Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Zorea, pe strada care mă pierdea

Pe strada care m-a pierdut
Nu-i capăt și nici început,
Nu are nici măcar un pom
De mine n-a aflat vreun om,
Nu e nici bancă, de popas,
Nu-i nici pe hartă, în oraș,
Nu are toamnă în vreo floare,
În primăvară-i doar ninsoare
De puf brodat cu păpădii;
Pe drumu-ascuns în aritmii
Necontrolate de-un puls slab,
E doar o urmă pe asfalt
Că am trecut și eu, cândva,
Pe strada care mă pierdea,

Iar tu nu ai aflat deloc
Că timpul e un iarmaroc
Și un carusel ca de hârtie,
M-am dat în el să îți fiu ție
Măcar o dată-n ochi zorea,
Pe strada care mă pierdea.

Degeaba m-ai iubit în stele,
Pe poarta ta am vrut zorele
Să înflorească în urma mea,
Dar strada ta mă cam pierdea.

Fără de capăt și-nceput,
Am, azi, zorele pe cuvânt.

 

foto numarul 1, e lângă zidul casei mele, pe trepte

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Copacul vieții

Loviturile de zâmbet îmi provoacă abur dulce,
Pe o creangă, în al meu suflet, vin trei păsări să se culce;
Una-mi ciugulește, în taină, două griji neasortate,
Alta strânge niște cioburi din visări amorezate,
Numai una stă de pază și nu lasă să-ncolțească
Vreo sămânță gri și tristă, iarba vieții să îmi crească
‘naltă și cu abur dulce, nu-i așa c-acum zâmbiți?
Vă rog eu, vorbiți în șoaptă, cucii mei să nu-i treziți!
Să rămână în copacul care crește, în mine, blând,
Ca o binecuvântare, chiar de-mi scutură, pe rând,
Frunze, muguri, flori și ghinde, crengile puțin cam lungi,
Dar adună fluturi iarna, și, în vară, niște fulgi;
Îmi lovește în geamul minții doar cu ramuri înflorite,
Iar pe coasta stângă-mi pune miez de fructe zemuite;
Inima e învelită într-o scoarță dantelată,
Strâmt, în scorbura iubirii, șade o floare înghimpată;
Cu un roșu strâns pe margini și cu scut de mușchi verzui,
Port în mine o pădure, și-un alai de păsări șui!
Nu-i așa că doar cu tihnă și cu legământ de zâmbet
Pot să crească frunze în mine, iar în inimă un cântec?

 

sursa: pinterest
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Agorafobie, eu și literatura ca utopie

Uneori, lumea cea mare mă înspăimântă, și prefer lumea de dincolo de poarta mea. Acum, când va scriu, incerc sa împac, din nou, doua pisici. Nu se vrea. Deja am un deget căzut la datorie, sub gheara de Fifi!

În minte am drumuri și oameni,
Am pomi și miresme de oțel,
În mine zidesc, însă, drame
Și-ascund, în duminici, mister.

Îmi pun la ferestre mușcate,
Trec zile și nu fac un pas,
Îmi scutur privirea de tine
Și sufletul orb de oraș.

În mine cad frunze și ninge,
Înfloresc și poieni, și vreun prun,
Nici ploaia nu poate atinge
Vreo urmă de mine pe drum.

De viață n-or fugi cei ca mine,
O trăiesc, dar m-ascund de erori,
Cu verde îmi pictez o minune
Și-mi smulg, din oglindă, ninsori.

Pe trepte de nuc stau a cântec,
Aș ieși să-mi prind lumea în piept,
Sfârșesc într-un magic descântec,
Mă tulbur, mă plâng și mă cert.

O fi lumea cu multe ispite,
Dar e dincolo de ziduri și porți,
Când fobia în casă te-ascunde,
Ispita e-n tine și-o porți.

Zămislești din cuvinte magie,
Te aduni în scenarii de vers.
Viața noastră nu-i doar poezie,
Are frici de doi bani, fără rest.

 

Tema zilei – poezie cu tema zilei – FOBIA

 

și uite așa, am devenit previzibilă, parcă anticipând ceea ce port în mine, uneori, frici de momente delicate, când nu taci, nu te abții, nu vorbești. V-am zis ca scriu si aici? V-am zis.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Marin, omul cu urme de pădure în ochi…

 

Toamna aceea mi-a rămas în minte pentru totdeauna. În anul acela, cineva mi-a spus, cu glas de oțel, că pe mine nimeni nu mă va putea ține lângă el. Nimeni. Nici măcar un personaj de roman n-ar face-o, căci și de acela m-aș plictisi fără remușcări și l-aș abandona, neterminat și ciunt, printre foi îngalbenite.

Țigara i se fuma singură, iar eu, aparent furioasă, dar incapabilă să mă lupt cu verdictul dat deja în ceea ce mă privește, mi s-a părut ca îl zăresc pe El, așa că nu mai îmi păsa cum mă făcuse să mă simt, omul acela cu ochi de șarpe.

O caldură aparte mă cuprinsese și mă foiam pe scaun, cât să ajung la geamul cafenelei și să-l privesc mai bine. Da, da, El era.  Purta un trenci negru, lung, demodat, peste niște blugi Levis și avea o cămașă albă, parcă puțin prea mare. Mustața, stufoasă atât cât trebuie, îi încadra niște buze pline, dar și un semn, ca o arsură, pe cea superioară. Aveam să aflu, la un moment dat, că era de la box, pe care-l practicase în tinerețe, dar și de la o altercație pe care a avut-o cu un „tăinuitor”, unul de-l ajutase să ascundă niște piei de animale, pe vremea când comerțul cu acestea nu era îngăduit. Tot el îmi spusese că, de fapt, de la fosta nevastă i se trăgea, căci o prinsese cu tăinuitorul, iar aceasta, de ciudă că o lăsase, îl dăduse în gât poterei.

Acum stătea sub castanul acela bătran și cu coaja  roasă de tot ce adunase din jur. Tocmai ce se mai adânceau, în el, niște răni, căci oftatul lui Marin nu era unul obișnuit și trecea dincolo de scoarțe, de om sau copac.

                 *****

Bărbatul de lânga mine mă tot provoca, știindu-mi firea aprigă și deloc cuminte, dar habar nu avea că îi dădusem dreptate de mult. Mă eliberasem din povestea aceea, de o secundă, și păream a fi și eu în stradă, lângă castan, dornică să aflu ceva, orice, despre omul cu trenci negru.

Furtuna părea că vine dinspre pădurea cu nume de fruct copt, iar Marin zici că nu observa asta și își aprinsese încă o țigară, privind în gol. Lumea trecea, în dreapta și stânga,  dar mie, doar fereastra de unde îl priveam și castanul îmi mai formau scena poveștii care conta.

Eram tare curioasă de unde apăruse cel care-și pironise ochii pe geamul cafenelei și pe cine aștepta acolo, de zici că se afla într-o zi de august, cu soarele pe creștet, nu într-un noiembrie ofilit și trist. Părea că ascunde ceva, că ar fi în urmărirea cuiva și că nu trebuie să-l scape din ochi.

Părul lui negru lucea sub chiciura aia deasă ce deja se instala, puțin câte puțin. Sub felinar, castan, cu trenciul lui negru, Marin își mută privirea, dintr-o dată, pe ușa cafenelei.

Intră, iar eu tremuram de curiozitate, dar am știut, cu prima privire pe care mi-a aruncat-o că El va fi. Da, da. El. Omul cu trenciul negru și semn de viață grea, pe buză, va fi omul de încredere al vieții mele. Cu urme de pădure în ochi, cu maxilarele încleștate a nemulțumire, cu asprime așezată în fiecare por ceru o vodcă și-o apă. Povestea i se scurgea pe tejgheaua barului, iar eu eram acolo să o culeg. Între noi, stătea un tatuaj cu un scorpion-pește. Ce o mai fi fost și ăsta?

Aveam să aflu multe, dar mai ales că-l cheamă Marin – bărbat  misterios, cu păr negru, trenci negru, trecut negru, viitor negru, dar cu inima roșie și curaj de-un albastru nebun, pe care-l voi chema, în literă mai ales, de câte ori mi-e greu mie cu mine. Orice amănunt în plus, ce l-ar defini, nici nu mai conta.

Era Marin. Și atât.

 

..

Nu am apucat a va povesti despre un proiect care mie imi aduce bucurie. Intrati si cititi pe linkul #literaturacautopie lucruri, cred eu, interesante

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Pe cerul inimii mele

Pe cerul inimii mele se îmblânzesc norii în gămălii de soare scurs. Stau în caravane molatice și beau ceai roșu picurând lacrimi arămii care cad ropotit ca-ntr-o sonată difuză și puțin anapoda.

Eu nu mai înțeleg nimic din ceea ce mi se aglomerează prin mine și tac alb, dar îmi pregătesc o umbrelă.

Norii mei au lăsat ceaiul și s-au luat la harță, de s-au înnegrit de ciudă, tulburând cerul inimii mele cu umbre noi.

Care te știi îmblânzitor de nori și inimă?

Am pus de ceai, poate-i ademenești în ciob de sticlă și îi rostogolești în alte inimi.

A mea e cam îngrijorată.