Drăgaica mea

Drăgaica mea:
Uneori am gândurile precum nuca. Strânse, strânse, lipite între ele şi prinse ca într-o carapace de unde nici cu ciocanul nu le poţi scoate. Şi parcă nici nu ai vrea, deşi ştii că sunt gânduri bune, dulci, hrănitoare. Nu-ţi rămâne decât să le culegi repede şi să pui de-o dulceaţă zemoasă şi parfumată, fix ca în borcanul meu real de pe tejgheaua bucătăriei. Doar că nici pe acela nu l-am păzit bine. Până să mă laud eu, cineva, persoană importantă, nu dau nume, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, a lăsat borcanul pe jumătate. Adio, contemplaţie! Mă reped să-l adulmec cu fiecare papilă şi simţ abandonat că dacă nu, până mâine, rămâne doar un borcan cu „a fost odată”. Şi aşa poate se trezesc şi gândurile  mele amorţite. N-ar fi rău! Nu? Habar nu am însă ce am făcut, dar nici urmă de nuci și dulcețuri. Mi-au rămas doar amintirile.
Miros de vară caniculară de Braşov. Cum vine aia? Păi, tot  mai avem, pe ici-colo, o adiere de pădure. Cât ar fi căldura de mare, pomişorii noştri ne scot din beleaua cu fierbinţeala. Că de aceea locuim la munte, să se simtă! Ăsta era gând de anul trecut,  anul acesta mirosul ploii  e  viu şi, încă, umed în simțurile mele. Oricum, în dimineaţa asta, înainte de a pleca la treburi, privind afară şi în curte, parcă soarele se joacă şi transmite semnale de vară nouă. Fain. Ar fi și cazul, căci în mintea mea încă e primăvară, pentru că ceva, ceva s-a întâmplat anul acesta cu anotimpurile, contopindu-se pe alocuri, înghețând zile și întârziind înfloriri.
Totdeauna, perioada aceasta mi-aduce aminte de terminarea şcolilor, chiar dacă a trecut atâta vreme de atunci. De-a mea vorbesc,  şcolile încă îşi închid cursurile la jumătatea lui iunie şi acum, cum se ştie. Doamne, ce ne mai zburau ghiozdanele! Aşteptam premierile; înfăşcam ce meritam, ne tremura sufletul de emoție să vedem ce cărți vom primi, caci acelea ne erau baza citirii de vacanță, şi, zdrang-buf, direcţia Buzău. Eram ca în sevraj. Visam, cu două săptămâni înainte, cum aterizăm în gara Făurei şi cum ne oprim, fix, în bătătura cu miros de mamaie şi tataie. Ei, poate v-aţi săturat de ei, săracii, rătăciţi prin amintirile mele, dar dacă stau bine şi mă gândesc nici rătăciţi nu sunt. Sunt acolo permanenţi, încununaţi de câte un gând de-ăla bun, din borcanul meu de dulceaţă de nuci verzi. Apropo de asta, îmi amintesc cum, în 2014, pe timpul ăsta, tataia se afla la Brașov, la sora mea, într-o mini vacanță forțată pentru ca biata mama să-şi mai tragă sufletul de încrâncenarea dintre ei care o epuizase fantastic (greu e să ai grijă 10 ani de un bătrân sâcâit şi fără nicio vorbă la purtător, dar care  îmbătrânise frumos fizic, semn că roadele şi grija ei se vedeau permanent), dar despre aventura recunoaşterii unor locuri pe care nu le văzuse, din păcate, de ceva timp, de când mama s-a dus să locuiască acolo, dar și despre deznodământul acelei perioade, am scris, cândva, cu tristețe. Moşu’-cocoşu’! Din 2014, îi numărăm și lui anii de când a plecat pe tărâmul bunicilor îngeri.
 În povestea noastră de iunie, însă, îşi făcea loc cel mai frumos eveniment din viaţa mea de copil –  DRĂGAICA. Nu, nu vă gândiţi la fecioare îmbrăcate în straie albe diafane, purtând cununi pe creștet. Nici la dansul lor magic pentru prosperitate. Nu vă gândiţi la sărbătoarea Sânzienelor, din 24 iunie şi nici la floarea galbenă de drăgaică, care dacă nu înfloreşte până atunci, poate fi aducătoare de primejdii. Nu!
Gândiţi-vă că eu nu ştiam nimic din toate astea, atunci. Pentru mine DRĂGAICA era bâlciul de la marginea Buzăului, unde se strângeau, spre bucuria şi împlinirea noastră, toate darurile lui Dumnezeu, pentru strădania şcolară, de peste an. Mamaia ne spunea că acolo s-au adunat toate „comediiile” (și sper să înţelegeţi frumuseţea cuvântului), toate „(l)ringhişpirurile”, lanţurile, căluţii şi bărcuţele pământului, să ne distreze pe noi, copiii, dar şi pe cei mari. Era sărbătoarea tuturor. Pe ea o aşteptam, visam şi o ridicam în slăvi de bucurie. Bucurie sinceră de copil de oraş.
După data de 24 iunie se închidea. Dar, atunci, în sărbătoarea sărbătorilor, când tradiția cere ca nimeni să nu lucreze pentru că este cap de vară, iar Soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază şi ar fi păcat mare, lumea venea puhoaie de prin prejur, din satele buzoiene, să petreacă.
Suna muzica, cântau lăutarii, umblau ţigăncile cu ghiocul, în fuste largi de mătase colorată care ne luau ochii şi minţile, sfârâiau micii şi pocneau floricelele de porumb. Alergam de la o tarabă la alta, atingând mărunțișuri și adulmecând simplitatea. Trosnea asfaltul de la căldura sufocantă şi se încingeau pietrele sub tălpile noastre.  Dar nu simţeam nimic. Ne anesteziam  cu bulgări coloraţi de floricele, cu vată de zahăr şi bragă rece – singura pe care nu o suportam DELOC.
Treceam, repede, prin spatele celor ce trăgeau cu puşca viselor, poate, poate, plecau cu vreo raţă crăcănată pusă premiu. Citeam, la început silabisind, dar din ce în ce mai bine cu fiecare an, toate afişele de pe rulotele circului ambulant – femeia cu barbă și mustaţă, clovni, picioroange, pitici şi animăluţe. Nu le-am văzut niciodată. N-am vrut. Clovnii mă speriau atunci, acum mă deprimă. Magia nu era înţeleasă de mamaie şi nici la mine nu ajungea mesajul; pe femeia cu barbă n-am văzut-o niciodată. Între timp, se pare că a apărut la Eurovision să împartă lumea în „toleranţi” sau nu, în admiratori sau mai degrabă, în contestatori. Ciudăţenie cântăcioasă. Ce vizionară sunt! Pfui! Din partea mea putea rămâne ascuns/ă căci nu mi-a produs decât o reacţie de respingere, recunosc asumat.
Dar să revin; doar omul cu picioroangele mişuna prin bâlci, ca reclamă, însoţit de o familie de pitici la care ne zgâiam ca la urs, dându-ne coate şi împingându-ne de bucurie. Acum, nu s-ar mai mira nimeni. Trăim în 2017, deci e evident ca doar pronunțând cifrele ești anihilat, cumva, de timpurile acestea moderne, deși, după părerea mea, conceptele se interpretează, iar aceste lucruri care provocau uimire celor prezenți, acum sunt duse la nivel de artă în diverse acțiuni ale actorilor și artiștilor specializați în acest gen, facând pe statuile vivante sau atrăgându-ți atenția prin dans și gesturi.  Atunci, însă, eram atrași spre spectacol..mai zgomotos și cu mai multă dezinvoltură, reacțiile instinctive nederanjând pe nimeni.
A doua oară, când ajungeam la târg, ne uitam după băieţii şi fetele mari; cu ei şi ajungeam acolo, de astă dată, dați în grijă ca pe niște păpuși grăitoare. Nu știu cum făceau, dar eram libere și în același timp moarte de frică să nu cumva să-i supărăm pe idolii noștri cu aripi zburătoare. Îi priveam cum se dădeau în lanţurile cele lungi cu protecţie şi se învârteau, se răsuceau,  se sărutau în văzduh ca nişte îngeri în zbor, lăsându-ne într-o visare şi o speranţă că vom zbura şi noi vreodată aşa, în îmbrăţişarea cerului, în rotirea pământului. N-am zburat. N-am avut nici întâmplare, nici „ales”, dar am zburat cu imaginaţia atunci, şi a fost minunat. Şi chiar….suficient.
A treia oară, mergeam exact de sărbătoare.  Pe 24. Atunci vedeam straie curate, oameni frumoşi, primeniţi, cu vorbe lungi şi zâmbete largi pe faţă. Din loc în loc, costume populare colorate. Dar şi papuci de plastic, de gumă, ce miroseau puternic a cauciuc  și tronau în târg în mormane uriaşe, de credeam că toată lumea e obligată să-şi cumpere papuci de Drăgaică. Muzică populară autentică de Siriu, de Prahova, de….of, of şi măi, măi……, de cules în suflet și fredonat întreaga vacanță. Același parfum de mici, turtă dulce, vată-n băț, grădină zoo (erau și cuști cu animale exotice), „borcane cu accidente genetice (atunci erau în borcane cu formol, acum sunt pe ecranele tv sau în politică)”- spunea, cândva, un drag prieten, pălării de cowboy de pai, revolvere de jucărie, jucării țărănești de lemn, trompete stridente cu indieni călare pe ele, tiribombe de toate soiurile, tras la țintă cu aer comprimat și veșnicul aparat unde-și încercau „golanii” forța pumnului. Lumea cânta, se veselea, povesteau despre filmele cu cowboy și indieni, din oraș, tinerii își promiteau iubire, iar noi reveneam acasă, ținând o mingiuță plină cu rumeguș și o oglindă primită souvenir, cât să se știe că ai fost de Sânziene la bâlci.  Un an ne țineau de cald amintirile cu miros de Drăgaică și mereu ni se părea că sunt și mai frumoase.
Și totuși, cu timpul, nu am mai mers în vacanţe la ţară. Foarte puţin. Drăgaica nu mai era arătoasă. Rememorez  o seara, cu o colegă ce avea bunica chiar în Buzău şi al cărei tată ne-a plimbat prin târg ca la expoziţie. Deja eram noi însene sânziene, nu ne mai uitam după cele ce dansau în ritualuri de sărbătoare. Mi-amintesc, în schimb, de nişte colţunaşi cu vişine şi smântână….. minunaţi. Ehehe, ne modernizam, dar tot aveam mâinile pline de  covrigi pe sfoară, cât să purtăm cu noi semnele simplității.
Ultima mea amintire cu Drăgaica a fost un pic mai tristă. După o înmormântare, cea a mătuşii noastre, dragi sufletului nostru, care ne crescuse de când aveam câteva luni,  ne-am oprit şi în Drăgaica viselor copilăriei noastre. Se întâmpla în 2003. Nu mai avea strălucirea de altădată. Câteva manele, terase, trei căluţi prăpădiţi, dar şi  comedii care aveau alte denumiri.  Mai în trend. Zornăitoare și dătătoare de senzatii tari. Branduri de bere, de sucuri, produsele vieții moderne, nu mai lăsau loc pentru bulgări de floricele, bragă sau turtă dulce cu oglindă-n mijloc.  Am mâncat mici, fără gustul ştiut şi am rupt dintr-o gogoaşă autentică de Buzău, singura ce ne-a consolat puțin simțurile.
Totuşi, într -un colţ, pe lângă un morman imens de papuci de gumă, parcă acelaşi uitat din copilăria mea, era o rulotă cochetă, vopsită cu motive flower-power. Am intrat în ea şi, încet, încet, fiecare dintre noi, cinci la număr, am ieşit deghizaţi. A ieşit o fotografie pe cinste: cu tâlhari, ţigani, ţigănci, şi un căpitan de vas. Din păcate, e pierdută şi ea, ca şi amintirea mea cu Drăgaica sufletului.
Acum, de Drăgaică, lumea sărbătorește Ziua Iei și se construiesc alte amintiri. Într-o zi şi acestea îşi vor lua zborul, pentru că amintirile se înlocuiesc cu altele noi, tasându-le pe celelalte, desi, mie îmi va ramane, in suflet, ca o ştampilă, la fiecare aniversare,  ziua Sânzienelor.
Dorul meu poartă în perioada asta parfum de DRĂGAICĂ! A mea.  DOR  DE MAGIA COPILĂRIEI! Dor de alte vremuri, fără nostalgie, ci doar recunoştinţă. Zâmbesc cu sufletul şi mă îndrept să adun alte povești de vară. Unele noi. Cred că e adiere de vacanță, deși  știu sigur că e un fel de 2 în 1. Dar despre asta, altădată. Primiți-vă vara cu drag în suflet și bucurii calde!

 

sursa: trilulilu - dragaica
sursa: trilulilu – dragaica

Tango, un nume potrivit pentru toamna asta

22 decembrie 1989. Da, mulți dintre noi purtăm semnificația acestei date adânc în suflet. Eu evit să-mi amintesc din motive mult prea dureroase, dar  am așezat-o, demult, pe un raft strălucitor de unde să pot derula, în voie, filmul acțiunilor mele din acea zi. Pentru că tinerețea mea, de atunci, chiar credea în schimbări fabuloase la care să participi direct, nu din fața televizorului. Și asta am făcut; am văzut gloanțe, oameni morți la jumătate de metru de mine, fum, haos, evenimente de-a valma, durere, neprevăzut, și, deși mă simțeam și eram erou principal în ceea ce nu visam vreodată, nu am simțit  satisfacție deplină, ci doar credința că din acel moment se va deschide lumea și pentru noi, și vom ieși din tăcere în lumină glamuroasă.  Lumea s-a schimbat, cum era de așteptat, și printre multele schimbări mi-a adus și mie sentimentul că din fața televizorului lucrurile se văd altfel.
De ce amintesc despre asta acum? Pentru că se împlinesc, mintenaș, 27 de ani și pentru că, în alt colț de lume,  avea premiera, în acel 22 decembrie 1989, un film simpatic „Tango și Cash”, de care eu aveam să aflu mult mai târziu, vizionându-l pe o casetă, la un video și un televizor Venus, cu lămpi, în varianta alb-negru. Voi puteți să-l vedeți oricând acum, color, cu subtitrare fără să vă facă Irina Margareta Nistor urechile să vâjâie, atunci când traducea ciudat replicile lui Sylvester Stallone. Când am reușit să-l revăd cu subtitrare, m-am îndrăgostit, pe rând, ba de Cash, ba de Tango.
Profit de ocazie și vă las o listă de filme, printre care se va găsi și acesta, și care vor rula pe canalul de filme TNT, pe care, datorită acestui articol, îl voi avea și eu instalat la cerere, începând cu 1 noiembrie, adică acușica. Adio, vremuri apuse, televizoare alb negru și casete care se blocau în  video playere.  Bun venit, serilor de familie cu iz nostalgic, dar văzute impecabil de pe canapea. Sau cum spuneam eu cândva „noutăți împletite printre vechiturile inimii”:
Addams Family Values
The Addams Family
Barbarella
Batman
Batman & Robin
Batman Forever
Batman Returns
Beetlejuice
Blade
Blade: Trinity
Blood Diamond
Chinatown
Crocodile Dundee
Crocodile Dundee II
Demolition Man
Devil’s Advocate, The
Eyes Wide Shut
Final Destination
Gladiator
Hamlet
Interview With the Vampire: The Vampire Chronicles
Kindergarten Cop
Last Samurai, The
Mad Max 2: The Road Warrior
Mad Max Beyond Thunderdome
Matrix, The
Mortal Kombat
Postman Always Rings Twice, The
RocknRolla
Se7en
Shining, The
Superman
Superman II
Tango & Cash
The Love Guru
Top Gun
Twelve Monkeys
Waterworld
Wild Wild West
Zoolander
fb-tnt
Eu voi lua  provocarea celor de la TNT, dintr-o campanie marca Blogal Initiative, și voi încerca să răspund la întrebarea: „Ce personaj de film ești astăzi și de ce?” Încercați și voi, dacă doriți!
Cred că după așa introducere ați bănuit că-mi place acțiunea, îmi place suspansul, neprevăzutul, îmi plac oamenii care luptă pentru adevăr și o lume mai bună, ador provocările vieții. Ceea ce nu știți e că nu cred în izbândă și victorie de unul singur, oricât de bun te-ai simți și, sunt convinsă că, mai devreme sau mai târziu, viața îți arată asta. A fi în echipă mi se pare mult mai ofertant și mai incitant, completările vin de la sine, iar cu un om cu spirit constructiv poți să deschizi în tine drumuri pe care nu ai fi vrut să pășești singur și cred că nici nu ai fi știut cum. Așa că da, astăzi sunt Ray Tango, pentru această provocare, dar asta pentru că sunt convinsă că am un Gabriel Cash lângă mine, care să facă din viața mea un spectacol, cu artificii,  cu baloane de curaj, cu confetti de optimism, având ca arme minunate niște ochi limpezi și direcți și o inimă care nu suportă nedreptățile, ba mai plusează și cu niște idealuri greu de atins.
tango-and-cash-132022l-imagine
wikipedia
Da, pot încerca să fiu măcar 1% din ce reușește să facă Stallone cu magnetismul lui desăvârșit, pentru că în realitatea mea sunt, cu adevărat, partenerul care se ocupă de finanțele casei, chiar dacă nu prea știe ce înseamnă ăla broker și nici nu are veleități de înmulțire a banilor, dar știu să fac liste, listuțe, să organizez și să împart trei paie la patru măgari chiar și în situații imposibile. Pot fi ca scoasă din cutie, diplomată excesiv, și puternică atunci când e cazul, exact ca Tango al meu, dar pot recunoaște că, deși m-am născut cu corăbiile gata înecate, iar simțul umorului e mereu la alții, nu la mine,  privirea de un albastru intens, mereu ghidușă și mereu pusă pe șotii a lui Kurt Russel o regăsesc în ochii soțului meu, partenerul de nădejde al vieții mele care, cu siguranță, va avea glume bune care să-mi amintească cât de frumos și ușor e să râzi. Cash are o replică savuroasă, care încearcă a aduce liniștea când e pus la îndoială neprevăzutul vieții, pericolul:„Sunt fermecat!” Asta aud și eu, atunci când cer confirmări că nouă nu ni se poate întâmpla nimic rău.
În film, mafiotul principal, Yves Perret, cel care le înscenează celor doi o mare cacealma, într-o idee destul de des întâlnită în vremurile pe care le trăim – „decât să faci dintr-un erou ..martir, mai bine  îi pui în cârcă lucruri de care ceilalți să se îndoiască”- spune ceva de genul: „Nu că ați pierdut sau ați câștigat se va scrie despre voi, în final, ci că ați trăit cu adevărat, că ați dus jocul până la capăt!” Așa că nu vă întrebați de ce am ales acest film, este evident că am găsit în el multe elemente care să-mi dea o stare aparte.
terix
wikipedia
Iar Kiki, Kathrine, sora lui Tango, cea despre care soțul meu spune că puteam s-o aleg ca personificare măcar că avem amândouă aceeași claie de păr și același magnetism,  interpretată de Teri Hatcher, cea  care pare ca timpul îi dă voie să îmbătrânească excepțional, după cum văd eu în alte seriale ale acestor timpuri, le spune celor doi:„Când veți recunoaște că lucrați bine împreună?” Replică pe care eu chiar o pun în practică în realitățile mele.
Da, sunt Tango, cel care lucrase în poliție 12 ani, așa cum lucrez eu, de imediat 12, în căsnicia mea cu un Cash adorabil, rebel, care e serios  și conștiincios când e nevoie, dar care ar muta munții și ar încasa oricând orice lovitură menită mie, care aduce hohote de râs pe fața mea și care cred ca ar folosi oricand replica lui Kurt Russel, din film: „Tu ai varianta ta, eu am de partea mea ADEVĂRUL”. Sunt Tango, pentru că am învățat să fiu de încredere, când eu credeam că nu mai pot fi, și că având încredere și în celălalt, viața te poate așeza alături de învingători.
Dacă am adăuga la toate acestea recuzita – benzile de magnetofon pe care se făceau înregistrările, casetele audio care încă se găsesc în mașinile vieții noastre, amestecul ăsta între nou și vechi, între  bun și rău, dacă mai adaug un prieten ca Elmo, din viața lui Cash al meu,  știu că pot fi un Tango norocos să găsească, chiar și în jurul vârstei de 35 de ani, un vânător de glorie și iubire, cu care să împarți și să cucerești noi orizonturi.
Dacă viața îți înscenează ceva și ai un partener de nădejde, poți evada din urât, indiferent de câți vor vrea să te oprească din asta, sau câți îți vor pune gratii pe visuri. Pot fi Tango, poate nu așa șarmant ca Stallone, dar pot fi atentă la detalii, pot să mă molipsesc din nonconformismul partenerului, împrumutându-ne, fiecare, din opțiuni, într-un țel comun- de a fi eroii perfecți ai vieții noastre. Doi buni, care devin foarte buni…împreună!
engleza
wikipedia
Iar dacă nu v-am convins, vă invit din nou pe TNT, să vedeți și acest film și ce repede se învață engleza, doar așezând un scaun într-un loc potrivit. Poate n-ar fi rău să-i arăt soțului meu acea secvență, nu de alta, dar moldo-englezismul lui vă asigur că-l poate face personaj perfect în vreun alt film, dar ceva misterios, în care cuvintele lui ar fi coduri de nedescifrat.
Ah, și încă ceva, Yves Perret folosește doi șoricei pe care îi numește Tango și Cash. Unul îi aducea aminte de cel care îi stricase afacerile de 60 milioane de dolari în partea de est- Tango, altul că le strica în partea de vest – Cash. Dacă nu cumva am reușit să vă arăt că aș putea fi un Tango care sare, se luptă, evadează, muncește pentru ceea ce are, se plimbă prin viață cu capul sus încercând să vadă oportunitățile, și reușește, în echipă, să fie mai bun, mai de folos și mai eficient, atunci vă dau voie să vă imaginați că sunt doar unul dintre cei doi șoricei. Doar că și pentru șoricei „Gabriel Cash” al vieții mele are soluții de neimaginat. Las semn de aducere aminte.
Viața e un lung șir de evenimente, trăiri, bucurii și tristeți. Dacă ai norocul să treci prin ea în pași de tango, cu ceva „cash” în buzunare, cu zâmbetul monedă de schimb și cu oameni potriviți alături, poți spune că scenariul îl scrii zilnic, iar filmul vieții tale poate fi și comedie, și acțiune, suspans sau mister. Dar destul despre ceea ce sunt, aș fi sau voi fi. Fug  să dau drumul la TV. Un motiv în plus să ador toamna asta, toamna filmelor și a serialelor TNT.

tnt

Prefer prezentul colorat

                                                                                                             sursa:youtube
O uram pe Mihaela și-i spuneam Mihahaela,
Din motive evidente: clipe insuficiente
Să te prinzi de-i animație sau o simplă figurație.
Lumea Disney m-a salvat, și-acum, mi-a-mpăcat
Sufletul care tânjea dup-un basm ce derula,
Doar o vreme, la tv, mai ales în sâmbete;
Duminica revenea și strigam: „Parc-aș mai vrea!
smurfs
Însă, eu mă mulțumeam, chiar așa, cu ce primeam:
Câte o Cenușăreasă sau o Heidi mai aleasă,
Ori un Făt Frumos călare, Pif Hercule era tare,
Sau „Rățușca cea Urâtă” era sora mea cea mută,
Zic și de „aristocrate”, de „căței pătați” pe spate,
De Donald nici nu mai spun, că-mi era, chiar, prieten bun;
Chip și Dale furau alune, Ariel plângea cu spume,
Bestia avea Frumoasă și o casă arătoasă.
Dar degeaba erau toate, chiar așa, pe apucate,
Dacă nu știam culoarea, în alb negru prezentarea
Era ca un film stricat, de-ăla vechi, developat:
Să nu vezi că Heidi are, roz, fustița din dotare,
 Că Donald e mariner, cu vestonul bleu-ciel?
Să nu afli că-i gălbui, micul Tweety, care-i pui?
Nici Cenușăreasa-n bal, n-ai culoare, n-ai habar
Cât e de frumoasă, frate, și-n desene animate?
Iar cei patruzeci de hoți îți erau alb-negru toți!
Însă, eram devotată, aveam lume fermecată.
Doar când apărea vecinul, ne-nceta și nouă chinul;
Căci avea casetofon, video, magnetofon,
Era cinefil de soi, dealer vechi de filme noi.
Când mi-am dat seama, cumva, că, numai, în casa mea
Se vedea alb-negru șters, chiar, m-am abonat, din mers,
Să văd Disney cu tot blocul; fericiți pândeam norocul!
 CloudyMeatballs
Am în gând doar o idee, mică, așa, cât o scânteie:
Știți ceva mai amuzant ca desenul animat?
Și-ați putea să-l trăiți, iar, ca în timpul legendar?
Nu știam deloc de ștrumpfi sau de mersul la un surf
Și simțeai că-i imitație, o banală animație
Ce rula, cumva, de zor, pe un post… cam amator.
SurfsUp_DVD_3D
De-aș avea, acum, copii, le-aș lua desene, mii,
Din ele, lesne, să-nvețe de aventură prin povețe,
Din pelicule noi, toate, aduni idei adevărate:
Știi ce-i aceea aparență, despre cuvântul „concurență”,
De-ncredere este chiar bine să se-nțeleagă de la sine.
Scriu și pe blog, povești cu dor, dar nu alb-negru, ci color,
Din lumi de atunci, copilărești, cu bucurie la ferești
Dar și din filmele ce-mi spun că-mpărțim același drum,
 
De ieri, în visul așteptat: prefer prezentul colorat
Cu Empire film, cel „updatat”! Mai bun, complet, nelimitat...
Empire
 Cu acest articol particip la SUPERblog Spring 2016, proba nr 6.