Aparențe

Mă port cumva cum nu mă știi,
Te uiți străin și te închini la stele,
Te tot întrebi cine o fi
Femeia cu ochi de mărgele;

E toamna iar și mă privești vorbind,
Dar ție nu-ți trimit nicio silabă,
Îți par frumoasă ca un trandafir,
Chiar dacă-n urmă las un spin în palmă.

Se strică vremea și se strică timp,
Doar eu nu stric cuvintele din mine,
Le-nnod în vorbe care nu te-ating,
Căci ne separă ce-a plecat sau vine;

Sunt ca o glumă spusă fără chef,
Nepotrivit, la o chermeză sobră,
Par a fi eu, dar prinsă-n într-un gherghef,
Țesând tablou ce anunț-o catastrofă.

Cand m-am schimbat? Sau cine sunt de fapt?
Nu te-ntreba, căci viața nu se-ntreabă,
Am fost mereu la fel, în felul meu ciudat,
Am spus doar ce s-a vrut, nu ce mă poartă.

Nu pierd nimic, un zâmbet sau un glas știut,
Că ne separă multe, se cam știe,
EU îmi ajung, tu ție nu-ți ajungi,
Tu ești o foaie, eu sunt doar hârtie.

Mă port cumva cum nu-ți închipuiai,
Tăcerile tot îți aduc uimire ,
Rămâi privind spre ceea ce știai
Și mă sădești adânc într-o amintire.

De-oi răsări, din nou, să nu te miri, tot am să tac,
Rodind cuvântul din cuvânt nedespicat!

Aparențe, din ciclul poezii-jucării

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Eliberare de aparențe

Bucuriile mele au umbre de trecut.

Îmi dozez cuvintele,

Le mut din dreapta în stânga,

Le scad, le adun, le cos pe margine.

Nu găsesc decât o nepotrivire:

Momentul în care am descoperit

Că nu pot fi decât un om pe drumul meu;

Că la intersecția  cuvintelor pompoase

Am dat de gropi adânci

Și nu le-am mai putut trece.

Am lasat, însă, aparențele la schimb.

Și recunostinta pe piedestal.

Știam ca mereu voi fi legată de începuturi

Și de declarații auzite de toți,

Dar nimic nu mai era la fel.

Trei anotimpuri au fost suficiente.

A înflorit, a roșit și a pălit. Totul.

Nimeni nu era de vină.

Drumul tău era sclipitor,

Al meu cum mi-l doream;

Semnul intersecției,

Ce părea că unește, inițial,

Arăta diferențele.

În bordurile drumului meu

Păstrez amănunte,

Nu le mai pot căra cu mine, mereu,

Deși știu că mi-au fost lumină.

Nu schimb nimic,

Nici pe mine, nici pe tine.

Nici, măcar, strada pe care merg.

Adun doar kilometri

Și oboseala cuvântului pitit

În zâmbete de complezență.

Sunt recunoscatoare și atât.

Poți aprecia un om fără să-l porti în suflet.

Simt că e timpul să se vadă asta.

Și chiar nepotrivirea poate să se observe,

Căci nu e nimic rău în a fi diferit,

A nu mai iubi aceiași oameni, aceleași lucruri,

A trece dincolo de constrângeri,

A trece dincolo de aparențe istovitoare,

E  realitate firească.

Am obosit

Și tu știi asta.

Opt anotimpuri de ceață.

Prea mult gri!

De azi, cuvintele vor căuta

Eliberarea de tine.

Și, brusc, îmi dispar

Umbrele.

Uneori, o victorie amară

Eliberează începuturi.

A fost rândul meu, azi..

Despartire_2-300x200

ps…..nepotrivirilor mele, bun rămas!