Când eram mică, tata se amuza teribil când vorbeam pe silabe. Li-cu–rici, spuneam, li-cu–rici mă îngâna şi tata; al-bi-nu-ţa ziceam, zumzăia şi tata la fel. Când ajungeam la pă-că-lici îl auzeam pe tata zicând:‘’Pă-că –lici! Păcălitor!”, şi ne tăvăleam amândoi de râs prin casă.
Şi era joaca noastră de cuvinte. ‘’ Păcălici, păcălitor!’’ Multă vreme s-a jucat tata cu mine aşa, în silabe. Era modul lui, simplu, de a mă face să prind drag de cuvinte, de şcoală, de învăţătură. Mi-aduc aminte că tot datorită acestui ping pong de vorbe, adoram şi jocul de cărţi cu ‘’ Păcălici’’. Doar că nu vroiam să fiu, niciodată, ‘’păcăliciul’’ casei. Ba, mai mult, încercam să o momesc pe Sanda, sor’-mea, să se sacrifice ea. Nu ştiu cât reuşeam, dar ştiu că asta mică era şi mai ambiţioasă decât mine.
Toate bune, dar când venea 1 aprilie, se schimbau porţile jocului. Cea păcălită eram întotdeauna eu, păcălitorul …sor’-mea. Nu-mi reuşea nimic. Toată noaptea trudeam la glume imaginare pe care să i le aplic fetei mele cu succes şi a doua zi tot insucces clar aveam. În schimb, ei îi ieşeau, din mers, lejer şi fără să se strofoace prea tare. Avea fler şi uşurinţă în tot felul de glumiţe şi năzdrăvănii. Aşa s-a născut: ghiduşă!
Vremea a trecut, amintirea asta se iţeşte pe aici, timidă şi galbenă la faţă. Nu prea are culoare, semn că se aşternuse uitarea peste ea, în timp. În schimb ştiu ca ziua asta, de vreo 11 ani încoace, are altă semnificaţie, şi pentru mine, dar mai ales pentru cea mică a mea. Aţi ghicit, da, sor’-mea. Şi cum putea „păcălitoarea” şefă să fie altfel „păcălită” frumos de soartă, decât dându-i un bărbat tânăr, frumos, deştept şi priceput, atent, grijuliu şi absolut deosebit, născut, iar… aţi ghicit, sper, de ziua păcălelii?!
Acum, vă spun drept, cred că multe femei şi-ar dori aşa păcăleli, şi aşa păcălitor, nu? Doar îndrăgostiţii ăştia doi, ai mei, nu cred că se gândesc vreodată la asta. Ei se iubesc şi atât. Fără ghiduşii, brizbizuri sau păcăleli păcălitoare.
Aşa că, să curgă şampania, să cânte muzica, şi să-l sărbătorim pe cumnăţel ! Cât despre mine, jur ca n-am sa mai folosesc cuvântul zilei cel puţin încă un an. La mulţi ani, Costi!
Azi e ziua mamei, unicul meu părinte. Din păcate, tata a plecat departe şi devreme. E tânără, încă. E minunată şi caldă, e un înger printre oameni, e acea persoană ce o caut când mi-e greu tare. Îi caut vocea ce-mi răspunde atunci, în momentul ăla teribil, de parcă ar şti dinainte, de mă lasă cu gura căscată şi-mi trece totul, brusc: „Da, mami! Ce e? Ce are fata mamii?” E viaţa mea, soarele meu, sunt sufletul ei şi e sufletul meu; şi e a mea, doar a mea. Azi, nu o împart cu nimeni: nici cu sora mea, ce-i seamănă mai mult decât mine (spre disperarea mea), nici cu soţul, cumnatul meu, rude, vecini. Cu nimeni!Azi îmi spun: „Sunt cea mare”! M-a făcut de copilă, la 16 ani. Am crescut amândouă. N-am ştiut niciodată ce „mică” (de ani) era mama mea. Ea era mama mea mare.
Când am plecat la liceu, m-a întrebat diriginta: -Tata? Vârsta? – 43! -Mama? Vârsta? -30!
Diriginta mă mustră uşor, îmi spune să învăţ aritmetică simplă şi să-i răspund mai târziu. I-am răspuns timid: „Ştiţi, şi totuşi, mama are doar 30 de ani!” Împlinise 31, de fapt, dar mă fâstâcisem eu. Trecuseră doar cinci zile de la ziua ei de naştere, atunci. Mama mea, eroul meu, stânca ce a rămas doar şlefuită de greul vieţii, zâna mea bună din poveştile ei, singurul om pentru care eu sunt cea mai deosebită persoană, care a crezut şi crede în mine permanent. Ea îmi dă aripi, îmi dă putere. Mama mea, frumoasa mea: „TE IUBESC!” Aş inventa cuvinte noi să i le rostesc doar ei, dar îi voi spune doar atât: „Să-mi trăieşti, mama mea! Sănătoasă!”
Pentru un zece septembrie şi pentru orice aniversare ce cuprinde cuvantul mamă. Mulţi ani, de acum încolo, să ne dea Dumnezeu! Împreună! Şi pentru toate zilele ce o are pe mama în prim plan.
Sunt născută cu sor’-mea în aceeaşi lună. Eu pe 18, ea pe 24. Ianuarie. Eu capricoarnă, ea vărsătoare. Eu mai mare, ea mai mică. Eu cărbune, ea diamant. Avantaj ea….
Tinichea de coadă o simţeam când eram copii. Noroc cu bunică-mea, că până la şase ani m-a ţinut mult mai mult la Buzău decât pe ea, pentru că, şi-aşa, în puţinul timp în care stăteam la Braşov, tare neplăcută mi se părea situaţia: „Ai grijă de sor-ta, da?” De parcă aveam ceva mai bun de făcut. Dar, na, când îţi porunceşte cineva, corvoadă ţi se părea, frate!
Acum, ce să zic? Asta mică, cred, a fost plămădită din lut alunecos, cu aripi de zburătoare neînfricată şi inimă de leu. I s-a mai adăugat un pic de miere pentru drăgălăşenie şi un pic de soare pe faţă şi gata chipul perfect de copil zglobiu şi liber pe pământ, dar cu privirea mereu ridicată spre cer, ce parcă anunţa ce OM straşnic va deveni peste timp.
Invers, cu siguranţă, eram eu. Dar azi nu insistăm pe asta, da? Toate cotloanele pământului le afla, în toţi pomii ştia să se urce de parcă fusese veveriţă într-o viaţă anterioară. Vorbea cu florile, le cânta ea păsărilor, nu invers; culegea tot ce i se părea frumos şi nu stătea o clipă locului. Un vapor de veselie era toată fiinţa ei şi multe corăbii cu gânduri negre mi le-a înecat de-a lungul vremii, încercând să mă molipsească cu optimismul ei.
Avea un repertoriu propriu. La trei ani se învârtea de un par din curte, la ţară, strigând cu un glas netulburat de nimic din ce se întâmpla în jurul ei, întruna şi din suflet: CONOFETI COCOTO. Îl făceam hit dacă era Moga pe atunci. Faza amuzantă era, de fapt, că nu se plictisea. Schimba doar direcţiile din când în când şi cam atât. Răsuna valea cu acest ”conofeti cocoto” al ei.
Sor’-mea era cochetă, nu ca mine. Nu aveam multe ţoale. De unde? Tata trăgea să ne cumpere casă şi uita că noi creşteam şi ne trebuiau de toate. Noroc cu mamaie că făcea ea cumva, săraca, şi nu ne lipseau prea multe. De asta, când trebuia să se îmbrace, striga cât o ţineau plămânii: „Vreau ponii vaţi, vreau ponii vaţi!”
Degeaba încercau cei din jur să–i spună că pantalonii evazaţi sunt pe sârmă, spălaţi. Insucces total. Sfârşea în unii asemănători de ai mei, până se uscau ăia la foc automat. De multe ori mă întreb ce a fost în capul alor mei de ne îmbrăcau la fel? Primeam eu fusta verde, hop fustă verde şi sor’-mea. Sarafan aveam, sarafan cu siguranţă îmbrăca şi Sanda. Cel mai stânjenitor pentru mine a fost când, odată, de Paşte, la plimbare, cu toată familia, noi eram împopoţonate în nişte rochiţe înflorate de velur, zici că eram zambiluţe vesele. Noroc că ne diferenţia nişte funde amărâte din talie. Eu mă simţeam ca într-o menghină. Doar eu. Niciodată ea. Sanda era fericită că avem ditamai cărţile de vizită pe noi, iar ochii ei strigau bucuroşi, plini de iubire : „Vedeţi? Ea e sora mea! A mea!”
Degeaba mergeam trei paşi înapoi, să nu se vadă că-s cu ei. Sanchi! Eram în trendul familiei din capătul străzii, cu dantelăriile noastre. N-am scăpat multă vreme de magia îmbrăcatului la fel:“Noi nu facem diferenţe între copii! Ce are una, are şi cealaltă!’’ Eu bombăneam, ea se mândrea. Ce nu-mi convenea oare, nu ştiu? Dar vă spun: sufeream straşnic..
O singură dată am fost solidară cu sor’-mea. V-am mai spus, pe aici, că tata era tot timpul plecat. Nu vedea cât de mult şi repede creşteam. Nu i se părea că ne-am înălţat, schimbat. Nimic. Rar observa ceva diferit la noi şi ultima lui grijă era aspectul nostru exterior. Sănătoase ne voia şi atât. Luase deja casă pentru noi, dar microbul muncii continue rămăsese. Şi uite aşa, hotărăşte el, într-o zi, să mergem într-o vizită în locurile în care locuisem cam 7 ani din viaţă. Ghinion! Noi nu aveam nimic bun de îmbrăcat. Doar două helăncuţe bleu (urâtă culoare), primite tot de un Paşte. Atât.
Mama plângea pe înfundate fără să zică sau să reproşeze cuiva ceva. Ştiam în schimb de ce. Ca nişte oameni mari, ne-am dus tiptil, am tras fustele plisate de pionier, ne-am încins cu acele urâte centuri, ne-am luat pantofii scâlciaţi de atâta purtare şi am salvat miraculos situaţia. Cum arătam? Horror, horror fashion, dar cu accente drăgălaşe şi cu un accesoriu minunat: zâmbetul nostru. Ei, da! Ăla era comun. Nu mă supăram dacă mai adăugam şi o strângere de mână, mergând palmă în palmă pe acel drum. Victorioase….
Din acel moment nu ne-a mai lipsit nimic. Ba, aveam prea multe, infinit mai multe decât sperasem noi vreodată. Am mai primit chiar şi bonus: puteam avea aceleaşi obiecte, dar de culori diferite. Săracii noştri părinţi! Câtă frământare, zbucium şi frustrări adunate! Of, ce vremuri….
Acum viaţa mea şi a soră-mii are aspecte de indigo. Multe seamănă dar mult prea des trăirile, și mai ales gândurile cu care ne trezim ca rezonăm. Nu mă văd şi nu mă aud câte o săptămână cu asta mică. La finalul ei aflăm cu stupoare că am acţionat sau am împărţit aceleaşi stări. Fără să ştim, fără intenţie. Doar de acolo, de la Dumnezeu, din adâncuri de inimă geamănă, venite parcă să ne unească şi mai tare. Şi de ce nu? Rugăciunea mamei, din tinereţea sa, a fost mereu asta: ‘’Dă-mi, Doamne, doi copii care să se iubească şi să se înţeleagă!”
Poate nu ne-am înţeles tot timpul, dar un lucru e sigur:
Te iubesc, CONOFETI COCOTO! Te iubesc, sora mea! Să fii sănătoasă și fericită
Astăzi cuvintele duzinei din clubul celor 12 cuvinte, care sunt următoarele ”mare, vapor, iubire, par, netulburat, infinit, om, suflet, copil, adancuri, carbune, cer”, le-am folosit într-un articol aniversar, dedicat surorii mele. La mulţi ani, omul meu drag, sora cea mai bună de pe pământ. Să fii binecuvântată cu tot ce e mai bun şi visul tau cel mai mare sa devină realitate. În tabelul găzduit de Eddie veţi găsi şi alţi participanţi la acest ”joc”.
Aşa îmi scria psi, anul trecut, iar Sonia îmi dăruise avatarul de care tare m-am bucurat atunci şi mă bucur şi acum, chiar dacă ”dama de caro” este trecută la tăcere mulţumindu-mă cu mărgăritarele de aici. A mai trecut un an şi o clipă am vrut a lăsa nesemnalat momentul pe blog pentru că prea am tratat acest loc, exact cum l-am gândit în prima clipă, ca o cutie de adăpostit vorbe, pe care sa se depună praful pană când o voi redeschide. Îmi cunoşteam oarecum instabilitatea, neimplicarea totală într-o lume în care ştiam că trebuie hrănită constant pentru a însemna ceva. Am realizat repede că nu am nici timp şi nici putere sa ma pierd printre cuvinte mereu şi, deşi mă mint frumos, ştiu, însă, că atunci când mă simt dezrădăcinată revin în virtual şi caut tocmai cuvintele voastre, care mă adună şi mă întregesc, găsind adesea similitudini şi stări ce parcă coboară din mine.
De Anul Nou am pierdut un prieten ce avea tocmai vârsta mea lăsând multă durere în urmă, o altă amică îmi spune, de cate ori îi trimit urări de sănătate, că ea nu are nimic de sărbătorit pentru că nu vrea să-şi sărbătorească trecerea tinereţii; mă uit în jur şi văd semne fragile ce parcă îmi spun totuşi: ”Bucură-te! Ai privilegiul ăsta! Poţi să te bucuri de soare, de-un zâmbet, de un chip drag, de o reuşită, de o lăbuţă de căţel. Ce dacă nu ai pe răboj trecute semne strălucitoare şi obiective îndeplinite? Câţi au? Şi de ce trebuie sa contabilizăm asta? Poate tocmai împăcarea cu sine şi bucuriile simple se pot aniversa mai uşor!”
Ieri am avut casa plină de prieteni, am împărţit bomboane cu emoţii şi am adormit aproape imediat după ce au plecat ei, toropită şi de bucuria din suflet, şi de gerul de afară, dar şi de emoţia unei zile pe care o simt a fi aşa cum sunt eu acum: discretă şi simplă. Nu am nevoie de artificii, de efuziune de sentimente, nu mă văd decât mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru ceea ce sunt, ce am fost şi voi fi, cu toate bunele şi relele din mine. Îi mulţumesc că îmi permite să fiu, să mă iubesc, să mă cert, să mă împac cu mine şi să pot fi un om mai bun pentru puţinii din jurul meu. La fel vă mulţumesc şi vouă cei ce faceţi ca lumea cuvintelor mele, acest înşiră-te mărgăritare, să nu se acopere de praf, fie el din cel stelar.
Sunt în vacantă. O vacanţă într-un loc unde casele îmi zâmbesc din particule mici de var şi obloane roşii mă privesc cu ciudă. Sau o fi ciuda mea că eu tot nu am astfel de minuni la casă? Nu cred. Pentru că obloanele roşii mi te-au adus pe tine sau, mai bine zis, o parte din tine pe care o admir şi o păstrez cu sfinţenie în inimă şi gând. Nu văd crăciuniţe la fereşti, dar văd muşcate multe, vesele, curgătoare, parcă cerşind atenţie şi admiraţie ad-hoc. Privesc spre ele şi mă gândesc că e ziua ta azi, că în copacul tău cu vise vor poposi multe urări, multe gânduri noi şi mulţi oameni dragi vor sta la umbra lui. Ce puţine îmi sunt cuvintele pentru tine, tu cea dragă, cea bună, cea generoasă, îngăduitoare cu noi, cea care ai pus temelia gândului bun virtual, cu iubire necondiţionată, instinctivă pentru care te admir. Tu, cea care împarţi frumuseţe şi amintiri ce parcă se împletesc cu ale noastre, din care mai ţâşnesc, măcar preţ de câteva secunde, hore ale copilăriilor noastre fermecate, eşti azi zâna macilor şi a florilor de salcâm, a margaretelor şi a spicelor de grâu crescute de-o schioapă. Pe toate ţi le dăruiesc, virtual, desi meritai toate imbratisarile reale ale lumii. Dar tu mă ierti şi azi, cum m-ai iertat şi ieri pentru tăcerea-mi. Te iubesc, Maria! Te îndrăgesc şi te admir, te vreau model şi pavăză, prietenă şi dor, reper şi gând bun. Eşti omul cel mai surprinzător pe care-l cunosc şi cred că ştiu ceva fete, şi nu numai, care vor susţine ceea ce spun. Să-ţi dea Dumnezeu drum curat, sănătate maximă şi succes nemăsurat, pentru că din el şi nu numai …adapi suflete cuminţi, uneori rătăcite sau poate doar oameni care vibrează la fel. La mulţi ani şi să ai o zi binecuvântată!