Mărgăritare pentru EI

Toamna mea, mamaia mea, icoana mea

La Braşov e o zi de toamnă perfectă. Aşa cum visăm să fie – cu raze timide, cu rugina copacilor nedefinită încă, spre marea mea bucurie, cu foşnete uşoare, cu umezeală firească dar aducătoare de somn nefiresc în plină zi; cu parfum de pământ reavăn şi sclipiri de veveriţe jucăuşe. Acestea din urmă mă uimesc cât de aproape îmi trec prin faţă. Una e de-a dreptul prin crengi, pe jos şi, parcă într-un joc de-a prinselea, nu cred că-mi termin numărătoarea până la zece că  e deja în vârful copacului, făcându-mi în ciudă. Braşovul meu are aer de toamnă prins în straie şi tare mi-ar plăcea să nu-şi ia cojocul devreme. Să rămână aşa în ia asta brodată în frunze, ghinde, ace de pomi verzi şi crenguţe deocheate. Asta era toamna ce o aşteptam. Dar toamna mea nu e aceeaşi. Toamna mea poartă un nume şi acel nume, azi, îl aduc pentru a nu ştiu câta oară în atenţia voastră- mamaia mea.
Nu întâmplător îmi place acest anotimp. Chiar şi acele zile în care îmi fac griji, pentru sănătate, datorită ploilor şi frigului interminabil, sau pentru facturile umflate, sau datorită somnolenţei care nu se mai dă plecată. De ce? Pentru că pe toamna mea o cunosc din totdeauna. A avut glas pentru mine,  de ăla, de domnişoară tânără, neplecată de acasă; şi-a făcut griji datorită mie, m-a crescut ca o mamă pe când nu avea vârstă de bunică şi pentru că, in anotimpul acesta, întâmplător sau nu, ar fi împlinit o vârstă frumoasă, o declar pe mamaia mea toamna toamnelor, primită în dar în ziua când m-am născut. De atunci o port ca şi când e un anotimp perpetuu, roditor şi plin de poveţe.
Mi-o amintesc ca pe o parfumereasă de soi, cu prăvălie deschisă în odăiţa ei cu tavan albastru, prea jos şi prea aproape de mâini de copil. Păi cum parfuma mamaia mea încăperea cu o bucată de dovleac, pe care picura zahăr din belşug, de se adunau miresme colorate şi îmbietoare, nu mai reuşea nimeni (văleu, asta a sunat a Creangă, dar mă iertaţi …nu schimb nimic, pentru că-i fix adevărat). Da, miresme colorate nu vă miraţi! Parfumul avea culoare brun-roşcat  şi multă vreme am asociat, în viaţă, culoarea asta cu mirosul. Prăvălia ei de parfumereasă aduna şi ceva gutui aurii puse strategic pe sobă, ca un designer de succes care cunoştea trendul bio, de pe atunci. Arunca şi o poală de nuci în ciurul pentru mălai, ca şi când tentaţia avea să fie, aşa, la îndemâna oricui, fără vina înfruptării lacome. Totul era permis. Ca să fie şi mai reuşită înmagazinarea esenţelor în mintea mea de copil neştiutor, toca un piept de gâscă, îl parfuma cu ardei roşu şi verdeaţă „tristă dar cu aer optimist”, zicea cineva drag mie; îl învelea în varză încă dulce, opărită cu borş proaspăt făcut de ea din „huşti” de tărâţe, pe care le vântura ca în poveste, cu valuri şi cascade oţeţite. Mai băga şi nişte plăcinte cu brânză sau dovleac, iar împărăteasa parfumurilor şi toamna supremă era decretată pe loc: mamaia mea. Toamna-i era tropot și pricepere, mână de gospodină neobosită, icoană caldă la care se închina discret mulțumind pentru darurile pe care le  aștepta două anotimpuri. Le ascundea pe toate în hambare și cramă, în groapa unde adormise vinul vechi, peste vară, în bufetul care mirosea a vanilie și lămâi, a mentă și sunătoare, a plante pe care le usca cu grijă ca pe niște tainice averi. Era farmacista de soi, cu sticla de rostopasca și țuică, pregătită și pusă după sobă, cât să nu uite că e medicamentul ei revigorant care nu dădea greș. Avea leacuri de soi, culese de pe câmpuri, ceaiuri din frunze de mur, tei, mușetel sau mentă care ne înveseleau felia cu dulceață de vișine, culese tot de ea din bătătura cu aer sfânt.
„Sărutul meu sărat de Bărăgan” (cum o numesc eu) s-a născut acum  mulți ani, într-o zi de Sfântă Cuvioasă  Paraschiva. O zi de toamnă profundă pe care ne-a picurat-o în suflet pentru totdeauna, chiar şi după ce a plecat fizic de lângă noi. Tot ea îmi aminteşte de străbunica mea, soacra ei, cu acelaşi nume ca al sfintei de care vorbeam mai sus. N-a cucerit-o din prima; cu obrazul ei smead şi ochii prea sfidători nu era nora pe care şi-o dorise pentru primul născut. N-o cucerise nici faptul că „fugise” cu acesta, după o seară de bal, dar îl cuceri, total, pe socrul ei, cu spiritul descurcăreţ şi cu inteligenţa nativă şi uimitoare. „Toamna mea” s-a desfăşurat în viaţă complet şi cu dăruire, picurând în toţi cei cunoscuţi nectar de iubire pură. Nu știu dacă a fost drept, dar eu nu am apucat să o văd cu riduri pe față sau adunată de timp, cum sunt multe din bunicile noastre. Eu mi-o amintesc mereu zâmbind și cu ochii vii de parcă ar fi spus multe despre viața ei plină.
  Habar nu am, ce nume purtaţi în voi cu chip de toamnă, dar ştiu că nimeni nu se va putea întrupa vreodată în locul ei.  Mi-a lăsat  doruri adânci, drag şi ropot de izvoare nesecate ale toamnei de ţară, de sat autentic, cu rod şi recunoştinţă, şi plin; şi prea-plin, şi hambare doldora, cu tărtăcuţe şi oale de lut cu lapte prins, smântânite doar pentru mine.
Închid ochii şi, în mine, trece pe cărarea sufletului, neumblată din 2004, o siluetă de femeie trupeşă, şi o forfotă caldă, cu câine credincios, cu animale nerăbdătoare, cu pui şi găini aţipite de raze călâi, cu miros de must şi ţuică ieftină. Şi parcă văd, cum după sobă, într-o sticlă verzuie, stă o altă licoare, cu zahăr şi cuişoare parfumate, pusă tainic pentru vreo vecină curajoasă:
”-Bem, Tincă, o ţuică de asta de-a mea? -Bem, Ioană! Dar tare-ar merge fiartă şi cu o cafe….lângă ea!” Închid iar ochii, şi nu ştiu cum,….din toamna mea rămân aburi pişcăcioşi, dintr-o poveste cu a fost odată şi va fi totdeauna, chiar dacă fizic nu mai e posibil: TOAMNA din mine, mamaia mea, plecată la îngeri acum.

14. 10. 2013.

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Crăciun cu „elf”

Am brad în curte. E nins şi dalb,

Împodobit de sărbătoare. Stă falnic, mândru, nemișcat.

E-ncrezător că şi la anul ne va fi pavăză şi dor,

Chiar cu beteală, plin de globuri şi de Crăciunul următor.

 

 

 

elfUn câine elf aleargă întruna şi dă din coadă bucuros

Că suntem toţi atâtea zile, iar de zăpadă-i curios;

Nu ştie că vacanţa noastră e privilegiu şi dar sfânt,

El latră vesel căci, acasă, nu ne mai are doar… pe rând.

 

O sanie se aude-n stradă, cu zurgălăi şi clopoţei,

Deşi semnalul cel mai tare e dat de nişte mititei

De copilaşi, cu nasuri ude şi bucurie în priviri,

Și chiuie văzând ce forţă are tăticul lor în mâini.

 

Se opresc, niţel, să ne ureze, căci spirit au şi chiar cunosc

Vreo trei colinde şi cinci versuri, de la serbare, pe de rost.

Ne zic ceva de Moş, de reni şi nişte decoraţiuni,

Și, nu ştiu cum, dar nu uitară nici de Iisus sau de Crăciun.

 

Eu daruri n-am primit prea multe – am vrut un glob pentru o lampă;

Primit tigaie şi o carte, şi-o ciocolată…expirată.

Şi nu vă mint, pentru trei versuri ce se vor scrie-n poezie,

Dar nici nu fuse pentru mine nici supăr şi nici tragedie.

 

Căci am avut, ce-n alţi ani, poate, nu s-a simţit aşa de bine,

Oameni dragi lângă, bucurie şi-odihnă cât o săptămână.

Privesc la omul ce îmi face oricare zi o sărbătoare

În geam zâmbește o Crăciuniță, acesta-i darul meu cel mare.

Noi v-am ura cum scrie-n carte, căci Anul Nou bate în poartă,

Dar din cuptor strigă friptura, iar curtea trebuie măturată

De-omătul ce s-aşterne simplu, ca-ntr-o poveste de CRĂCIUN,

Și e tot zi de sărbătoare, deci vă pupăm şi…rămas bun.

 

Versificarea mea e o toană, am chef de glume mai ritmate

Vă rog primiți-o ca atare, eu am cam râs pe săturate,

Iar de aveți povești de-o șchioapă, cu brazi, căței și cu pisici

Vă rog să-mi povestiți pățanii, să ne distrăm cumva, pe aici.

Postarea se vrea tot o duzină de cuvinte, iar cele 12 slove impuse sunt: elf, brad, Mos, reni, daruri,sarbatoare, vacanta, zapada, sanie, decoraratiuni, spirit, colinde. Eu m-am jucat într-o doară, dar în tabelul găzduit de Eddie sigur gasiţi ceva mai de soi. Vă doresc sa aveti zile faine chiar de-s libere sau nu şi să ne vedem sanatoşi. La mulţi ani!