În vara care pare toamnă

În toamna care pare vară,
pardon, m-am încurcat, zevzec,
în vara care pare toamnă,
m-am învârtit mai mult în cerc.

Am rătăcit precum nebuna,
printre răspunsuri și-ntrebări,
și-am amețit spunând întruna
că-n viață nu vreau supărări.

Cad frunze, dar se coc caise,
se-ascund în noi furtuni și ploi,
e soare în zile nepromise,
iar tu mă tulburi într-o joi.

Citesc pe buze despre doruri,
și le rotești înmugurind,
mă rup, de tot, de niște roluri,
de vorbe ce se sinucid.

În cercul meu nu mai încape
nici mâlul zilelor cu nori,
nu mai suport nici noi angoase,
nici drame sau exagerări.

-Pun barieră, să se știe!
-În cerc?, mă-ntrebi nedumerit,
-Da, interzisă să le fie,
intrușilor, vreo vorbă-n vânt!

În cercul verii mele ude,
am niște perne și cinci cărți,
am un hamac în a mea curte
legat, strategic, lângă porți.

Nu las pe nimenea să intre,
doar c-o parola drumu-i lin,
o știi, de ești printre cuvinte,
la mine-n vară, cu senin.

Să nu cumva să cauți ceață,
nici să nu pui gri pe cuvânt,
de vrei să intri-n a mea viață,
adu-mi doar soare, nu urât!

Ne-om legăna în cerc de apă,
sub anotimp cam indecis,
în vara care pare toamnă,
eu te invit: ciocnim un vis!

Ce zici? Te-nvârți-n al meu senin?
Fac cinste c-un pahar cu vin.

Schimb: Eu sunt foc, și tu ești apă/Devin apă, și tu foc

Poate n-am iubit destul,
Și nu știu eu cum să fac,
Tu ești strigăt, eu sunt dramă,
Tu ești rost, eu sunt păcat.

Nu cred că pe vorbe rele
Poți clădi un colț de timp,
Trandafiri sădiți în stele
Nu vor înțepa nimic.

Tu mă știi cu amănuntul,
Eu mai sar câte-o etapă,
Suntem unu lângă unu,
Eu sunt foc, și tu ești apă.

Se învârt rotițe multe,
Anii trec, de parcă-s rupți,
Când o ceartă se ascute,
Devenim, deodată, muți.

Viața e o strategie,
Și sclipire cu măsură,
Comedie, tragedie,
Dar noi doi, o aventură.

Nu știu ce vorbesc acuma,
Poate aflu într-un final,
Eu scriu versuri, tu cânți lumea,
Tu ești plus, eu un egal.

Dar în toate adunate,
Suntem ca la loz în plic,
Toate-s necâștigătoare,
Iar câștigul nu-i caștig

Dacă mergi pe bâjbâite,
Și te-ncrezi doar în noroc
Și cu bune, și cu rele,
Devin apă, și tu foc.

 

sursa – pinterest

Toamne și ploi, vechi și noi, ploaia din noi

Ploaia asta îmi macină forfotele întomnite. Se scad picurii care-și fac treaba lor de picuri. „Care ești măi, în plus? Du-te în văzduh! Caută-ți un nor și privește de acolo spectacolul! Nu cumva sa te rostogolești fără să fie neapărată nevoie de tine!
 
Nici că le păsa! Îmi zdrobeau cuvintele și așteptările într-un ritm sacadat. Streșinile scoteau bulbuci de aglomerare. Burlanele vorbeau de nesupunere. Apele se adunau și se risipeau pe trotuare gri. Dacă s-ar aduna într-un loc aș ști că mi-aș găsi și eu, cândva, acumulate, mirările și ropotul trecerilor mele de toamnă. Așa, le spală ploaia. Muzica plânsului din văzduh e aceeași, dar pare nouă.  O păcăleală. Și, de fapt, de ce plâns când simt curățare, liniște și rost de colț de pătură groasă, lângă o cană cu licoare caldă și biscuiți sfărâmicioși?!

Frunzele lucesc puternic ca niște talismane de aramă, prețioase, fălindu-se în oglindiri cuminți. Îmi simt mintea golită de lucruri inutile. Aș citi, dar mă las vrăjită de spectacolul  de afară.
 
Trop, trop, trop. Se războiesc pe acoperișul meu. O fanfaronadă inutilă! Ce, măi, vă credeți primii? Am mai văzut noi picuri și înaintea voastra! Dar ei fac hore, joaca sarbe, se razboiesc in lupte ploioase, izbandind sa spele urmele unui anotimp uscat și sec.
 
Ploaia asta imi macină forfote de păsări care-și caută hrana prin pomii noștri. Fructe de soc le sunt răsfățuri inedite, căci mai toate s-au trecut deja, dar la noi încă mai sunt. E amuzant cum se rostogolesc pe ramuri, căci acolo unde sunt fructele …și crenguțele-s firave, și se rup sub greutatea lor de păsări. Prin brazdele noastre de flori se aud ciufulituri de frunze si pene. Picurii cad peste ele și gângureli aparte răzbat până la noi. Se comporta de parcă ploaia le-ar fi martor în munca lor de teren. Sunt precum cei care nu se împiedică de starea vremii când afară mai e ceva de făcut, de adunat, de strâns. Au protecție toți. Cum de la cine? De la EL. Soțul meu a lucrat cu alți oameni de ispravă, ignorând apa și frigul care le cam încurca socotelile. Nu, nu acasă. Biserica din Vârghiș, Covasna, primește oaspeți peste două săptămâni. Era rost de primenire …la cât de uitat de timp și oameni e acel loc în care e suficient sa intri ca sa ghicesti cam cum e cu lumea, cu istoria și cu trecerile noastre grăbite.
 
sursa: facebook
Ploaia asta îmi macină înțelesurile. Simplitatea se așază. Iertați-mă, ies pe stradă. De la geam spectacolul pare repetativ.  Vreau sa fiu putin pasare, sa-mi fac rost de speranțe. Vă zic curând dacă vor luci la fel ca frunzele cu roșu pe margini. Dacă nu, inseamnă că n-am inteles nimic și …ploaia mi-a udat doar cuvintele. Iau cu mine pe cine vrea. Vreo două flori, o umbrelă roșie și vreo două geamantane cu griji. Pe acelea le las în gara în care nu trece niciun tren, dar lumea tot revine. Stau mulți pe peroane așteptând  să se ridice barierele sufletelor.  Uneori, doar ploile mai  fac oamenii să  se adapostească în locuri pe unde nu mai trece nimeni.  Revin, obosită, la muzica de acasă. 
 
Se plimbă iar câțiva stropi pe acoperișul meu, cică aduc o nouă toamnă. Dar asta veche ce are?
 
Voi ce credeti? Mă păcălesc, nu-i asa? Repetativ. Mai bine îi dau drumul pe stradă. Cum cui? Apei de ploaie. Fac câteva bărcuțe de hârtie și le trimit, împreună, la vale, să se știe că sărbătoresc neprevăzutul și aroma de pădure, aroma de rășină răvășită. La butoniera sufletului îmi păstrez, însă, frunze de aramă ude, dovadă că apa spală și natura vindecă orice…..fantezie.
ploaia
sursa: facebook, bărcuțe de hârtie și ploaia