De vorbă cu inima

love_heart

Mi-am pus palmele pe inimă direct. M-am speriat tare, prea tare și am rămas privind în gol. Nu știam ce inimă mică am. Nu știam că nu funcționează  ca o inimă normală. Am simțit cum am tresărit la gândul că pot fi doar o trecere. ”Ei, cum să fiu o trecere, doar? Eu vreau să-mi fiu pilon, să nu-mi urnesc fricile și spaimele și să le ascund sub șapte lacăte!” Inimii nu i-a plăcut ideea și s-a făcut și mai mică. ”Mai mică de atât? i-am zis; Păi, cum mai fac eu față oamenilor?”
-Cu restul trupului, cu fiecare celulă, lasă inima sa se odihneacă puțin! Destul că  o chinui cu nesiguranțe și vârtejuri de sentimente. Te-ai bucurat pe ascuns, ai trăit pe ascuns, ai spus cuvinte tăcute, le-ai dăruit, ți le-ai luat înapoi, ai dat iar, ai simțit că nu mai sunt ale tale,  uitând că ești la liber; ai dezamăgit, ai alungat oameni, ai  îndepărtat ochi buni, ai chinuit, m-ai chinuit! Acum, lasă-mă! Caută în tine, în altă parte, în alte locuri!, mi s-a părut că aud, adâc în mine;
Păi, sunt obosită; nu crezi că era mai bine cu impulsurile tale? Cu emoțiile și tremurul din corp?
-Crezi asta? Păi, nu ți-am dat până acum? De  ani întregi îți ofer, constant, iubire pentru cuvânt și tu cum te-ai comportat? Cu haos, cu degringolade și asimptote amare? Cu reveniri și plecări? Nu ți-ajunge că ești fugară în tot? Trebuia să alungi și frumosul! Tu nu poți fi profesor, tu nu ești om-lecție, tu nu ești decât o curgere! O nesiguranță! Și ai uitat asta! Acum, nu te mira că-s mică. O vreme nu mai încap prea multe. Doar esența!
-Deci îmi păstrezi esența?
-Hmm, iar nu ai imaginație. Tu n-ai făcut inima să fie mică; era mică. Tu nu știi cuvinte, ele te știu pe tine. Tu nu poți împărți, ești egoistă din naștere și nu te mira, nu e tocmai rău asta, dar tu uiți mereu că nu poți da mai departe, nefiind dotată genetic cu acest lucru; și tot încerci sa oferi, să te oferi, chiar când habar nu ai cum să faci asta și nici nu vrei, dacă e să fii sinceră. Și să știi că ceea ce înveți singur e mult mai valoros, așa că încetează! Ce iese, mă rog, din frământarea ta?  Ah, acum intelegi?
-Si dacă nu inteleg?
-Atunci nu te mira că mă fac mai mică. Mă apăr…de tine. Tu esti dușmanul meu! Cel mai mare dușman.
-Aș putea să fac ceva? Sa devin mai bună, mai generoasa, mai sigură pe sine?
-Da, ai putea. Sa accepti cine esti. Si nu mai explica lumii că nu esti asa cum te vede fiecare. E dreptul ei. Tu fii doar tu. Plangi cand gresesti, roagă-te să intelegi, iubeste și crede in tine, nu te mai risipi și vezi doar ce poți face. Atata poti. Nu inseamna ca nu iți poți depăși limitele, dar fă-o fără să mă faci să tremur, fă-o ca și când asta faci mereu. Cu timpul te vei obișnui, iar dacă vezi că nu-ți iese, revin-o la matcă. Îți va fi bine să te simți iar tu. Oamenii te vor uita iute, mai iute decât crezi, și nici nu vor recunoaște ceea ce recunoști tu…propria vină. Ah, și bucură-te de prăvălia cu vorbe. E a ta, cu stângăcii și frumuseți, cu tot ce ai adunat de mai răsfoiesc unii-alții într-o lume în care se citește doar pe fugă. Ești norocoasă. N-o mai abandona. La cum te știu eu, chiar ai putea-o face. Iar dacă  vrei să faci asta vreodată, să nu  ameninți, de parcă ai fi un sinucigaș nehotărât aflat pe acoperișul lumii dornic de atentie! Fă-o și gata, treci la alt nivel. Apropo, știi că a vorbi singură e semn de….
– ……. de nesiguranță?
-Iar începi? Tot cu ne…, dar nebunie i se spune! Hai că am vorbit destul, m-am ambalat și uite acum mă umflu în pene. Si ia-ți mâinile de pe mine! Nu mă mai încorseta! Întoarce-te când ai ceva de spus sau de făcut. Ești prea obosită. Eu nu sunt. Si am treabă, multă, cam cât ar avea și o inimă mare. Acum pricepi?
-Pricep…
Dar cât timp oare?

Dacă porți ură cuiva înseamnă că-l lași să locuiască gratis la tine în minte

„Și prieteniile își au viața lor. Durează atât timp cât sunt necesare creșterii a doua suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povara; nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârșit.

Sunteți acum unul față de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauți alte organisme, alte suflete cărora să vă puteți deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experiențe de tot felul. O prietenie care durează o viață întreagă este, pentru mine, un miracol. Poate să fie o simplă obișnuință și atunci e tristă și neinteresantă. Dar poate să fie și o ”căsătorie spirituală”, un miracol propriu zis. Unirea sufletească s-a făcut, atunci, peste granițele omenescului.”
Mircea Eliade – ”Șantier”

Sunt unii oameni care au darul de a scoate ce e mai rău din ceilalti, care, oricat de bine intentionati ar fi, nu reuşesc decat sa scoata flăcări pe nas şi să pârjolească totul in jur. Uneori, acestia iti sunt atat de aproape incat nu poti să fii doar indiferent sau sa intorci capul in alta parte. Te trezesti in razboiul permanent al unuia ce se luptă cu oricine ce nu are acelasi gand cu el. Ce e de facut atunci cand agresivitatea verbală e mai deranjantă chiar decat faptele? Cum te detasezi de toxicitatea ce vine inspre tine parcă din toate părtile? Cum indepărtezi un astfel de om care crede a le sti pe toate şi doar forma finală a gândului lui e cea perfectă?Cum fugi de balaurul cu şapte capete fără să provoci alte războaie mai mici prin victime colaterale? Nu poţi trăi sub un clopot de sticlă şi cel mai mult mi-a plăcut in viata mea sa-mi rezolv problemele fara ajutorul celor care ar sari imediat sa taie capetele balaurului.
Cred că mai am de invăţat cum, de ce şi când trebuie sa pun capăt unor lucruri care nu scot niciodată ce e mai bun in mine, ci doar răul. Si uneori sunt mirată cat de ciudat e acesta şi chiar că e. Mi-amintesc de mine, cea care nu mereu a acționat cu înțelepciune, făcând rău chiar cu bună știință doar pentru că intrase în jocuri ce nu o priveau deloc.
Mi-am trăit viaţa cum am putut, simţit, intuit, uneori influenţată de lumea şi evenimentele din ea, dar şi din jurul meu. Nu am luat întotdeauna deciziile corecte, dar, cu timpul, am învăţat să mi le asum, să le dau sens şi să găsesc acel ceva care să mă poarte spre o lume mai bună. Şi am găsit. Lumea mea, cu oamenii care TREBUIAU să mă însoţească pe drumul meu, e aici. Alţii au venit pe parcurs, mi s-au alăturat, m-au sprijinit, ne-am sprijinit unii pe ceilalţi.
Le mulţumesc tuturor acelora pe care i-am iubit cândva (femei, bărbaţi, nu contează) că mi-au dat ocazia să înfrunt şi nepotrivirea, pentru a şti, acum la maturitate, că există şi reversul – potrivire, sinceritate, drum drept. Târziu, Dumnezeu mi-a arătat acel drum frumos, a făcut curat în viaţa mea, chiar prin greşelile mele care s-au dovedit a fi o pilda bună pentru mintea şi sufletul meu, până la urmă. Nu-mi place să trăiesc cu regrete, nu mă uit în spate la trecut, prezentul îl trăiesc, viitorul contează şi mi-l construiesc cum pot, cum simt şi cum iubesc. Aş fi vrut să spun cum VREAU, dar aş fi ipocrită; vremurile sunt perfide şi instabile.
Trecutul îl voi folosi doar să scot poveştile din el pe care, altfel, s-ar aşterne uitarea. Iar dacă voi aştepta să fiu suficient de babă pentru a le scrie, ar fi posibil să nu le mai găsesc în memorie. Uneori aş fi vrut să cer iertare celor pe care, cu voia sau fără voia mea, i-am rănit, dar la ce bun? Mai pot oamenii să audă, să vadă, să simtă schimbarea? Nu. Sigur, nu. Ştiu cazuri când resentimentul a crescut cu vremea, aşa cum iubirea creşte, în cazul meu, cu fiecare zi, acum. Orice poveste are două sau mai multe interpretări. Implică oameni care au, fiecare, varianta „credibilă”. Toate împart ascultătorii în tabere diferite, însă viaţa merge înainte.
Da, dar intre timp, m-am adunat și am invatat sa traiesc și cu vina aceea apăsătoare, dar și dorind ca viața mea sa nu mai aibă astfel de episoade. Ne dorim buni, puri, altruisti, generosi. Nimeni nu se vrea cu faţa hâdă şi gânduri rele. Şi totuşi uneori din interactiuni nepotrivite oamenii văd in oglinda un chip ce nu le e familiar. Mă rog lui Dumnezeu să imi lase mintea limpede şi clara si să pot vedea doar binele, doar omul ce construieste, doar omul ce poate aduce măcar un zâmbet, dacă nu bucurie maximă. Si poate de asta si sunt atat de recunoscătoare acelor putini, dar adevarati, din jurul meu, pentru că pot face comparatia sau măcar pot alina ce distrug altii. Vorbe ambigue, stiu. Dar poate fi povestea oricărei zile cu final neasteptat.”