Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Cercurile vieții

Cercurile se închid. Vor cuprinde toate vorbele rostite deja,
Vor prinde-n ele măsurile vechi, măsurile noi
De intensitate care tulbură frecvențe și zdrăngănesc margini.
Cercurile se rotesc. Pe degete subțiri, pe inimi prinse
În vibrațiile frumosului.
Cercurile cuprind povești scrise de noi, în fiecare zi.
Destinatarul e sufletul, cufărul perfect ce adăpostește neuitari.
Receptorii? Oameni sensibili care îți vor adulmeca litera,
O vor analiza, partial, și o vor lua acasă,
Fără să ți-o dea înapoi, deși tu nu i-ai oferit-o decât cât o citire scurtă.
Nu vă apropiati de ce nu puteti cuprinde sau simți! Sunt atatea altele care vi se potrivesc!
 
Veți răni omul cercului încercând a intra cu forța, din incapatanări absurde!
 
Destinatarul vorbelor e doar sufletul, dar ce frumoși vizitatori poate primi! Unii care pun flori și fluturi pe litere.
 
Pentru restul, potrivită ar fi tăcerea sau depărtarea, chiar cu risc de abandon definitiv.
Sunt cercuri și în locurile cu înțeles, unele pe măsura inimii lor.
 
Sunt cercuri în care nu mai așez nimic. Nici vântul, nici gândul, nici intenția,
De teamă să nu strige după ajutor când s-ar vrea libere!
 
Nu poți ține în colivii viața. Nu-i pui margini. Nici macar cercuri.
Doar acțiunile pot fi cu start și stop. Curgerea timpului se face oricum, și dincolo de butoane sau parole.
 
Iubesc amintirile cu oameni pentru că nu mă lasă să uit că a greși e firesc,
Că a scormoni e neplăcut câtă vreme nu găsești comori
Și că sunetul clopoțeilor de vânt vin de dincolo de resentimente.
 
Sunt un cerc, unul care se rostogolește spre liniște!
 
Nu o mai tulburați, vă rog! Dupa punct, nu e mereu virgulă, deși, eu, precaută, mi-am îndesat o mulțime într-un sac să le scot când e criză. Am păstrat una la vedere care se va așeza însă chiar înaintea celui rătăcit cât să facă stânga împrejur. Un om senin o va da la o parte cu mâna, cu inima, cu piciorul sau gândul bun, căci drumul lui nu e făcut din semne ci din înțeles.
 
Ai auzit, suflete? Nu, tu cel de citesti esti cel cu gand bun. Stiu eu….
Imagini pentru verigheta tiffany
Mărgăritare versificate

Atât

Aseară, cineva mi-a spus
Că sunt femeia fără trup,
Că sunt himeră și nălucă
Și că pun oamenii pe fugă –

Aleargă-n vise, și-n cuvinte,
Se poticnesc sau iau aminte.
Cică nu sunt, deloc, întreagă,
Că par bucată cu bucată;

Fata morgana, ori o ghindă,
Că prind nuanțe în oglindă,
Că fur din oameni zâmbet șui
Și din privire dor căprui;

Că mi se povestesc dorințe,
Că am la poartă cinci crăițe,
Și caprifoi cu a lui poveste,
Că par absentă, că n-am zestre,

C-atâta croșetez luciri,
Din patru ciunte amintiri;
Că par ca bradul de Crăciun,
Ghirlande-n cârlionți adun,

Că am veleități de artistă,
Pe la un teatru de revistă,
Că n-o să-mi ceară nimeni bis,
Că nu ma țin de ce-am promis;

Că nu-nțeleg cum mă ascultă,
Cățeii mei și-o pisicuță,
Că-i fac să tacă la comandă.
-Păi, sunt dresoare, premiantă!

C-o mângâiere fac o vrajă,
De-adorm și dacă stau de strajă!
Că par prea tristă. Ce să zic?
De mă cunoști, râd din nimic!

Mi-a zis, aseară, cineva,
Că sunt pe dincolo, și-așa,
Alunecoasă, aurie,
Că prea scriu multe pe hârtie;

Că-s dependentă de cafea,
Și pare vraiște-n viața mea.
Că nu mai sunt nici tinerică,
Și m-ar și tunde, la o adică.

Dar tot vorbind pe-neîntrebate,
I-am spus, și eu, vreo două șoapte:

Orice aș fi, nici nu contează!
Viața nu e mereu frumoasă!
Vorbesc în rime sau povești
Și clipa simplă o auresc!

Și pun, în orișice nimic,
Timbru și adresă pe un plic,
Pe care-l scriu să nu mă uit,
Pentru o vreme când mă mut

Pe-o scenă simplă, liniar;
Devin, încet, destinatar,
Când iar citesc c-a spus, cândva,
Un om, că sunt așa și așa.

Zâmbesc și atât!

Atât – e noul meu cuvânt!

Alint în rime, aș numi aceste rânduri! Să ne descrețim frunțile. Mai ales pe a mea, ca am nevoie, recunosc. Azi  a fost soare, și afara, și în suflet.

Atât.