Hai că-i ușor, căci merg pe tocuri cui!

Femeie simplă, cu albastru-clipă,
Cu pielea albă, ca un abur sfîșiat,
Ce poartă în urechi cercei de sticlă
Și pe genunchi doar ultimul păcat;

Femeie care stinge-n floare cerul
Și mâinile-i miros a mușețel,
Ce-și prinde o șuviță cu cercelul
Și arhivează iubirea-ntr-un inel;

Femeie rost, femeie fum și violetă,
Uitată-n raft de magazin cu pălării,
Printre eșarfe înfășurându-și silueta
Și potcovind norocul cu batiste fistichii,

Să nu cumva să pui la îndoială
Iubiri călcate-n tocurile cui,
Tu poți să fii orice, cum, bunăoară,
Poți fi femeia unei zi căprui;

Poți pune zmeie în vitrine sumbre
Și roșu într-un șantier din cartier,
Din soarele tristeții tu scoți umbre,
Și viața-ntreagă o porți la portjartier,

Femeie ce te știi pe lumi stăpână,
Nu vrei sa îmi dai lecții o săptămână?
Tu mă-nveți ce am uitat din timpuri șui
Hai că-i ușor, căci merg pe tocuri cui!

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

De azi, exist cu gând prezent, fără vină!

De când sunt mică las eu semn pe lâng-al ușii cadru,
Sa vada mama c-am crescut, de ți-e mai mare dragul.
Când am zburat din cuib știut, simțind că nu mai cresc
Tot am crestat un ultim semn, să-mi fie start firesc;
Si nu stiu cum, căci nu am vrut să fiu tâmplar al vieții,
Dar cuie am inceput sa bat, i-am insemnat pereții.
Nu mi-au placut numai ai mei,(ce brumă aveam de minte!),
Și am vândut pe vreo doi lei o mână de cuvinte,
Bătând, încet, cui după cui, în uși ce s-au inchis
Iar de le-am scos cu fapte bune, tot au ramas zapis;
Si multă vreme am incercat sa ma impac cu soarta
Abia acum am reușit, chiar de-i inchisa poarta.

Imbatranesc cu clipe-n plus, adun și cele apuse,
Sa nu mai creada nimenea că uit de vremuri duse,
Dar e in firea omului sa-și poarte crucea lui
Și doar o traista cu amintiri să mai așeze-n cui

Nu uit nimic din ce am fost, mă-ndrept spre nicăieri:
Traiesc crezând in omul ce voi fi, bat cuiul cel de ieri.

…și tac. De azi, exist cu gând prezent, fără vină!

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

octombrie 2016

Cuiul înserării

Cade seara-n pasul ierbii,
Ceruri se agăță-n case,
Peste roșii acoperișuri
Norii fac drumuri umbroase;
Se scufunda-n hornuri clipa
Roșiaticei făpturi
Și suspendă înserarea
Pe un tablou ce stă-ntr-un cui.

Nu știu cum adun pe umeri
Puf de păpădii și zmee,
Mă rotesc într-o răscruce,
Îmi-nvârt inima c-o cheie;
Seara bate-n mine un clopot,
Flori se zbat pe o semilună
Iar cu mâinile amândouă
Eu prefac norii în spumă.

Noapte, uită-mă o clipă,
Nu mă adormi prea lesne,
Lasămă-n tabloul vieții,
Chiar de atârnă de un cui,
Să îmi fac din roșu taină
Și din stele epoleții,
Iar așa, împodobită,
Să visez că sunt hai-hui.

Sunt, și pot, și împart, atentă,
Frunze în cer, nori pe pământ,
Înserari și amiază caldă,
Vorbă, zâmbet si cuvânt;
Iar cu fluturi în batistă
Fac troc bun. Sunt precupeața!
Pun chiar stelelor căpăstru
Și-mi port seara-n dimineată,

….în tabloul libertății
Așezat la tine-n cui!