Stereotipuri, acțiuni vechi, probleme noi

Timpul trece grăbit ca și când vacanțele nu sunt deloc în granițele lui, nedându-le mai mult răgaz să se aștearnă în hamace și să-și poarte lumea prin locuri  unde notiunea asta n-ar exista. El are un catastif mare și, ca într-un bilanț închipuit, notează tot: „Și tu ai avut la fel, și tu, și tu…da, da…chiar și tu!” Simți că la tine nu a ajuns, că  săptămâna pare înghețată și  așezată între bariere, când, de fapt, ai fi vrut ceva pe care să scrie…NELIMITAT.

Voi aveți ticuri verbale? Eu am. Folosesc prea mult „măi, frate” și cuvinte precum „tainic, știut, neștiut, șoptit”. Zi de zi, mă omoara expresia „Ziua cârtiței”. Zi de zi. Pentru că da,  asta simt deseori. Aplaud lumea care parcă trăiește de zece ori într-o viață, complex și interesant, când a mea pare că se repetă; iar când fac curățenie după căței, senzația se acutizează. Lor nici că le pasă. Animale care să-și dorească să stea numai în casă, eu nu am mai văzut. Mereu aud: „Ce bine că aveti curte! Au patrupedele voastre unde sa stea!” Da, adevărat, doar că vor afară dacă stăm și noi acolo; dacă nu, pensiune completă, frate,  cu tot ce înseamnă atentie, „coteț” mare, casă, bobițe bune, pat și fotolii. Da, pare mai atractiv. Da, de ce sa stea blănița lor pe pământ și ciment, când în pat e mai bine? Si dă-i, Adriano, și fă pe Cenușăreasa, învârtindu-te în cercul vieții tale. Bine, am avut un răgaz pentru mine, dar o migrenă cumplită de care nu pot scăpa decat cu niste pastile minune m-a intors la realitate. Sper, însă, să evadez, așa ca la carte. Acum ceva vreme făcusem planuri complexe, dar tulburări noi mă înregimentează în suceli specifice familiei mele.

Mai am, așadar, o grămadă de vorbe de care nu scap. Toate-s la liber, dar eu parcă fac uz de ele și, uneori, simt că îi molipsesc și pe alții. Mi-am propus să le scot din vocabular, deci cred că o reinventare de vară nu ar strica. Chiar și în scris.  Deja, am o pușculiță, făcută de Mihai, în care trebuie să cotizez de câte ori voi folosi stereotipurile mele. Taxa e 1 leu și, deja, de azi, are  10 lei adunați, semn că tare harnică sunt. Ups, tocmai mă amendez singura, caci, mai sus, iar am folosit cuvântul „frate”. Bine, mă mai penalizează pentru câteva expresii pe care  n-are rost să le las aici și simt că iese, rapid, de o sticlă de vin bun, pe care s-o bea în cinstea îmblânzirii vocabularului meu.

Ați observat sau nu, mi-am mutat blogul. Da, pe domeniu propriu, „adrianatirnoveanu.ro”, cu acelasi titlu: „înșiră-te mărgăritare”. Faza e că de când m-am mutat – nu e o saptamana – problemele curg. Nu mai spun, că dacă copiez linkul apare altă denumire, cea inițială  de „Mărgăritarele Povestitoarei” pe care o înregistrase cel care mi-a oferit găzduirea blogului. În plus, sunt ca la alba-neagra, când se poate comenta, când mi se spune că „nothing found”, ca și când mi-as fi șters postarea. Mă simt ca la doctor, când te duci acolo și, ajunsa, problema dispare, incat omul te priveste, ca printr-un filtru ales, cu mila si ingaduinta, de parcă ești, de fapt, in zona inchipuirilor și  ai chef de probleme. Dacă eu le-am descoperit singura, undeva pe la 1 noaptea, când m-am hotarat sa las comentarii și acolo, unde nu apucasem s-o fac din motive de depresie ce-mi încețoșa mintea și ochii, am, însă,  discutii intregi purtate și cu cei care imi apreciau articolele și care, timp de o zi, nu au putut-o face la niciun articol, dar  și exemplul „potecutei alias blogului poteci de dor” care mi-a lasat semn la o postare de cu o zi înainte, iar la cea in curs..nu-i dadea decat nothing found!” Deci ați înțeles? La una o lăsa, la cea în curs NU.    CIUDAT.

Ei, vă imaginați că asa atitudine, de ingaduință, cu politete și explicatii cărora nu le găsesc cusur, am primit și de la cei cărora le-am semnalat problemele;  asa că m-am multumit cu un zambet de plastic și cu regretul ca am lasat munca de doi ani, pe wordpress, să se ducă pe apa sâmbetei, pentru cai verzi pe pereți. Tocmai de asta am păstrat și tema veche a blogului, caci știu sa verific niste setari care sa-mi spuna daca s-a strecurat vreo eroare prin site. Totul pare încremenit, dar eu sunt ca în operația reușită, pacientul mort. Oricum, dacă vă arată că urmăresc blogurile voastre e că am acelasi mail ca  pe celalalt. Am ales și optiunea să redirectionez blogul vechi spre linkul nou, dar nu știu nimic despre blogroll, prezentare nouă sau dacă voi trebuie să-l urmăriți pe acesta, in curs. Mă edific pe parcurs, desi simt că nu mai sunt usor de gasit.

A plouat, s-a vânturat lumea, s-au măsurat puțin dimensiunile și mă uit cum bate la ușă o săptămână nouă. Nouă și ofertantă. De care voi profita din plin. Am o căniță, verde fistic, în care am pus niște biletele cu lucruri „de făcut”. Sunt fericită că am vorbit cu prietena mea, Nicoleta, căreia îi dedicasem „se vede alb peste munți” și mă bucur că măcar o ușoară alinare pot aduce problemelor sale. Însa, „alb peste munți” încă se mai vede, prin alte părți, iar eu, desi mi-am pus ochelari de soare, tot zăresc și simt bruma aia de îngrijorare. Traiti-vă clipele dându-le nesfârșire măcar în suflet. Vă pot spune mulți dintre oamenii buni din jur cum există și ne-posibilitatea asta, când timpul devine nelimitat, dar in ceruri. O simt în durerile lor și în amintiri ce au margini zimțate.

Mi-e foame, frate! Hai că aici doar am vrut să vă veselesc. Nu pun leul, dar nici nu mănânc nimic, caci mi s-a spus că am devenit …supraponderală. De necrezut, nu? Dar despre asta alta data! Acum mă duc să-mi mănânc unghiile de ciuda și să mă uit la meci.  Ah, și încă ceva: nu mai am telefon! Deloc. De ce? Iac-așa!

Acest text cuprinde cuvinte din cadrul duzinei de cuvinte, iar in tabelul găzduit de Eddie, găsiți interpretări diferite! Va invit!

 

Cezar, the Voice, zgărdiţe şi cafea (o dimineaţă ameţită)

-De ce te-ai trezit devreme?
-Am avut un coşmar, acum, dimineaţa: se făcea că nu  luasem bacalaureatul! Aveam probă orală la…filozofie!
-Păi, şi picasei, sau cum? Tu, care ai cuvintele la tine?
– Da, eram praf! Da! Da’, de ce filozofie? Aşa îmi trebuie dacă mă bag în discuţii laborioase cu tine…seara!
-Ei, lasă , că deseară vorbim de Cezar, the Voice, tu-i mama lui cu cine l-o inventat!
– Vrei să-ţi spun ceva? Da’, promiţi că nu te superi?
-Nu mă supăr, zi o dată!
-L-am votat pe Cezar, atunci, în finala de acasă!
-Cum? Ce-ai facuuuuuuuuuuuut?
-Ai zis că nu te superi..
-Şi de ce, mă rog, ai făcut asta?
-Nu voiam sa iasă Luminiţa, m[ enerva faptul că era sigură că doar ea e bună. Și-acum, mie imi place Cezar, doar costumația nu mi-a plăcut. Cred că fără jacheta-rochie ar fi fost mai credibil, deși cam urla…
-Hmm, şi acuma spui? Eu am trâmbiţat peste tot cine-or fi ăia care l-au trimis la Eurovision și din ce motive au făcut asta?
-Iartă-mă! Şi acum? Pleci supărat? Nu? Ce bine……

Cafeaua s-a făcut. Degeaba mă scol mai devreme, că tot Mihai face cafeaua. Îmi pune şi mie o cană, iar restul o toarnă în termos pentru servici. E mai comod, zice el.

-Auoleu, e târziu! Dă-mi şi mie halatul…
Un pic năucă, mă îndrept spre el  şi îi întind halatul de baie.
– Pe tine chiar te-a marcat visul ăla, de azi noapte! Un halat pentru cabinet, se poate? Ce sa fac cu ăsta? Nu vezi că-s îmbrăcat de plecare?
Ies, râzând în hohote. Aduc halatul, împachetez tot ce cred eu că-i nevoie pentru ziua asta de munca, îl sărut apăsat şi îl petrec cu privirea.
Na, că nu se mai grăbeşte; se joacă în curte cu cei doi căţei. Deschide iar uşa:
-Auzi, adu-mi şi mie, te rog, zgarda lui Gigilic (aşa îi spunem noi lui Izi, căţeaua maidaneza. Izi are un bănuţ la gât şi pentru că zdrăngăne prea mult când se mişcă, Mihai îi scoate, noaptea, zgărdiţa).
Ma întorc cu lesa galbenă în mână, fără zgardă, normal:
– Nu, că nu eşti toată azi! Ce să fac cu lesa, mamă? Plec cu câinele la servici? Ai înnebunit?
Râd iar, în timp ce ma îndrept spre cureluşa cu pricina. O ia, mângaie caţelușa, mă priveşte cu teamă şi-mi zice :
-Să fii cuminte, să faci exerciţii pentru picior, că, de luni, gata cu joaca!
-Bine, bine….,bombăn eu, urâcioasă…, parcă nemulțumită de faptul că după operația de la gleznă multe s-au schimbat în viața mea.

Deschid net-ul. N-am chef de el. Îmi iau coarda pentru exerciţii, dar rămân, aşa, pe gânduri, întinsă pe covor. Sună telefonul. Mihai, normal.
-S-a întâmplat ceva?, întreb…timid…
-Auzi, tu eşti bine sigur?, îl aud eu la capătul celalalt. Na, belea, ce o fi de-i aşa de îngrijorat?
-Da!, răspund uşor nesigură. Nu-i chiar cea mai minunată zi a mea, dar merge. S-a întâmplat ceva?
-Păi, s-a întâmplat! Dar nu cu mine! Cu tine…
-Cu mine? Ce-am mai făcut şi nu ştiu?
-Pai, în loc de termosul cu a mea cafea, mi-ai pus cutia de lapte…
-Nu creeeeeeeeeeeeed! Dar tocmai ce zăresc frumuseţea de termos tronând pe masa din bucătărie.
-Ştii, eu sunt un om silitor!Cum să fi picat eu bac-ul? M-a marcat! Altă explicaţie n-am! Mă ierţi? Hai, că-ţi fac prăjitura ta preferată..
– Aia cu vanilie?
-Aia…
-Si dulceaţă de căpşune, făcută pe loc…
-Şi?
– Dar mai ai lapte? Că tocmai ce mi-ai dat mie cutia?
-Am!
-Ei, atunci dă-o încolo de cafea, cui îi trebuie! Şi lasă-l încolo  de Bac, că l-ai luat demult!
-Şi Cezar?
-Tu, iar începi? Fie, dă-l încolo!Tu-i mama lui de nedefinit, cu cine l-a………
…inventat, ştiu….