Păcat, păcat, că nu-nțelegi că nu-s
Nici mugur, aripă sau plâns.
Sunt solitară în amurg,
Și nu vreau să explic un NU,
O eschivare sau refuz,
Mai bine nu cere răspuns!

Sunt joc din joaca literei,
Sunt mărunțiș, cât vreo doi lei,
Nu vreau să scriu, dar nici să tac,
Nu vreau să par că mă prefac
A fi-ncântată, de nu sunt,
Prefer să fiu doar vorbă-n vânt
Și să mai stau, și să mai cad,
Să mă înalț, să mă încarc,
Să ruginesc, fără regret,
Păcat că pare un defect
Să fii ușor șerpuitoare
Și-n viață veșnic amatoare
De lucruri mici, căci n-am ambiții,
Dar am, în tolbă, premoniții,
Si văd o vreme mai sticloasă,
Pe mine liniștită-n casă,
Văd aburi dulci de împăcare,
Luciri de zâmbet și de soare,
Îmbrățișari de om cuminte
Și văd și-un zbucium de cuvinte,
Mai rătăcite.

Păcat, păcat că nu-nțelegi
Că ești, din toate, …ce alegi
Și că mi-e bine, înmiit,
De când în mine am zidit
Lumina Lui și gândul bun,
Că plec, dar mă întorc din drum,
Că nu te chem, dar te salut,
Că-ți dau binețe prin cuvânt,
Măcar așa, când pot, mai rar,
Cand obosită nu mai par
Și flori de măr îmi ning râzând:
Ce bine îmi pare că mai sunt
O primavară, un punct, un rând,
Ceva ce pare de folos,
Iar eu îți mulțumesc frumos
C-un gând pe față, altul pe dos,
De zahăr tos!