Amorezând secunde

Cum să uiți? Cum să uiți? Să uiți că ești?
Că-n regina nopții ai tremurat și plâns parfum?
Că-n agonii de-o clipă ai învârtit povești
Și-ai strâns în brațe puf de vânt nebun?

Că ți-ai deschis, în cer, ferestre de albastru
Privind a întrebare nesfârșită,
De ce să uiți când nu ești un sihastru
Care își uită anii într-o menire sfântă?

Să uiți de lapte dulce și de nuci prăjite?
Sa nu mai vrei a ști despre gutui?
De ce să nu dai vieții cinci minute
Din cele obosite, agățate-n cui?

Ți-e fruntea aplecată spre departe,
Uiți ce îți place, uiți de toți nebunii,
Te-ai duce-n zbor, a pasăre de noapte,
Visând eliberări printre petunii!

Și-n liniștea tivită cu smarald
Furat din bucurie cu armuri de toană,
In zboruri, tot pământul ai crestat
Sa nu mai uiți c-ai fost, vei fi și-mi ești o toamnă!

Din cui, dai jos minutele de aramă
Și-apoi ne vom muta într-o castană!
Ne vom uita-n culori, lovind în frunze:
E atâta roșu în ele, că mi-l pun pe buze!

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

A toamnei sunt

toamnax
Eu mă cuprind cu palma într-un amurg de gând,
mi-e inima pisică care își toarce visul,
în albul prins pe margini de clipe care ning,
cuvintele oftează-n tăceri ce poartă abisul 
….toamnei.

 

A lumii stea îmi strigă anotimpul stins
în neștiuturi, necuprinsa înrudire,
desprind din ea, încet, un roșu nepromis
și îl rotesc pe inelar  ca-ntr-o zidire,
..cu toamna

 

Pe buze am dulcețuri ce alină,
în clipe care plâng căderi și amare urme,
îmi conturez o hartă-n a mea vină,
redesenându-și pașii dintr-un timp  cu nume,
de-o toamnă.

 

A toamnei sunt predestinată preumblare,
aramă caldă scursă-n galben rost,
a așteptare mi-e  anotimpul ce rămâne, 
al cerului vărsare într-un…    strop 
de toamnă,

 

…de frunză, de inimă, în inimă.
Doar pentru mine.

 

 

 

 

 

Tribut de rubine

(imagine din curtea casei mele)
Trăiesc într-un oraş  cam…de verde,
De smarald dat la schimb pentru un brad;
Trăiesc pe o coamă  de munte ce pierde
Ecoul din vale, atât e de înalt.
Trăiesc în lumea ascunsă
Sub crengi şi sub foşnete vii,
La poale-i cetatea deschisă
Şi murmurul vieţii ce-o ştii.
Nu dau la schimb eu prea multe,
Deşi privilegiu-i măreţ,
Mă simt străjuind pe-al meu munte
Şi am doar frumosul ca preţ.
De-ar cere o plată oraşul minune,
Un fel de tribut pe locul de vis,
I-aş da  orice-mi cere, rubine
De vrea, dar în scris
I-aş cere să semneze decretul
Prin care mă ia castelană,
Promit că voi scrie sonetul
Braşovului meu de aramă!
Rubinele acelea să ardă,
Ca focul aprins într-o lampă,
Cetatea s-o scalde-n lumină,
Iar „Tâmpa” să pară divină!