Se scuturase toată iubirea din povești,
Cernea din ropotul de zâmbet întâmplări suave,
M-am așezat în drum și le-am cules, firesc,
Purtam, încă, pe mine, cămașa mea de noapte.

Zornăiau tainic fapte și… jurăminte fine,
În poala-mi de mătase se amestecau emoții,
Genunchii mei trădau ce dor mi-era de tine,
Iar pe cărări de piatră pierdusem doar saboții.

Desculță căutam ca-n basmul de demult,
Cu Hansel și cu Gretel, când semne au lăsat,
Vreo două mici istorii cu freamăt și tumult
Să întregesc romanul ce pare demodat.

Prin pletele-mi nuiele mi se ascunde fața,
N-am zămislit nuvela promisă printre șoapte,
Pe tivul invizibil se tighelise viața,
Iar eu, încă-mi purtam cămașa mea de noapte.

Mai bine adorm cuvinte, iubirile, trecutul,
Ce rost mai are acuma să țes povești tăcute?
Cămașa mea de noapte fusese, totuși, scutul
Realului din tine pitit în nopți absurde.

Nu mă trimite-n lume să prind muze boeme,
Voi pierde încet măsura și visele deșarte,
Și nu voi scrie cartea, nuvele sau poeme,
Mai bine aș adormi-n cămașa mea de noapte.

Și m-ai rescrie tu, privindu-mă cum dorm,
Cu mâna pe-a ta frunte, căci eu-ți vorbesc prin somn.