Japoneza

Japoneza

Final de an 2004. Nu ştiam dacă să mă bucur că se sfârşeşte o perioadă pe care o declar, şi acum, cea mai debusolantă şi mai grea din toată viaţa mea sau să mă  joc cu imaginaţia, strecurând în ea un pic din nostalgia unei luni întregi trăite în Italia plus un pic de speranţă pentru anul ce urma. Cred că ultimul gând a fost destul de puternic pentru că, la puţin timp după, avea să mi se schimbe viaţa radical şi spre foarte bine, culmea. Înfofolită până peste cap (decembrie se juca un pic cu noi în temperaturi oscilante), păşeam cu grijă pe strada ce dădea într-o arteră mai luminată decât cea pe care mă aflam eu. Nu ştiu cum dar, în graba mea, m-am lovit de o femeie tânără ce purta o căciulă neagră, superbă, de vulpe. M-am dezechilibrat, iar în cădere îmi aud numele rostit de o voce ce nu reuşea să-mi trezească nicio amintire, pe loc: Adriana?

japoneza
sursa: internet

Nedumerită, privesc faţa aia rotundă, perfectă, cu tenul alb, ca de fildeș, cu ochii imenşi şi sfredelitori, chinuindu-mă să realizez unde mai întâlnisem făptura aceea ce-mi făcea să bată inima, absolut nefiresc. Nu mă lăsă să zăbovesc, intuind nedumerirea mea, că aud: „Sunt eu, Alice, păpuşa japoneză!”

Am înlemnit. Cum puteam uita chipul acela răvăşitor de senzual şi de o frumuseţe ireală, nu ştiu?! Poate doar hainele prea multe să ne fi fost potrivnice. Mie, că ei se pare că nu i-a luat mult timp să mă recunoască.

Pe Alice am întâlnit-o ciudat. Într-o seară de vară, pe care ne-o petreceam pe terasă, printre chipuri mai mult sau mai puţin cunoscute, ea apărând la braţul altor două tinere şi m-am umplut, pe loc, de o „invidie” surprinzătoare. Se machia ciudat, ca şi când era într-o piesă de teatru cu arenă deschisă spre scena vieţii. Părul ei negru, coafat puternic spre calotă şi tuns bob spre ceafă, încadrându-şi faţa în nişte şuviţe perfecte şi asimetrice, făcea notă discordantă cu rujul roşu, puternic, pe nişte buze perfecte,naturale, carnale şi expresive. Purta o bluză gen chimono japonez, fluidă şi moale, cu mâneci ca nişte aripi şi o fustă creion ce se termina fix pe genunchi. Era o apariţie. Tipul care mă însoţea, în seara cu pricina, se fâstâcise îngrozitor şi flirta instinctiv făcându-mă să mă revolt, dar fără împotrivire. Până şi eu recunoşteam că făptura din faţa mea era desăvârşită.

I se spunea Japoneza, pentru că doi ani trăise acolo şi revenise acasă cu toată Japonia pe chip, pe haine, în gesturi, mimică şi comportament. Era destul de reţinută  în public pentru ce prezenta vizual. În fine, ne-a invitat pe toţi să-i inaugurăm casa  pe care reuşise să şi-o achiziţioneze. Surprinzător, locuia aproape de locul meu de muncă. Ne-am dus, lăsând baltă orice plan prestabilit, fascinaţi de poveştile sale misterioase. Vă imaginaţi, cred, că, ajunşi în apartament, am dat peste o prelungire a ei. Peste tot tronau fotografiile sale senzuale şi artistice, chimonouri şi obiecte japoneze, mobila fiind puţină şi minimalistă. Mă fascinau uşile albe, împărţite în cadrane mici de sticlă ce păreau ca un rebus fără căsuţe negre. Minunat.

Doar că surpriza abia începea. Ne-a oferit în seara aceea o reprezentaţie de dans, îmbrăcată într-un costum stilizat, tot din acel loc cu soare-răsare, machiată cu mult alb pe faţă şi recitând, ea ştie ce, într-o limbă care mă făcea să închid ochii şi să mă gândesc la ce secrete poartă cu ele, acele cuvinte. Nu mai ştiu cum s-a terminat seara. Pe Alice am întâlnit-o în mod repetat, în acea vreme, în diverse ipostaze. Mi se părea excentrică şi ciudată. O vedeam într-o zi purtând codiţe africane, multe şi dese, ca altă dată să o văd cu extensii de păr lung, revenind discret, în final, la aceeaşi coafură bob.

 

Ultima oară am întâlnit-o la mânăstirea Sâmbăta de Sus, încercând să-şi revină dintr-o depresie ce o purta ascunsă, ca pe un stigmat. Eu cunoșteam senzația, dar eu eram cu ea la purtător, fără să ascund asta. Nu și Alice. Nu vorbea despre ea. M-a luat de mână şi m-a dus în căsuţa unde se cazase pentru două săptămâni, băgându-mă în ceaţă şi mai tare. Dureri cu veselie amestecate, parcă toate în acelaşi timp, şi ochi umezi de neputinţe mă făceau să fug din calea ei alunecoasă. Nu o înţelegeam deloc. Mi-era teamă să întreb ceva, aşteptam o destăinuire ce nu venea şi  reintram în  jocul cuminte şi anost al propriei vieţi fără să mai caut răspunsuri. O priveam încordată, căci mie îmi părea perfectă și nu știam cum să iau toate acele amănunte când ea ni se prezenta desăvârșit.

Pe urmă… a dispărut sau poate eu am devenit invizibilă, nu ştiu.

Trecuse un an de atunci, iar în clipa în care mi-a rostit numele am realizat că mă aflam în faţa blocului ei. M-a invitat la un ceai. Am urcat un pic reţinută, bucurându-mă şi nu prea, de invitaţie. Fotografiile cu ea,  cele în mărime naturală, dispăruseră. Doar una, perfectă, mai rămăsese în dormitor. N-am vorbit multe. Fiecare avea schimbări substanţiale în viaţă. Ale mele mi se păreau degradante şi nedrepte. Am reuşit să i le spun în doua cuvinte. Fără să-mi răspundă sau să comenteze ceva, o văd scoţându-şi căciula superbă şi, în acelaşi timp, „peruca” bob ce mă făcuse să o văd ca pe cea mai rafinată femeie întâlnită vreodată. Japoneza dădea reprezentaţia celei mai curajoase scene din viaţa ei, dintr-o piesă cu secrete adânci şi dureroase.

O priveam încercând să nu plâng, să nu mă mir, să reacţionez normal, ca şi când secretul ei nu fusese secret şi eu ştiam, îl bănuisem cumva. Doar că asta nu se întâmpla şi acum. Eu nu bănuisem nicio clipă că femeia aia minunată,  ce rămăsese în faţa mea ca şi când era un leopard rănit, avea tot scalpul cu pete albe din loc în loc, şi nici măcar puf nu creştea pe acele goluri. Părul ei negru, tuns foarte scurt, vorbea despre un secret bine păzit pe care, acum, Alice mi-l prezenta ca pe un răspuns la văicărelile mele. Avea o formă de alopecie gravă (vindecabilă) chiar din timpul când o consideram „păpuşa japoneză” şi doar perucile bine executate, din păr natural, o făceau să ascundă tot, lăsând ca podoabă generală… veselia şi naturaleţea ei.

Lucrurile se legau uimitor, iar eu îmi înghiţeam, încet, cuvintele, în acelaşi timp cu ceaiul de iasomie, ca şi când aveam să primesc cea mai ciudată lecţie. Pe Alice nu am mai întâlnit-o niciodată; probabil că venise în viaţa mea ca un avertisment al faptului că prea îmi plângeam de milă.  Mi se părea o bijuterie  de femeie, surprinzătoare,  poveste aparte, care  îmi pare esenţa perfectă a cuvântului.. „mister”.

Nu am destăinuit nimănui întâmplarea mea, multă vreme, de teamă ca nu cumva să deconspir identitatea acestei femei minunate. Acum, Alice e doar o amintire, pierdută într-un ocean de alte  amintiri, dar „Japoneza” …o lecţie şi o aromă perfectă de secret.

Multumesc, Alice! Sayonara!

4. 11. 2013

Sarea pământului

Sarea pământului tămăduiește
doruri nespuse,
neghicite,
învinse,
ascunse sub pleoape triste,
sub o batere de gene,
adormind infinitul
prins
în cercul inimii,
rostogolind începuturi.
Sarea pămîntului vindecă
tremurul mâinilor,
îmblânzește atingeri de sticlă,
netezește,
catifelează,
îmbălsămează
dureri muncite,
simțite toate în vârful degetelor
ce scormonesc amintiri.
Sarea pământului decantează
neiubirile,
separând lacrima
de sărut,
adunând surâsuri,
înmulțind cu dimineți pierdute,
dupa nopți de nesomn
în care te-ai rugat
să găsești drum  rătăcirilor voastre.
Sarea pământului nu-i palpabilă,
nu-i pulbere,
nici sărată nu e;
nu o găsești la târg,
nici prin borcănașele de pe tejghea.
Ea se formeaza încet,
în noi, din dureri primitive,
îmbălsămate cu treceri
rămase în balans,
între doua lumi,
uneori paralele,
cer si pământ,
scurgeri absurde
de timp ce nu rezolvă
nimic, dar datatoare de viață nouă,
căci orice devine lecție,
pentru vremi viitoare,
e sare a pământului.

 

 

ORICE DEVINE LECTIE, PENTRU VREMI VIITOARE, E sarea pământului
ORICE DEVINE LECTIE, PENTRU VREMI VIITOARE, E sarea pământului

 

orice devine lecție,
pentru vremi viitoare,
e sare a pământului.

Exist sau trăiesc?

Exist ca rodul iubirii trăite
Într-un timp mai concret,
Mai concret decât mâine,
Mai concret decât ieri,
Dar simţit în mine profund,
Cea de azi.
Să nu vă mire că trăiesc primitiv,
Amintind de o vreme prinsă
Într-un album îngălbenit
De acel timp!
M-am uitat, acolo,
Pe când primeam lecţii de dicţie
Speciale,
Uşoare,
Luminoase.
Erau cuvintele iubirii:
Dacă gândeşti, exişti!,
Spunea tata;
-Dacă iubeşti, trăieşti!,
Zicea mama;
Şi prima lecţie se contura  încet,
Luminându-mi mintea
Şi deschizându-mi inima.
Doar că, pe drum,
A venit destinul
Şi mi-a dat lecţii noi,
Dure, nefireşti,
Dar nu de dicţie,
Ci de viaţă nouă:
Trăiam fără să gândesc,
Iubeam fără să exist.
Amestecasem cuvintele tatei
Cu cele ale mamei
Şi prinsese contur îndoiala.
Eu exist sau trăiesc?
Eu trăiesc sau exist?,
Se plimbau peste mine
Cuvintele nefericirii
Reci, sub formă întrebării
De iscoadă seacă.
Am avut noroc,
M-am întors din venin
Spre albumul îngălbenit de timp,
Uitat pe raftul vieţii,
La popasul cu răscruce.
Pierdusem drumul.
Gândesc – exist,
Iubesc – trăiesc,
Era parola mea de revenire
Şi, nu ştiu cum,
M-am uitat, acolo,
Amintindu-mi de prima mea
Lecţie de dicţie.
Eu şi exist,
Eu şi trăiesc:
Exist să te iubesc!
Iubindu-te trăiesc!

28 iulie2013

carte