai toate s-au trecut deja, dar la noi încă mai sunt. E amuzant cum se rostogolesc pe ramuri, căci acolo unde sunt fructele …și crenguțele-s firave, și se rup sub greutatea lor de păsări. Prin brazdele noastre de flori se aud ciufulituri de frunze si pene. Picurii cad peste ele și gângureli aparte răzbat până la noi. Se comporta de parcă ploaia le-ar fi martor în munca lor de teren. Sunt precum cei care nu se împiedică de starea vremii când afară mai e ceva de făcut, de adunat, de strâns. Au protecție toți. Cum de la cine? De la EL. Soțul meu a lucrat cu alți oameni de ispravă, ignorând apa și frigul care le cam încurca socotelile. Nu, nu acasă. Biserica din Vârghiș, Covasna, primește oaspeți peste două săptămâni. Era rost de primenire …la cât de uitat de timp și oameni e acel loc în care e suficient sa intri ca sa ghicesti cam cum e cu lumea, cu istoria și cu trecerile noastre grăbite.
 
sursa: facebook
Ploaia asta îmi macină înțelesurile. Simplitatea se așază. Iertați-mă, ies pe stradă. De la geam spectacolul pare repetativ.  Vreau sa fiu putin pasare, sa-mi fac rost de speranțe. Vă zic curând dacă vor luci la fel ca frunzele cu roșu pe margini. Dacă nu, inseamnă că n-am inteles nimic și …ploaia mi-a udat doar cuvintele. Iau cu mine pe cine vrea. Vreo două flori, o umbrelă roșie și vreo două geamantane cu griji. Pe acelea le las în gara în care nu trece niciun tren, dar lumea tot revine. Stau mulți pe peroane așteptând  să se ridice barierele sufletelor.  Uneori, doar ploile mai  fac oamenii să  se adapostească în locuri pe unde nu mai trece nimeni.  Revin, obosită, la muzica de acasă. 
 
Se plimbă iar câțiva stropi pe acoperișul meu, cică aduc o nouă toamnă. Dar asta veche ce are?
 
Voi ce credeti? Mă păcălesc, nu-i asa? Repetativ. Mai bine îi dau drumul pe stradă. Cum cui? Apei de ploaie. Fac câteva bărcuțe de hârtie și le trimit, împreună, la vale, să se știe că sărbătoresc neprevăzutul și aroma de pădure, aroma de rășină răvășită. La butoniera sufletului îmi păstrez, însă, frunze de aramă ude, dovadă că apa spală și natura vindecă orice…..fantezie.
ploaia
sursa: facebook, bărcuțe de hârtie și ploaia