Lacrimi de crocodil

Lumini străbat difuz spre cerul-copil, ce are pete roz şi violet şi nori pufoşi, şi migăloşi de un verde pai. E o lume de curcubeu care răsare la fiecare colţ şi strigă spre fiece făptură colorată: „Veniţi de mă luaţi! Sunt a voastră!
Dar ei stau cuminţi, pătrunşi de vraja arenei, de numerele de trapez şi de leul care tocmai a plecat să tragă un pui de somn. Încă fac cu mâna în aer de „la revedere”. Nu-nțeleg de ce circul e atât de trist; ei au vrut să mângâie pe creștet animăluțele din cartea lor de povești. Se simt păcăliți. Nici vata de zahăr nu le mai e de ajuns, nici ochişorii nu le mai sunt obosiţi. Stau şi privesc spre clovnul ce se ceartă c-un alt clovn. Aplaudă, strigă, zâmbesc, se luptă să nu ajungă, pe rând, acolo, pe scenă, să-i ajute pe bieţii comedianţi să se ridice și să vadă cerul ăla colorat, de zici că fluturi mov de bezea, care au încremenit în văzduh.
Că doar ei ştiu. Au învăţat să meargă ţanţoş de mititei şi, parcă, oamenii ăştia împiedicaţi nu mai ştiu să se ridice singurei. Copilul din lumea curcubeului de circ se înfioră, adună o rază violet,  cu un semn sigur, din aer şi strigă încet: „Plânge! Plânge clovnul! Mamă, de ce plânge omul cu nas roşu? Am strigat eu prea tare? Îl doare că s-a lovit? Sau chiar l-a pălmuit nenea cu păr albastru?”
Ochişorii lui sticleau de emoţie, tremurul glasului o făcu pe mamă să spună uşor: „Nu, mamă! Sunt lacrimi false! Lacrimi de crocodil!
Copilul, acum mare, trecea pe trotuarul celălalt de câte ori vedea circul sau un om cu nas roşu. Să nu se molipsească iar cu tristeţi false. Regreta doar curcubeul magic. Se scutură uşor de gânduri, și piti sub haină o rază colorată care tocmai îl ademeni ameţitor, strecurându-se printr-o ploaie uşoară care semăna cu niște fulgi fără trup.
Tot lacrimi de crocodil. Dar din cer.
Sunt îmblânzitoare de cuvinte, de o vreme și mult am câştigat  în acest timp perfect tocmai în imperfecţiunea lui. Un timp al  scrisului, care îmi amintește de șovăieli amare de când nici măcar nu ştiam să tastez cursiv o frază, și care a curs fascinant în marea de litere a lumii noi.  Cu fiecare zi v-aţi adăugat şi voi, picurând în mine ce ați avut fiecare de dăruit şi mi-aţi transformat mugurii în floare, mi le-ați pus în buchete cu emoţii şi incertitudini, cu bune şi rele. O lume. Nouă. Mare, vastă, diferită. Vă mulţumesc. Dar asemeni copilului ce stătea aproape de arenă, e timpul să prețuiesc  lucrurile simple, să observ fluturii din vată de zahăr mov, sa adun florile cuvintelor roz și să mă gândesc mai mult la sufletul meu care nu mai vrea să vadă lacrimile de crocodil ale acestei lumi; iar în primul rând n-am să le mai văd pe ale mele. De azi sunt „înşiră-te mărgăritare pe tastatura de mâine”. În suflet, însă, păstrez câte ceva din ceea ce mi-ați dăruit, mă umplu de frumos, iubire și sunt recunoscătoare că vă am alături. Nu știu spre ce mă îndrept, dar tot ce îmi doresc e ca fiecare cuvânt să pară scris acum cinci minute. Oare voi uita regula asta în timp? Sau mă voi încurca în ițele colorate din arena circului ..ce-și spune viață?
  Aici sunt lacrimi de crocodil veritabile.