Citesc sufletul în ploi

Citesc sufletul în ploi:

Noaptea, ploaia, toamna, somnul, ceai, divan și un pisic.
Lumea asta-i strecurată printre bețe de chibrit.
Care scapără-n povestea ce se scurge de prin cărți
Și-mi aprind inima toată, deschizând iubirii porți!

Toropită, prind iar viața și-o ascund în pagini moi:
Asta-i vremea așteptată – citesc sufletul în ploi!

citesc sufletul in ploi
sursa – pinterest.com, citesc sufletul in ploi

Doar să le laşi

Am unele zile când, din pagini virtuale sau scrise cu cerneluri magice, cad cuvinte calde, moi, cu miros de acasă sau de sine, care parcă-ţi şoptesc, încet, la ureche, arii deja ştiute, înfiorându-te de atâta cunoaştere simplă, de ropot de gânduri curate, simţite, trecute deja prin toate cotloanele sufletului de parcă cel ce a scris acele rânduri te-ar fi cunoscut pe tine şi te-ar fi desenat prin puncte şi linii, prin slove ştiute doar de voi doi. Simţi cum tangoul vorbelor te seduce fin, clasic şi fără prea multă stăruinţă, iar tu nu înţelegi de ce te simţi atât de  bine  în fiecare pagină, de parcă te dezveleşti, minut cu minut, în rânduri ce nu le-ai mai văzut niciodată până atunci.

Sunt oameni care, parcă, scriu doar pentru mine. Oameni care trăiesc prezentul, trecutul şi viitorul într-o îngemănare perfectă, fără reproşuri şi priviri urâte transmiţând putere, forţă şi senin, împăcare şi preaplin de iubire, dar mai ales dăruire către semeni. Pe asta din urmă nu am învăţat-o niciodată, dar o trăiesc prin lumi zugrăvite de alţii, în culori vii de vară plină şi garnisită cu flori la urechile cuvintelor.

Astăzi, tolănită pe covorul alb de lână, am simţit gust de acasă în fiecare celulă, am primit cuvinte doar de mine ştiute, dintr-o copilărie cu bunici-părinţi, cu lumi de poveste în care ”a fost odată” e esenţialul, iar ”au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe” e basm doar, diferenţă notabilă pentru un copil ce s-a trezit, în viaţa, asta gata mare. Când caut cuvintele altora, îmi dau seama, însă, că găsesc, din întâmplare sau nu, cărti minune sau articole ce scot la suprafaţă taine cunoscute doar de unii dintre noi, în întâmplări obişnuite, cu o cadenţă simplă, unde un măr copt şi mirosul său de scorţişoară umple un gol despre care nici nu ştiai că mai există.

În acele rânduri  auzi doina blajină a unui drum de ţară dar şi marşul vreunui tren accelerat ce te poartă din satul tău cu nume ciudat în oraşul invidiat de o lume întreagă. Realizezi, fără surprindere, că îţi doresti să afli despre un timp comun, trăit de alţi oameni, după canoanele vremurilor dar cu forţe interioare diferite. Că te regăseşti e de la sine înţeles, dar mori de plăcere să simţi bucuria lor, sentiment care pe tine te-a încercat domol şi reţinut.

lupAzi m-am scurs în cuvinte şi tot azi Lupu-băiatu’, lupuşorul meu domesticit, cu guler de primăvară, şi ochi de toamnă m-a citit intens şi curios. Cu botul aşezat pe vârful picioarelor mele îmi citea nedumerirea şi ofta, se răsucea încet şi mă mai citea preţ de o atingere fugară pe braţul meu stâng. Dacă mă simţea zâmbind se ridica pe lăbuţe şi îmi lingea uşor chipul, de parcă ar fi înţeles perfect şi începutul şi cuprinsul. Doar sfârşitul nu l-am citit niciunul dintre noi doi. Ni se părea prea devreme, prea brusc şi in plus prea era frumos sentimentul asta de apropiere între real şi ireal, între ştiut şi ne-ştiut, între mirare şi certitudine. Uneori cuvintele de care ai nevoie te găsesc, cu siguranţă. Doar să le laşi.

Ps. Acesta este modul meu, Nicoleta, de a-ţi spune că am citit una din cărţile de la tine. Nu vreau să spun care şi nici de ce cred eu că ai avut dreptate, sau in ce ai avut, dar îţi mulţumesc.

Vii cu mine la Sulina?

Încerc, de ceva vreme, să fac loc unei amintiri din timpuri când era musai să-ţi petreci concediul la mare cu bilete prin sindicat, dacă se putea. N-aveam eu baftă de astfel de bilete, căci nu eram familistă, dar tot la o agenţie cu oferte ieftine am apelat şi am ajuns la Neptun, într-un hotel teribil de asemănător cu cel din dreapta şi stânga lui, fapt pentru care ne-am şi rătăcit de vreo două ori, obosind de atatea încurcături pe care ni le ofeream de zici ca eram într-un joc subtil de-a baba oarba.
„Tovarăşa” de cameră era una dintre colegele de la serviciu, din vremea când stomatologia nu era privatizată şi noi ne duceam zilele într-un laborator obscur de pe lângă Braşov. Nu eram tocmai cea mai bună companie şi asta doar pentru faptul că eu pozam în fată rea, iar ea în cea bună. În realitate, amândouă eram nişte fricoase care, în raport una cu cealaltă, eram cam incompatibile dar ne toleram cu zâmbet dezarmant. Ne-a salvat soră mea sejurul, cu  o vizita ad-hoc şi înarmată cu murături, cârnaţi şi carne la borcan, cafea, fierbător şi prăjitor de pâine,  aducându-ne, vrei nu vrei, bună dispoziție și ironii pe buze. Nu ştiu cum s-a făcut, dar la restaurant tot am mers, cu toată bucătăria ambulantă a Sandei, însă am avut dimineți îndestulătoare, iar cu proviziile sale, am reușit sa mai rămânem la mare, până am terminat banii. Adică, mult peste, mutându-ne în Costinești, in gazdă.
Într-o dimineaţă, pe când îmi luam cafeaua pe plajă, lângă un chioşc cu clătite,  o văd pe soră mea, pe care o știam în camera de hotel, încă,  fotografiindu-mă, ghiduş, cu o cutie de-aia de conserve, că aparat foto nu se putea numi, în timp ce la masa mea se aşezase un tip. O familiaritate ciudată plutea în aer, iar Sanda mea era convinsă că eu şi Misteriosul ne ştim cel puţin dintr-o altă viaţă. Probabil. Cert e că se comporta ca şi când el nu îmi făcea curte, iar eu nu voiam, sigur, asta. În realitate era fix pe dos, dar firescul situaţiei îl dădea acea dimineaţă  cu plajă pustie și cu forfotă minimă din care se desprindea un dialog care suna cam așa:

-V-am făcut o poză!

-Nouă?, răspundem, amândoi, în cor, uşor miraţi..

-Da, vouă!, zise Sanda, puțin contrariată de „teatrul” pe care credea ea că-l jucăm;

-Păi, nu ne ştim; bem doar o cafea la aceeaşi masă! Dacă ăştia nu au mai multe?!

-Cum nu vă ştiţi? Nici măcar nu v-aţi studiat unul pe celalalt, vă comportaţi ca nişte prieteni vechi. Nu sunteţi curioşi?, o auzim dezarmant de sinceră, cu un gest care ne punea la îndoială fiecare silabă;

Ne uitam unul la celălalt şi aud:„Păi, ce era de văzut, am văzut deja! Nu deranjez…la cafea! Poate mai târziu. Eu sunt Adrian-Elias, dar mi se spune Eli!”, răspunde el ca într-un monolog uzat…

Soră mea face ochii mari, eu o atenţionez să tacă şi continui: „Iar eu Adriana şi mi se spune tot Adriana!, bravez eu,  puțin mirata de coincidența acelui „Adrian”, strecurat de parcă mi s-ar fi știut numele de dinainte.

Normal că s-au legat lucrurile. Erau bucureşteni veniţi pentru un sfârşit de săptămână la mare, cu o dubă …dubioasă în care se gândeau să înnopteze. Frigul din timpul nopții ce tocmai trecuse i-a făcut să aleagă, totuşi, o cameră la un hotel dubios şi el, insalubru, dar măcar se fereau de răcoare, cat mai tinea popasul lor pe litoral. El şi prietenul său, pe care tocmai ni-l prezentase, erau colegi undeva la o filarmonică, habar nu am, nici acum. Cert era că Eli cânta la trombon, iar băiatul nu reţin  prea bine, trompetă, parcă, însă ne spunea că presta și într-un cor, motiv pentru care nu voia sa-și pună cei trei dinţi din faţă, pe care-i avea lipsă,  pentru că  îşi strica ambitusul venit de undeva din diafragmă şi ieşea fix pe acolo, zicea el, lăsându-ne mască explicaţia lui de parcă şi vedeam cum iese un duh al muzicii fix prin locul fără dinţi. Dacă acesta din urmă era ca un puşti firav, brunet, cu părul pieptănat spre spate, de zici că era un Elvis în miniatură, dar unul slab și osos, ușor adus de umeri, chiar, însă extrem, extrem de haios și simpatic, Elias zis Eli era  opusul: 1.85, blond, robust, cu păr tuns potrivit, clasic, cu dinţi impecabili şi purtări simple, studiate, de boier, încercând să imprime o modestie pe care se vedea ca o ține în frâu, dintr-o educație bine primită. Făceau o pereche tare simpatică și au completat perfect  gaşca de zi cu zi, în care ne integrasem si noi, iar acum era rândul lor.
Am ales bronzul de terasă, cu joc de cărţi cu pedepse şi dedicaţii la Radio Vacanţa. Ce vremuri! Dadeam 2-3 lei și trei gogoși, uneori, pentru o surpriză de o clipă, în care ni se auzeau numele pe plajă. Țineți minte? „De la mama și tata pentru Angela și Gherghina cu rugămintea să nu se mai pupe cu băieții la steaguri” La modă erau „All 4 one” …cu a lor „I swear”, pe care ne-o dedicau cu subtilitate, încercând să apropie aventura noastră de a lor. Am un noroc la cărţi unic, aşa că până spre ieşire de pe plajă, spre Teatrul de Vară, am fost dusă pe umeri, aşa cum vezi „gagicile” la concert, purtate de masculi alfa. Na, erau haioşi! Mi-au cumpărat o goarnă – „copilul”  de pe umeri avea nevoie de una. O am şi acum şi, culmea, funcţionează. Aveam 26 de ani. Destui…pentru o „gagică” purtată pe umeri.
Ca amuzament, în timp ce ne fâţâiam noi cu jocurile de cărţi şi sucuri reci, nu ştiu ce mişcare fac, că-mi sare capsa de la sutien, iar printr-o magie, parcă făcută la minut, sutienul meu trona, pe masă, peste cărţile de joc, lăsându-mă într-o situaţie din care nu ştiam cum voi ieşi. Cred că s-au înroşit şi sânii, nu doar obrajii mei, dar s-a destins atmosfera când Elias zis Eli le-a întors vecinilor de masă un zâmbet larg, ca răspuns la privirile lor insistente, potolindu-le stupoarea, spunând simplu:„Era pe pedepse!” Seara ne-am întâlnit pe o terasă unde mai cânta (Doamne, ce vremuri!), live, o formaţie. Ştiu că atunci am văzut prima dată cum mulţi dintre noi dansăm pe melodii ritmate dar cu o expresie a feţei de parcă dansam pe „Puşca şi cureaua lată”sau „Noi suntem români”, adică una zicea corpul, altceva fața, iar muzica avea cu totul și cu totul alt ritm. Cred că  a fost una dintre serile cele mai frumoase, ale acelor vremuri; din cele pe care mi le amintesc, normal.
Eu nu consumam alcool. Prima dată, am băut, undeva, la 28 de ani…fix palincă şi, fix, am murit de rău. În schimb eram prima care comandam vin şi roteam paharul când vecinul de alături era neatent. Îmi plăcea teribil jocul ăsta în care cei mai puţin  vigilenti nu vedeau strategia mea. De la tata ştiam, în schimb, că oamenii sunt mai relaxaţi astfel şi nu dădeam greş niciodată; plus că mă distra cum aşteptau unii să profite de aşa zisa mea beţie. Multe plase am mai dat astfel. În seara aceea lumea se distra fain, autentic, simplu și cu bucurie: cântam, povesteam, glumeam, până când am rămas ultima masă, de vreo 10 persoane.  Ne-am risipit care încotro, târziu în noapte, ei adapostiti in hotelul insalubru, noi poposind pe balcon printre cârnatii de la borcan ai soră-mii și niste paine prajita. Pe aceşti doi tineri aveam să-i mai întâlnesc în Bucureşti, într-o întâmplare demnă de cascadorii râsului, pecetluind astfel și aceasta amintire, cât să se păstreze în timp, nealterată, printre multele lucruri ce aveau să vină. Marea îmi e străină, de mulți ani, dar aceste imagini prietene pe viață.
Înainte de a pune punct unei povesti cu iz de demult, mi-am amintit din concediul acela o întâmplare absolut stupidă pentru mine. Un amic mă invitase la o cafea şi aşa, deodată, mă întreabă serios: „Vii cu mine  la Sulina să iau ceva?” Eu mă fâstâcesc, el zice că ne întoarcem repede şi îmi pasez eu băgăjelul soră-mii, visând la şalupe şi Deltă uitată. Din copilărie nu o  mai văzusem. Valabil şi acum. Un pic nesigură de costumaţia mea de excursie ad-hoc, nu întreb eu prea multe şi bine am făcut. Ascultam distrată monologul amicului, de unde aflam ce prosper şi bine situat e, de mai aveam un pic şi ne rătăceam pe drum de atata fală și vorbărie, când, ce să vezi, ne oprim în faţa hotelului SULINA, unde omul ia un pachet. V-am zis că e stupidă întâmplarea? V-am zis! După 10 minute eram înapoi pe plajă, unde sora mea mă iscodea râzând în hohote:„Bre, da’ Sulina asta ai făcut-o „engage” sau cum?  Ce de prostii! Şi ce naive eram! Şi când te gândeşti că nu eram deloc adolescente! Oare în ce vremuri am trăit?