Sunt fericită fără motiv

Doamne, cât m-am risipit fără rost, cât am mai rătăcit pe cărări care nu erau ale mele, cât am lăsat să mi se alăture oameni ce nu aveau niciodată nimic de spus dar mă iscodeau iritându-mi fiecare celulă. Îmi plac curgerile, meandrele care duc, totuși, în același loc; îmi place să mă intersectez în cuvinte care nu-s forțate sau nu se vor găsi mâine răstălmăcite în vorbe ce cântă silaba de ieri. Am uitat, o vreme, să-mi acordez inima cu mintea. M-am lăsat purtată de clipe și tare bine am făcut. Nu m-am mai gândit, nu am preluat emoții, iar pe ale mele, personale, le-am exilat într-un colț de inimă. Asa, goală de conținut, golită de senzații, cu palmele băgate adânc în buzunar, am început a colinda locuri pe care le lăsasem în paragină. La un moment dat, am vrut a fluiera să aduc ecoul în buzunarul de la piept, rămas gol, dar decât să mă aleg cu  vreo pagubă, am preferat să cânt. Am alungat autoironia care-mi spunea că mai am un pic și mă rostogolesc pe cărările astea vechi ce-mi par noi de neumblare, dar zâmbetul și râsul în hohote mi-au devenit amici buni și ei mi-au povestit că umorul nu are legătură cu sarcasmul meu și să-l alung și pe acela.
Bun, dar cu atâtea setări noi ce voi face? Chiar voi reuși să mă adun? M-am uitat în jur și am început să simt o căldură plăcută, cunoscută, de drag și iubire neiubită. Nu știți cum e asta? Păi, tu simți, știi, arzi, clocotești, aduni tot ce ai primit, dat, adorat, dar le-ai uitat pe raftul de sus, că, deh, e timp să arăți altădată. Când altădată? Și de ce să lași iubirea neiubită? De ce să-i lași pe cei pentru care ești soare și primăvară, zâmbet și bucurie să te aștepte să revii din drumuri fără capăt și fără început dar cu ispite efemere, cu treceri prin viețile unora care nu te cunosc deloc dar se prefac a te ști trimițându-ți cuvinte ca pe niște clișee ce înca fac zgomot în mintea ta. Sunt  ca  un capac de stilou din acela scump, pierdut printre o mulțime de nimicuri. Fără el, stiloul funcționează, dar finețea lui nu mai exista, lasandu-l asa vulnerabil și cumva știrbit de frumusețe.

De o vreme simt că am ieșit de sub răcoarea inutilului util, și am revenit pe stiloul perfect cu aer retro și vinovat. M-aș așeza în buzunarul de la piept, cel gol de lume, de simțuri, de piedici, de inimă, gândindu-mă să mă iscălesc într-o agendă goală, cât să-mi notez ziua asta. Găsesc una cu coperți de piele. Pun niște cifre, șterg niște promisiuni, câteva nume, îmi strecor două obiective și las loc anului ce se va scrie singur. Mă satur de metafore obositoare și îmi aduc aminte că azi am fost fericită cum am fost și ieri, și alaltăieri. Sunt așa din noiembrie, din 16 noiembrie, de ziua sotului meu, mi-am pus prioritățile într-o altă ordine. Sângele din mine pulsează altfel, emoțiile revin, una câte una. Ale mele. Le intersectez dar primesc delicatețea celor din jur; dacă le simt ostentative sau de complezență, devin politicoasă și adaug o vorbă simplă. Una singură. Niciuna în plus, niciuna în minus. Păstrez totul intact de parcă nimic nu se întâmplă, doar în mâinile mele simt strângeri adevărate. Și nu-s puține. Palmele mi se umezesc, ochii  altădată otrăviți de răutăți cu bordură aurită lucesc sub seninul de azi. Râsul meu sună, neașteptat. Îmi pun un strop de ruj pe buze, roșu, cald și mă uit cu un aer cochet la femeia ce tocmai și-a înnoit anii. Nu-mi pasă că mi-s imperfecte așteptările, îmi sunt perfecți cei pe care-i iubesc.
Sunt fericită…fără motiv sau poate din motiv de iubire neiubită trezită din somn.

Ușa asta nu duce nicăieri

…sunt ușă rămasă deschisă către tine,

N-o-nchide azi, mai las-o un minut!
Sunt poartă ce te duce-ntr-un surâs mai blând
Ca al Giocondei. Dar tu alegi s-o închizi atât de bine!

Sunt ușa fără clanță și fără balamale,
Ma sprijin pe un lemn cam șubrezit de timp,
Căci dincolo de ea nu este mai nimic.
Nu mă trânti, ci las-o ca atare, nu are nici zăvoare!

Nu trece pragul, ruga nu-ți ajunge
Să-ți ceri iertare timpului de dincolo de poartă,
Ușa aceea nu-ți mai este soartă,
Ci doar un lemn străin, un toc fără de lege!

Tu ești un om perfect, eu sunt la fel de bună,
Rămân acolo eu, treci tu de vrei soluții
Sau stai acum pe loc, pornesc eu revoluții,
Dar singură, căci lumea nu ne e împreună!

Nu te uita spre ușă, nu știe despre noi,
Dar ne cunoaște pașii și simte că nu doare,
Că despărțirea nu-i o parte care moare,
Ci este Înviere, drum nou pentru amândoi.

Ce ușurare, ce povară grea
Mi-ai luat, subit, doar răsucindu-ți cheia
În broasca veche ce-ți returna ideea
Că nu mai suntem în povestea cu etcetera.

Astăzi faci loc pentru lumină nouă,
Observi că nu mai duce nicăieri eterna poartă,
Cad iar cortine, nu mai ești legată
De false amiciții care te rup în două.

Și-nchid  ușor povestea ce simplu m-a  pierdut
Prin labirint de vorbe moi și pline,
Eu te absolv de răutăți dar și de vină
Ești de acord? Atunci ..îți spun salut!

..închide..după tine…

usa

Sunt momente când ușile închise spre alții, înseamnă porți deschise spre libertatea ta de a fi…