Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · mărgăritare povesti

Japoneza

Japoneza

Final de an 2004. Nu ştiam dacă să mă bucur că se sfârşeşte o perioadă pe care o declar, şi acum, cea mai debusolantă şi mai grea din toată viaţa mea sau să mă  joc cu imaginaţia, strecurând în ea un pic din nostalgia unei luni întregi trăite în Italia plus un pic de speranţă pentru anul ce urma. Cred că ultimul gând a fost destul de puternic pentru că, la puţin timp după, avea să mi se schimbe viaţa radical şi spre foarte bine, culmea. Înfofolită până peste cap (decembrie se juca un pic cu noi în temperaturi oscilante), păşeam cu grijă pe strada ce dădea într-o arteră mai luminată decât cea pe care mă aflam eu. Nu ştiu cum dar, în graba mea, m-am lovit de o femeie tânără ce purta o căciulă neagră, superbă, de vulpe. M-am dezechilibrat, iar în cădere îmi aud numele rostit de o voce ce nu reuşea să-mi trezească nicio amintire, pe loc: Adriana?

japoneza
sursa: internet

Nedumerită, privesc faţa aia rotundă, perfectă, cu tenul alb, ca de fildeș, cu ochii imenşi şi sfredelitori, chinuindu-mă să realizez unde mai întâlnisem făptura aceea ce-mi făcea să bată inima, absolut nefiresc. Nu mă lăsă să zăbovesc, intuind nedumerirea mea, că aud: „Sunt eu, Alice, păpuşa japoneză!”

Am înlemnit. Cum puteam uita chipul acela răvăşitor de senzual şi de o frumuseţe ireală, nu ştiu?! Poate doar hainele prea multe să ne fi fost potrivnice. Mie, că ei se pare că nu i-a luat mult timp să mă recunoască.

Pe Alice am întâlnit-o ciudat. Într-o seară de vară, pe care ne-o petreceam pe terasă, printre chipuri mai mult sau mai puţin cunoscute, ea apărând la braţul altor două tinere şi m-am umplut, pe loc, de o „invidie” surprinzătoare. Se machia ciudat, ca şi când era într-o piesă de teatru cu arenă deschisă spre scena vieţii. Părul ei negru, coafat puternic spre calotă şi tuns bob spre ceafă, încadrându-şi faţa în nişte şuviţe perfecte şi asimetrice, făcea notă discordantă cu rujul roşu, puternic, pe nişte buze perfecte,naturale, carnale şi expresive. Purta o bluză gen chimono japonez, fluidă şi moale, cu mâneci ca nişte aripi şi o fustă creion ce se termina fix pe genunchi. Era o apariţie. Tipul care mă însoţea, în seara cu pricina, se fâstâcise îngrozitor şi flirta instinctiv făcându-mă să mă revolt, dar fără împotrivire. Până şi eu recunoşteam că făptura din faţa mea era desăvârşită.

I se spunea Japoneza, pentru că doi ani trăise acolo şi revenise acasă cu toată Japonia pe chip, pe haine, în gesturi, mimică şi comportament. Era destul de reţinută  în public pentru ce prezenta vizual. În fine, ne-a invitat pe toţi să-i inaugurăm casa  pe care reuşise să şi-o achiziţioneze. Surprinzător, locuia aproape de locul meu de muncă. Ne-am dus, lăsând baltă orice plan prestabilit, fascinaţi de poveştile sale misterioase. Vă imaginaţi, cred, că, ajunşi în apartament, am dat peste o prelungire a ei. Peste tot tronau fotografiile sale senzuale şi artistice, chimonouri şi obiecte japoneze, mobila fiind puţină şi minimalistă. Mă fascinau uşile albe, împărţite în cadrane mici de sticlă ce păreau ca un rebus fără căsuţe negre. Minunat.

Doar că surpriza abia începea. Ne-a oferit în seara aceea o reprezentaţie de dans, îmbrăcată într-un costum stilizat, tot din acel loc cu soare-răsare, machiată cu mult alb pe faţă şi recitând, ea ştie ce, într-o limbă care mă făcea să închid ochii şi să mă gândesc la ce secrete poartă cu ele, acele cuvinte. Nu mai ştiu cum s-a terminat seara. Pe Alice am întâlnit-o în mod repetat, în acea vreme, în diverse ipostaze. Mi se părea excentrică şi ciudată. O vedeam într-o zi purtând codiţe africane, multe şi dese, ca altă dată să o văd cu extensii de păr lung, revenind discret, în final, la aceeaşi coafură bob.

 

Ultima oară am întâlnit-o la mânăstirea Sâmbăta de Sus, încercând să-şi revină dintr-o depresie ce o purta ascunsă, ca pe un stigmat. Eu cunoșteam senzația, dar eu eram cu ea la purtător, fără să ascund asta. Nu și Alice. Nu vorbea despre ea. M-a luat de mână şi m-a dus în căsuţa unde se cazase pentru două săptămâni, băgându-mă în ceaţă şi mai tare. Dureri cu veselie amestecate, parcă toate în acelaşi timp, şi ochi umezi de neputinţe mă făceau să fug din calea ei alunecoasă. Nu o înţelegeam deloc. Mi-era teamă să întreb ceva, aşteptam o destăinuire ce nu venea şi  reintram în  jocul cuminte şi anost al propriei vieţi fără să mai caut răspunsuri. O priveam încordată, căci mie îmi părea perfectă și nu știam cum să iau toate acele amănunte când ea ni se prezenta desăvârșit.

Pe urmă… a dispărut sau poate eu am devenit invizibilă, nu ştiu.

Trecuse un an de atunci, iar în clipa în care mi-a rostit numele am realizat că mă aflam în faţa blocului ei. M-a invitat la un ceai. Am urcat un pic reţinută, bucurându-mă şi nu prea, de invitaţie. Fotografiile cu ea,  cele în mărime naturală, dispăruseră. Doar una, perfectă, mai rămăsese în dormitor. N-am vorbit multe. Fiecare avea schimbări substanţiale în viaţă. Ale mele mi se păreau degradante şi nedrepte. Am reuşit să i le spun în doua cuvinte. Fără să-mi răspundă sau să comenteze ceva, o văd scoţându-şi căciula superbă şi, în acelaşi timp, „peruca” bob ce mă făcuse să o văd ca pe cea mai rafinată femeie întâlnită vreodată. Japoneza dădea reprezentaţia celei mai curajoase scene din viaţa ei, dintr-o piesă cu secrete adânci şi dureroase.

O priveam încercând să nu plâng, să nu mă mir, să reacţionez normal, ca şi când secretul ei nu fusese secret şi eu ştiam, îl bănuisem cumva. Doar că asta nu se întâmpla şi acum. Eu nu bănuisem nicio clipă că femeia aia minunată,  ce rămăsese în faţa mea ca şi când era un leopard rănit, avea tot scalpul cu pete albe din loc în loc, şi nici măcar puf nu creştea pe acele goluri. Părul ei negru, tuns foarte scurt, vorbea despre un secret bine păzit pe care, acum, Alice mi-l prezenta ca pe un răspuns la văicărelile mele. Avea o formă de alopecie gravă (vindecabilă) chiar din timpul când o consideram „păpuşa japoneză” şi doar perucile bine executate, din păr natural, o făceau să ascundă tot, lăsând ca podoabă generală… veselia şi naturaleţea ei.

Lucrurile se legau uimitor, iar eu îmi înghiţeam, încet, cuvintele, în acelaşi timp cu ceaiul de iasomie, ca şi când aveam să primesc cea mai ciudată lecţie. Pe Alice nu am mai întâlnit-o niciodată; probabil că venise în viaţa mea ca un avertisment al faptului că prea îmi plângeam de milă.  Mi se părea o bijuterie  de femeie, surprinzătoare,  poveste aparte, care  îmi pare esenţa perfectă a cuvântului.. „mister”.

Nu am destăinuit nimănui întâmplarea mea, multă vreme, de teamă ca nu cumva să deconspir identitatea acestei femei minunate. Acum, Alice e doar o amintire, pierdută într-un ocean de alte  amintiri, dar „Japoneza” …o lecţie şi o aromă perfectă de secret.

Multumesc, Alice! Sayonara!

4. 11. 2013

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Păr vâlvoi sau minte creaţă?

Timpul se scurge extraordinar de repede, se așază  singur în cutia amintirilor şi se autointitulează trecut. Parca mai ieri sărbătoream Crăciunul, ca mintenaș să apară Paștele, iar Crăciunul, și tot așa. Uneori amestec anotimpurile și observ că și oamenii din jurul meu fac asta.
Mi-amintesc de un astfel de semn, undeva, pe balconul vilei din vecini, când  nora negresă a proprietarului scosese, într-un sfârșit de martie, un brad împodobit. Natural. Mi-l aduc, perfect, aminte.  Era foarte mic. Adică, nu foarte.  Doar mic. Părea uscat, dar tot lucea în soarele … cu dinţi, căci altul, rar, e în zona noastră, unde gradele din termometre tremură și ele în astfel de perioade. N-am putut  s-o întreb de ce-l ţinea, pentru că în afară de „bună ziua, mulţumesc şi la revedere”, nu am auzit-o vorbind altceva. Poate se bucura încă şi nu se îndura să-l arunce, aşa ca pe un obiect stricat. Sau poate nu era momentul lui să plece. Poate dorea să prelungească ceva ce nu avusese parte în viața ei. Presupuneri, evident. Nu cunosc nimic despre ea și nici nu încerc a afla.
O vedeam, uneori, pe fata asta dansând. Singură. Nu ştiu dacă îşi dădea seama că o pot zări. La ce ritualuri avea, nu cred că se gândea la asta. Era senină, veselă, implicată dar destul de inexpresivă, ca o mască. Dansa energic, un fel de street dance, aerobic şi hip-hope. Un spectacol cu cortina ridicată. O priveam cu admiraţie şi pe furiş. Parcă m-aş fi simţit vinovată ca o invadez în intimitate. Era o altă lume, lumea ei şi faptul că nu şi-a aruncat atunci bradul de Crăciun  mă facea să mă gândesc în fel şi chip la ea. Uneori o vedeam cu acele codiţe africane, alteori parcă era tunsă scurt. Nu înţelegeam. Mă uitam atent să văd dacă e aceeaşi persoană. Cred că ea era. Dar nu eram sigură totdeauna. De ceva timp n-o mai zăresc. Era cea mai harnică fată posibilă, doar că e ca o fata morgana, când apare, când dispare. Nu pare fericită, dar nici nefericită. Are o împăcare cu sine, de invidiat. O acceptare firească pe care nu cred s-o mai fi văzut la cineva.
Apropo de păr şi de trecerea timpului, am uneori impresia ca nu mai am aceeaşi podoabă capilară. Parcă nu mai e atât de des cum îl ştiam. Asta până când îi fac o vizită prietenei mele care se ocupa, în mod profesional, de părul meu.
-Iar ai venit cu tot părul la purtător? Nu puteai să-l laşi acasă? Ia uite, păr de negri! Şi trage cu peria aia să îmblânzească fiara din claia mea.
-Mie nu mi se pare că mai e atât de mult, n-am dreptate?, mă risc eu în conversaţie…
-Tu glumeşti? Sau ce? Păi, dacă tragi de el ca nebuna să-l întinzi, normal că ţi se pare puţin. Facem proba?, şi îmi bagă feonul cu putere în toată claia mea de păr făcându-mă să arăt pe puţin ca cei din clanul Jackson, la începuturi.
Asta mă duce cu gândul la o altă poveste. Eram prin 2003, la Buzău. Slăbisem prima şi ultima dată în viaţa mea, atât de mult încât faţa, trupul şi părul nu mai erau în concordanţă. Mă ghemuisem pe o piatră-n curte. Asistam la ceva. Habar nu am la ce. O rafală de vânt mi-a adus toţi cârlionţii direct pe faţă, făcându-mă să arăt ca într-o reclamă la filme de groază. Sor’-mea, ghiduşă, ca de obicei, se trezeşte spunând: „Mamă, zici că eşti Vlad Craioveanu!” Nu ştiu de ce mi-au sunat mie rău acele cuvinte, dar cum m-am întors în Braşov m-am tuns scurt şi aşa am rămas până la finalul lui 2004. Maaaare greşeală! Când îmi privesc pozele de atunci, parcă nu-s eu. Deloc. De-a lungul timpului mai mă simţisem oarecum ofensată. Mai ales când cineva îmi adresa ceva ce suna cam aşa:

„Auzi, dar tu nu ar trebui să faci ceva cu părul ăsta al tău ? E prea vâlvoi.”

sau:
„Eh, în seara asta e, la bar, party cu peruci. Adrianei nu-i trebuie. Ia vine cu ea din păr natural. Direct la purtător.”

sau:
„După cât e de vizibilă coafura ta, din capătul străzii, ţi-ai mai vopsit şi ceva şuviţe în roşu, aşa ca la clovni!”

Clar era că stilul meu de a mă coafa punea cuvinte în gura lumii, iar eu nu realizam că era, de fapt, emblema mea, că dacă aș fi fost mai sigură pe mine i-aș fi lăsat pe toți să-și dea cu părerea, pro sau contra, dar eu să-l fi ajutat să crească. Au fost și astfel de sugestii, deseori, dar eu nu ascultam decât de un Neghiniță, care la prima dorință de schimbare, ghici la ce făcea aluzie? Si iar pierdeam niste ani, și niste cârlionți.
Soacra mea mă adoră doar cu el întins şi nu se poate abţine dacă cumva las naturalul buclelor să-i deranjeze retina. Până şi bărbatul meu, când l-am intrebat ce anume i-a atras atenţia la mine, atunci, în prima zi pe stradă, mi-a răspuns –  părul! Aveam bucle, deja!

‘Siiiigur, că da!, i-am zis ironic, dar asta nu l-a scos din convingerile lui. Dar el o spunea admirativ. Măcar atât!

Câțiva ani, am experimentat  ce înseamnă îmblânzirea lui. Îl purtam întins şi cu breton. Cuminţică, aş spune. Asta, în schimb, nu m-a ferit de o replică atât de cunoscută mie, atunci când în una din zile m-am întâlnit cu o veche cunoştinţă şi printre altele aud: „Nu cumva ar trebui să-ţi schimbi culoarea? Scuză-mă, dar, la prima vedere, am avut impresia de perucă!” Bărbatul meu nu a vorbit, atunci,trei ore cu …mine. De ce? Pentru că nu am vrut să o pun la punct pe indiscreta şi „băgăcioasa” respectivă care-și permitea să-mi ofere sugestii pe care nu i le ceruse nimeni. Și asta tam-nesam, de parcă întâlnirea ad-hoc avea în protocolul bănuit ….astfel de instrucțiuni. De neconceput pentru bărbatul meu, care nu s-a lăsat și i-a sugerat, în gând, ce îmbunătățiri ar trebui să-și facă.
paris5
Acum, să vă spun drept, mie puţin îmi pasă! Toată viaţa mea nu am fost la modă. Mi-am trăit perioadele, chiar şi în ale părului, cu instinctul acelui timp care trece, trece, trece, cum spuneam în primele cuvinte de aici şi care mi-a adus mai mult drag de mine, de sufletul şi chipul meu, de înţelegere faţă de firele albe ce apar vrând-nevrând. Culmea! Acum nu mai vreau schimbări!. Mă plac aşa cu părul negru, vâlvoi sau nu, dar cu sufletul curat, că destul l-am avut închis la culoare în trecut! Și parcă nici mie nu-mi vine a crede că mă ascultă și se-nfoaie doar atât cât trebuie, scoțându-mă din anonimat și dându-mi ocazia sa fiu creața blondului.

io7