La noi, de Crăciun

Am impodobit bradul afara, in curte, fara luminite,(mă disperă prizele şi firele prin udul curtii). Am mai pus ceva ornamente, tot afara, cu gandul ca daca dispar asta e. Într-un an am avut cativa moşi de-ăia ce se catarau cica pe casa. Un ”cineva” nu s-a lasat pana n-a distrus tencuiala casei ca să-i agate cumva, desi nu ar fi ajuns la ei nici cu scara. Am donat moşii și am scăpat de stres.

Si a inceput impodobirea prin casa, destul de discreta zic eu: pus globul, fugit după Alma, rotweillerita, rugat sa nu sparga globul in dinti. Implorat pisica Fifi sa nu dărâme ce am asezat pe etajera. Pus aranjament in fereastra, luat ornament din fereastra, prea era amuşinat de toti cateii. Si am mers tot asa: pus glob, furat glob, rostogolit glob pe podea, alergat catei, strigat, obosit, renuntat.

Am ramas cu lumânări in geam, ce lucesc fain, doi braduti artificiali pe care îi am de prin 1997, cu instalatii cu tot, şi care imi amintesc de sora mea, caci avem la fel; doar ca ea face şi brad elegant, asa cum e ea, ca n-are alergători de globuri prin casa, ci doar o mâţă haioasă bătrână (are vreo 19 ani).

Coronite la geamuri, ornamente in glastra, ”hăinuţele lui Mos Craciun”, incă o coronita pe poarta, dar in interior, că exterior nu mă risc, şi… gata. Subțire, că nu știam cum vor reactiona noii locatari roșcalii. Ciudat, nu par impresionati de niciun licar, niciun aranjament, își fac cărare printre ornamente spre locul de luat masa care, exact cum am facut cu Fifi, e la „etaj”, adica pe o tejghea de bar, unde nu ajung cainii indragostiti de mancare de pisici. Singurul lucru care aduce miros de brad in casa, un aranjament cu brad, a fost și singurul rontait de pisici, dar fara daune majore.

Totul pare sigur şi la adăpost şi acum, la trei zile după Craciun și nu mai risc maratoane prin casa după alte globuri.

Cel putin asa pare. Alma s-a urcat pe scaun la masa, priveste intens o felie de salam de biscuiti. Nu știu cum sunteti voi, dar la mine Craciun sau Pasti fara salam de biscuiti….nu exista.

Am vazut azi, la o prietena draga, atacul pisicii la bradul din dotarea lor și m-am gandit ca am scapat usor, dar nepovestiți.

Anul asta, tot citind povesti de Craciun, am visat ca am mers la colindat cu „bună dimineața” sau „neațalașul”, cum se zice in satul meu. Doamne, ce am mai rotit, in gand, cuvintele astea:

Bună dimineața la Moș Ajun
Și mâine cu bine la Moș Crăciun
Am venit și noi odată
La un an cu sănătate
Dumnezeu să ne ajute
La covrigi și la nuci multe
Ne dați ori nu ne dați?

Ehehe…ce vremuri! Ne imbraca mamaia mea cu haine vechi,
– caciula veche din blana de oaie, o traista si un bat de alungat cainii – , ne dadea in grija alora experimentati in ale colindatului, mai mari decat noi, deși, fie vorba intre noi, cam toti eram de o seama, doar sor’mea era piticot, si, in miez de noapte, nici mai devreme, nici mai târziu, luam la colindat tot satul. Ce noroaie, ce frig, ce de usi inchise!!! Dar si cand ne dadeau drumul si ne intindeau mere, covrigi, nuci, (unii care ne erau rude mai dadeau si ceva banuti), sau cozonac, si isi strigau tot neamul sa vada ca a venit „Brasovul” sa-i colinde, ce ne mai crestea sufletul!!!!

M-am trezit din vis confuza, dar chiar și azi, prin minte, se rotesc cuvintele acelea, de nu stiu cum sa le fac sa plece.

Unde ești copilărie, cu….povestea ta cu tot, cu mers pe stradă, cârduri-cârduri, încercând porțile și tremurând de frig doar pentru o bucurie ce pare desprinsă, acum, …..din ceasloave.

Parcă ies galbene, galbene și roșesc, brusc, de bucuria aducerii aminte.

Ce credeati? Ca ați scăpat de poveștile mele? Ce dacă a trecut Craciunul, spiritul acestuia inca mă bântuie.

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Moș Crăciun ne vede

Moș Crăciun...ne vede
Moș Crăciun…ne vede
Moș Crăciun…ne vede
Vă văd pe toți, cu mic, cu mare,
De aici de sus, de aici din zare,
Văd ca nu simți povestea plină
Că nu-i dai timpului Lumină,
Și că tu crezi că nu exist
Căci n-ai primit, de ani, nimic.
Dar spune, sincer, tu chiar crezi?
Altfel mă-ntreb de ce te pierzi
Doar memorând ce n-ai atins
Când dar ți-am fost, și nu în vis,
Când am venit cu sănătate,
Cu bucurii nenumărate,
Când ți-am pus steaua nopții-n frunte
Și îngerii să te sărute,
Să nu mai simți însingurare
Ți-am trimis liniște și tare
Te-am purtat cu mine,
Și în povesti, și prin destine
De oameni ce-or simți la fel;
V-am făcut glob și cântecel.
 
De nu mă credeți, vă îndemn
În zurgălăi sunteti toți ghem
Și-n sunetele ce răzbat
Am prins iubirea voastră-dar.
 
Acum, vă-ntreb, nu e mai bine
Să fiți voi darul din mulțime?
Să fiți chiar globul luminos,
Să auzi un mulțumesc frumos?
 
Ei, să ma-ntorc, vă văd pe toți
Și pe la geamuri, pe la porți,
Puneți beteala și lumină
Moșu’ vă pupă, o sa vină
 
…măcar c-un vis ca de Crăciun,
sa fiți din nou copilul bun,
 
și-apoi vă plimb …prin lumi de oglindă
cu darul inimii …colindă!
 
Dragilor, va doresc să-l primiți pe Moș Crăciun cu inima senină, chiar dacă nu aduce decât un gând bun! Eu va doresc sa aveti sarbatori minunate cu cei mai frumosi oameni alaturi si in gand! Craciun fericit si la multi ani!
 

Sub globul meu de sticlă

Trăiesc sub un glob de sticlă transparent, iar totul pare mai liniștit așa, chiar dacă în jurul meu cad focuri iar gălăgia lumii mă împresoară. Acolo nu trebuie să răspund întrebărilor la care nu am explicații facile. Lucrurile incomode dispar de parcă se ridică sub formă de fluturi. Roiuri. Acolo mă umplu de povești cu turtă dulce din care simt că fac parte, miraculos, căci prea tare seamănă cu frânturi din a mea copilărie. Doar numele diferă și culoarea pielii, dar citesc tot despre oameni multi și năcăjiți, care și-ar fi împărțit și ultima bucățică cu tine, decât să o mănânce pe furiș, fără poftă și vreo urmă de satisfacție. Globul meu de sticlă e colorat, fațetat, precum un caleidoscop din acela în care vezi părticele dintr-un vis impărtit in alte mii de fărîme și pe care-l sucești după bunul plac.
Sunt bine cu mine, nealterată de opțiunile celor care trăiesc după forme absolut firești, uneori convenționale. Nu mă împiedic de rezultatul ecuațiilor cu multe necunoscute, pentru că rezultatul îl accept cu seninul inimii. Bineînțeles că nu semăn deloc cu cea care dădea din coate, cândva, să se vadă, să fie, în rând cu lumea, cu job perfect dar inutil pentru nepriceperea-mi.
Sub rotundul lui perfect, oamenii nu mă ceartă pentru alegerile mele, nu-mi spun ce să fac, ce trebuia făcut – de parcă ar deține adevărul absolut și formula succesului garantat- și nici nu clatină din cap cu îngăduinta, țâțâind de neplăcere!  Nu așteaptă să apar alta decât sunt, acum, indiferent de ce-aș putea fi. Risipa mea e un alt fel de trăire, dar dacă ar trebui s-o explic prin viu grai…aș amuți. Nimeni nu vrea să audă nimicul omului care se ascunde sub globul de sticlă boem.  Acum e la modă  super-omul, (super-femeia, bărbatul),  cei care dărâmă zidurile viitorului. Dacă mă gândesc mai bine, mereu a fost așa, deci s-ar putea să fiu defecta tuturor timpurilor. Hmmmmm..
Din cutele sufletului, pitit de zgomote și tumult și de lucruri care nu îmi mai sunt de mult  timp obișnuite, se preling dâre de lumină și tăcere. Sub clopotul meu de sticlă ele dau căldură. Acolo, alung activitățile care mă epuizează dar fără de care mecanismul acesta perfect nu ar funcționa. Le uit rapid, într-un ungher, cu geaca de piele, ghetele și poșeta lângă, cât să-ți echipezi urgențele și să ieși în aventura zilnică. Dar până atunci, mă pitesc cald în forme prietenoase cu o cană de cafea caldă și miros de cartofi copți, cât să nu uiti ce frumos și simplu e totul.
Știți povestea aia cu țiganul, iarna, aflat pe un mal și pe malul celălalt era un foc mare, iar el voia sa câștige un pariu cum nu va îngheta chiar dacă e atât de frig, iar el era într-o camașă sau nici aceea și spunea privind spre foc: „Doamne, ce cald e! Doamne ce cald e!” Și proiectia sa îl ajuta să nu moara de frig. Cand au stins focul, a inghetat pe loc.
Așa si eu, sunt conștientă că dacă dau globul la o parte încep să aud și să văd forfota lumii și sa trebuiasca sa vorbesc despre lucruri care oricum vor fi traduse de fiecare când filtrul său propriu intră în acțiune. Nici chiar eu nu pot sa  explic ușor ceea ce  nu stiu, cateodata, cum de au ajuns in anumite puncte:
Când au trecut anii, de mai am câțiva si numar unii de nici în vis nu credeam ca vor veni atât de repede. Sau că suntem un cuplu fără copii. Ori ca trupul meu nu mai e armonios, asa cum era cândva. Sau că am ales sa fiu omul literelor calde în detrimentul altor năzuinte. Ale altora. Nu ale mele. E drept că hrănesc altfel, ale mele, însă doar despre acestea din urmă pot vorbi, cele lumesti mi se par istovitoare, banale, ca intr-o zi a cartitei. Nici măcar nu-i pot invidia pe cei care fac lucruri mărețe. Am oameni în jur care reușesc asta atât de ușor și îi privesc cum strădania lor pare atinsă de aripă dumnezeiască. Și înțeleg perfect de ce mă așez în alte teritorii căci nu mi-aș putea însuși niciodată astfel de simțiri. Când totul iese atât de natural unora, tu știi că s-ar putea ca efortul tău să iasă în evidență. Și-mi doresc discreție, deși implicarea mea e totală. Dar cei pe care-i admir, nu-mi vor cere niciodată explicații. Ei știu. Ba, și pe cei carieriști de meserie, ambițioși cu performanțe uluitoare, siguri pe sine, pragmatici dar și vizionari, care silabisesc și se încruntă când îmi simt bătăile de ritm diferit, îi pricep bine. Știu cum e dar nu mai vreau a ști de ceva timp. Reușesc să îmbin planurile, dar mă voi simți cu adevărat bine când în loc de chipuri vad litere și povesti. Are însă grijă viața să echilibreze situatia și atunci normal că mă ascund cat pot sub umbrela albastra a bucuriilor mele.
Sau că în casa mea dorm prea multe suflete ale unor căței ce nu au mai fost doriti in alte părti. Ori că prefer o anumită solitudine zarvei normale, oricat de frumosi și buni, și oricât de recunoscatoare le-as fi celor cu care am stat candva în reuniuni voioase. Dar mai ales mi-ar fi greu sa mă alătur în crezuri pe care nu le simt, dar nevrând sa spun prea multe despre ale mele, căci e tare usor a fi combătut la infinit, când ție altele ți-s clare.
Si cum globul de sticlă e fictiune formală pentru a reusi sa ma scuz de toate neputintele mele îi sunt totuși recunoscatoare pentru că doar asa am reusit sa nu clachez in slabiciunile mele. Uneori îl iau cu mine și printre oameni, si fatetele de care vă spuneam la inceput mă ajută să asez lumii chip bland. Mereu aud ca ce gândesti, aia devii. Dincolo de preferintele mele, știu că niciodata nu mi-a fost mai clar ca sunt pe drum bun. Mi-a fost teamă ca anii maturitatii mele depline mă vor găsi cu regrete, căci multe nu mi-au iesit. Da, dar au apărut altele despre care n-as fi bănuit vreodată, iar mie mi-au asezat in suflet bucurie si adevar – ca primesti ceea ce îți e de trebuință. ÎNȚELEPCIUNE? Nu! Doar faptul că am învățat să mă iubesc mai mult, să nu mă mai raportez la cum sunt alții, ce simt, ce principii au, ce gânduri, cât de diferiți sunt. Când îți acorzi tot timpul din lume ție, îl împarți cum dorești, fără vinovății de fațadă. Se întâmplă să-ți pui clopotul deasupra basmului tău doar când crezi că nu mai ai timp să tot te explici.
Cand lipsesti mai mult dintr-un loc, atat de mult inca parca ai fi fost in povestea frumoasei din pădurea adormită, nu mai ai ce sa pui in loc decat o linie. Pe care o tragi după tine, in speranta ca nu va trebui să uiți unde ai lăsat capătul de care încă te ții bine și că, revenind, poți vorbi, ușor, nu despre ce  și de ce n-ai făcut, căci oricum nu poți schimba ceva, ci  despre azi, despre  mâine, despre cafeaua din ceasca, despre viața care se scurge indiferent că o asezi sub clopote de sticlă sau sub aripi de fluturi ce-ți duc visele departe pentru a se împlini. Parcă nu-ți mai simti oftatul cand privesti, peste umăr, discret, și te intrebi cat sa te auzi, doar tu: „Când, Doamne? Când?”
Si-ți bagi mâinile în buzunar ținând strâns pumnii, căci și-asa in restul timpului ți-s pusi la treaba. Cand zarva lumii se inteteste, peste mine, ca pe un platou cu tort, se asaza același clopot de sticlă. Tortul vietii  ramane neatins măcar pentru o vreme până cand  mi-l vor devora oricum…cei prea infometati de ….omisiunile inerente. Noroc ca-s camarile pline și ingrediente destule. Facem altul. Pot spera la unul cu bezea, lămâie si piersici? Simt eu că vremurile ce vor veni vor fi atat de pufoase și vor avea arme atat de naturale, incat nu cred că nu voi invita pe cei care le prefera sa le savureze discret. Dau eu cafeaua! Si un fir de floare, cât să ne îmbobocească povești noi în minte, căci gândurile oricum țes pleduri de cuvinte care ar fi zăcut cuminți sub alte clopote de sticlă dacă nu le-ar fi spart neprevăzutul.
Să-ți pui peste casa sufletului așternuturi de vorbe, toate ale tale, chiar dacă par la fel, tot te învelesc cu recunoștință, căci până nu demult, se tricotau doar în minte. Unul pe față, unul pe dos. Iar uimitor, cineva parca scotea andreaua și ochiurile fugeau singure, desirandu-se in minte. Ce noroc pe mine, cu locul acesta magic, alt glob de sticlă, unde să-mi înșir mărgăritare din gânduri ce altfel ar fi murit demult. Caleidoscop fațetat în imagini ce vorbesc despre mine, baloane de săpun pentru alții. Fiecare ce vede, fără supărare..