Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Tatuaj sau cicatrice?

Citesc eu, aşa cuminţică, într-o revista de aia deşteaptă pentru femei mai puţin deştepte, adică io, subsemnata, care va să zică, următorul text: ” Strângeţi muşchii bărbiei cât de mult puteţi timp de 10 minute, în timp ce împingeţi buza de jos ca şi cum aţi sta bosumflate”….ne spune, aşa, serios, Măria Sa…Florentina Opriş. 
Nene, dacă săream peste text ..ce bine era! Da, eu nu! Ca sa fiu frumoasă, că aşa îmi zicea doamna, că-i pentru frumuseţea gâtului şi a feţei în partea mandibulară. Aşa,… trec eu şi la practică; şi numa’ ce încep  frate, să mă strâmb, să-mi ţugui buzele, să le împing nu ştiu cum, să mă chinui să strâng bunătate şi frumuseţe de bărbie, să-mi scot ochii din orbite de mirare, şi să încerc să stau aşa, cele 10 minute ce le primisem ca sugestie.
Pisica birmaneza, care sta lipca lipita de mine, ma privi cu nedumerire si se ascunse bine de tot, dupa canapea. De frica, cred. ”Ii trece”, gandesc, dar tocmai in momentul ala apare barbat’meu pe langa mine, se uita atent si-mi zice, incet, in graiul lui moldovenesc:
– Da, ci patisi, mama? Exersezi pentru strambaciunea anului? Esti Angelina Jolie combinata cu Marinela Nitu? Lasa buzele alea in paci, ca ma sperii !
-Pai, e pentru frumusete, zice la revista!
-Ce revista, fimeie, lasa revistele?! Si la ce-ti trebuie, ca tu esti tare frumusaca, asa, fara sa-ti umfli buzele celea, fie el si exercitiu?! Tampit exercitiu!, bodogane el in barba…
– Tie, ce-ti pasa, bazai eu alintat, tu abia ai trecut de 40 si zici ca esti flacau? Da, eu? Daca ma babesc?
-Ei, te babesti, te babesti…vei fi babuta mea frumoasa, dar cred ca vorbesti de altcineva, ca nu-i cazul tau,  alintato!”
Mai ma stramb eu de doua ori, ma zgaiesc zdravan in oglinda, da…nu vad nici de rau, nici de bine, si incep sa-mi dau cu ulei de argan pe picioare. Ajung in dreptul cicatricilor de la operatiile de la glezna, privesc cu o oarecare parere de rau spre ele, si iar imi zic in gand:”Si ce glezna fina aveam,acum zici ca-s venita din razboi! Saraca, de mine! Da’, las’ ca bag eu doua tatuaje, sa ma vezi atunci ce rebela si rock voi arata eu curand!”
”-Curand, cand se vor vindeca, vrei sa spui, si asta dupa ce n-or sa se mai vada deloc, dupa un timp, ca nu le mai dai jos de acolo, never. Cu ele te ingropi. Stii, nu?”

Iar ma enervez pe Mihai. Ce stie el?  Nu vede niciodata nimic, nici daca nu-mi sta parul frumos, nici daca sunt mai palida, el o baga pe aia cu frumusica, si gata, a scapat de mine. Sa fereasca sfantul, sa vin tunsa acasa, in schimb, ca mi-a promis o bataie zdravana, si mie, si aleia de ma asculta si ma tunde. Io, zic ca nu poate, ca e prietena lui, scorpioana ca el, si astia se inteleg cumva. Mi-ar ramane mie,insa, si portia ei, daca ma gandesc bine. De bataie, normal. Ce credeati? Asa ca, nu ma risc…nicicand , de acum, incolo. Doar cu aprobare.

Hai, ca m-am alintat destul, si, pentru ca n-am vrut decat sa-mi fac semnalata prezenta, inchei prostioara mea de luni…la pranz si va intreb: nu-i asa ca un tatuaj mititel acolo, macar pe partea interioara a gleznei, ar merge mai bine decat o cicatrice? Voi ce parere aveti? Astept, sa stiti! Nu va sfiiti!

 



Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

NOAPTE BUNĂ, COPII !

Niciun gînd nu se aşază singur.  Se înghesuie într-altul, îi dă brînci unul mai răzleţ ca, într-un final, să se lăţească pe toţi neuronii mei, nelăsînd să intre unul mai acătării. Şi uite aşa rămîn cu întrebarea-gînd: ”Cînd, mămăliga mă-sii, m-am făcut eu mare şi cînd am încetat să mai fiu copil?
Ei bine, sunt convinsă că mă veţi bombarda cu „şablonul”- ”copil vei rămîne atîta timp cît vei avea sufletul tînăr” sau altele de acest gen la care nu ader, dar nici nu le combat. În definitiv, aşa e. Soiul e rău, adică eu. Sor’ mea ar veni cu o replică rapidă, pe care o primesc oricum de cîte ori fac bilanţul lucrurilor mai neobişnuite din copilăria noastră: ”Auzi, fato? Da’, neliniştită mai erai! Eu n-aveam timp să observ şi să înmagazinez nimic; eu mă jucam. Tu, în schimb, te-ai născut „gata mare!
Rîd de fiecare dată, dar nu-i rîsul meu şi-o bodogăn pe mama în gînd că nu şi-a făcut doar un copil; da’ nu pe mine, pe asta mica a mea, că ea e perfecta. Păi, ce vină aveam eu că nu ştiam să merg pe bicicletă, de exemplu? Nu ştiu nici acum şi, sincer, voi mai enumera nişte lucruri pe care, copil fiind, nu le-am învăţat, iar acum, mare, mă sperie faptul că-s prea bătrînă  să învăţ. Şi uite aşa, încep să enumăr: patinez prost, nu ştiu să înot, nu schiez, cu sania cad, de fiecare dată, pe o parte; joc volei cu degetele răsfirate spre spate, spre amuzamentul tuturor, nu-mi place la pescuit, n-am jucat bine niciodată elastic şi, cred, că aş mai găsi cîteva.
Singurul joc la care eram campioană era badmintonul, iar mai nou, bowlingul îl ador pentru că mai mereu câștig. Să nu vă mire că am băgat aia cu pescuitul, dar mi-amintesc eu de Sanda, sor’mea, cum fugea  la pescuit de cărăşei, aşa ca ”io” de ce să nu fi învăţat? Păi, dacă aia nu, aia nu şi aia nu, ce, Doamne iartă-mă, am făcut eu în copilăria mea?
Ehehe, dar cine visa cu ochii larg deschişi? Cine se plimba cu avioane imaginare în lumi neştiute şi în ţări inventate cu nume de poveste? Cine iubea bobocii de raţă, merele acre,  prunele grase, zdruncinăturile căruţei pînă la stînă, în zori de zi; cine iubea poveştile pe care nu i le citea nimeni?
M-au iubit părinţii mei, e plin blogul meu de povestioare despre sentimente şi întîmplări cu ei, dar nu mi-au citit poveşti. N-am fost la grădiniţă decît de 10 ori în toţi acei ani, educatoarea mea fiind mamaia, iar ograda fiindu-mi loc de desfăşurare. Tot ce am aflat, am aflat tîrziu, accidental, în vreun joc de cuburi sau într-o cărticica cu poze de prin vecini.  V-am mai spus și asta, cred.
Într-o zi, pe cînd mă aflam la naşa mea de botez, de nicăieri au început să se audă voci cu timbru cald, de taină şi mister. Din casetofonul lor, o poveste trecea cu totul prin mine şi, nu ştiu de ce, dar am început să lăcrimez de emoţie. Era o poveste de Ion Creangă, posibil să fi fost  cea cu drobul de sare, şi taaaare m-am mai bucurat. De atunci aşteptam seară, de seară: ”Noapte bună, copii!” (cei născuţi mai devreme ştiu despre ce era vorba; pentru ceilalţi, însă, menţionez că era o scurtă emisiune pentru copii, la radio).  Doamne, cît de dor îmi e de serile acelea cu clătite, ceai de tei şi poveşti trecătoare!!!!
Eu nu am copii, nu m-am trezit noaptea să-i învelesc, să-i verific şi să-i păzesc. N-am făcut teme, nu m-am jucat în nisip, n-am dat pe nimeni în leagăn, nu l-am ferit de rău, n-am învăţat de bine. Nimic. Nu ştiu cum ar fi fost toate astea şi nici nu vreau sa trăiesc cu regrete sau „lasă că vezi tu, mai tîrziu”.  Posibil. Sau poate..nu.
Ştiu doar ca vremurile astea mi-au luat puterea de a mai zbura cu avioane imaginare, că visele mele au rădăcini şi nu aripi, că-mi consum ”inocenţa”, rămasă cît un grăunte, de acolo, din copilărie, într-o iubire actuală, ştiută, calmă şi aşezată, care-mi cuprinde toată fiinţa mea şi mă face fericită. Şi-o mai prind în poveşti despre un atunci; poveşti ce le scriu de dragul cuvintelor şi al lucrurilor ce se pierd în hore de uitare, altfel.
Poate basmul meu se va  întinde  într-un ”a fost odată şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi”.  Sau poate prinde şi episoade mai puţin plăcute, fără strop de inocenţă, romantism sau poveste. Posibil.  Pînă la urmă în poveştile acestea, la început, e doar  un Făt-Frumos şi o Prinţesă, fără copii, căţei, pisici şi alte personaje. Dar totdeauna, absolut totdeauna, au un palat, fără rate la banca, ipotecă şi împrumuturi; iar bidiviul ce mînca jăratec l-am preschimbat pe cai putere. Bine, toate veneau pe parcurs, cred…altfel am trăi continuu într-un început de poveste. Cred că n-ar fi rău, deşi sunt convinsă că s-ar pierde multe trăiri şi nuanţe.
Na, ca mi s-au amestecat gîndurile! Păi, ce vă spuneam eu la în primele rînduri că vine un gînd mai barosan şi mai umflat în muşchi, îşi face loc cum poate şi mă ameţeşte? Pînă nu o iau razna de tot:  să vă trăiască copilaşii, şi ăia mari, şi ăia mici. Şi să trăim şi noi, copiii părinţilor noştri, pînă nu rămînem cu scaunele goale la masă şi devenim orfani. Eu sunt pe jumătate. Dar asta e altă poveste şi v-am mai spus-o. Pînă una, alta: NOAPTE BUNĂ, COPII!
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Blog şters de praf, din când în când

Am făcut cremă de zahăr ars. Ei, na, ea a făcut-o, eu m-am uitat  cum o face. Era toată copilăria mea în roata aia de soare dulce caramelizat. Am stat în poveşti, cum s-ar spune. Suntem amândouă betege de câte un picior, ea de dreptul, eu pe stângul îl am de dus la operaţie din nou – scos tije, şuruburi şi alte maşinării din jurul gleznei mele.
Mama „a zburat de pe casă” în ianuarie, cu o zi înainte de ziua mea de naştere, zdrobindu-şi doar călcâiul. Zic, doar călcâiul, pentru că e miracol cum a putut scăpa numai cu atât. Slavă, Domnului! Acum pare că se vindecă. Merge şi asta e o mare, mare bucurie.
N-am stat mult împreună, dar nici puţin, şi pentru că Mihai nu mai venea, am luat castronul cu „soarele” meu dulce şi călduţ încă, şi am urcat în maşina cumnatului meu. Stau oricum aproape de locuinta lor. Când am ajuns pe aleea din faţa casei, ce-am văzut noi în faţa ochilor? Maşina noastră şi pe al meu soţ îndreptându-se într-acolo, de parcă era cel mai firesc lucru din lume. Ar fi fost, dacă nu ar fi trebuit să vină cu ceva timp înainte la sor’mea acasă. Nu mai pricepeam nimic.
-De asta întârzia el?, încep a procesa, privind curioasă către cel care mai mereu are în plan o ghidușie. Dar nici nu apuc să-mi termin ideea, că ne dăm seama, amândoi, că-şi inspecta ”domeniul”; cu alte cuvinte venise să vadă ce stricăciuni făcuseră, în lipsă, căţeii lui. Aşa, pe muţeşte, că altfel mă lua nebunia pe mine. Toto are încă probleme comportamentale, când dispărem noi mai mult din zonă.
Cu o felie generoasă de cremă de zahăr ars, parcă nu mă-ndur să debarc din corabia plăcerilor reale în cele virtuale. Dar cum blogul meu are nevoie mereu de resuscitare, uite cum îl ștergem ușor de praf, picurând niște amănunte întâmplătoare dintr-o zi banală de aprilie 13. Cred că va fi interesant să găsesc toate acestea, in alte vremuri și sa le adaug nuante noi, dar si sa scutur praful de pe amintiri obosite. Va salut cu drag, dintr-un loc unde cuvintele se pitesc chiar și de mine.

 

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Mai tare ca sexul…

Mai tare ca sexul:
Când am cunoscut-o pe Laura, aveam deja 30 de ani, ea sărise de 45, parcă. Era o femeie cu un surâs minunat. I-aş fi spus zâmbet, căci pe mine, una, mă sperie surâsul Monalisei, dar, na, zâmbet ar fi prea mult, atât era de discret. Am cunoscut-o târând nişte acte. Eu le târam, pardon!  Mi le înmânaseră şi mie ai mei. Habar nu aveam ce să fac cu ele. M-a ajutat ea, aşa din instinct, nici măcar n-o rugasem, dar prea m-a văzut încurcată.
O femeie minionă, blondă, cu poveşti la purtător cât pentru o sută de zile dacă ai fi avut timp s-o asculţi; desfăcea şi făcea cu îndemânarea  altor zeci de mâini ascunse în cele două personale. M-a cucerit pentru multă vreme. Îşi crescuse singură copilul şi se mira şi ea cum reuşise asta fără să ajungă nici prea dependentă de acesta, dar nici exagerat de detaşată. Mi se părea că a făcut o magie lăsând-o atât de liberă şi prea zburdalnică pentru această lume.
Mă fascinau poveştile ei despre iubiţi şi amanţi, pe care nu-i vedeai niciodată prin preajmă. Părea tot timpul singură şi necurtată, dar jocul de cuvinte de la o conversaţie pe care o prindeai din zbor, aşa ca din întâmplare, mă făcea să cred  că îi subevaluam puterea de seducţie.
Când o întrebam, cât puteam eu de discret, îmi răspundea ca o felină şăgalnică, la pândă după prada din preajmă:
„-Ia, aminte, Adriana, bărbatului să-i creezi senzaţia că eşti a lui, dar în acelaşi timp, gata să pleci spre altceva în orice moment delicat!
Păi, şi nu-l pui pe fugă, în căutare de ceva sigur? Pare alunecos ce spui!”, însă nu-mi doream a dezvolta prea mult scorțoșeniile mele fără sare și piper;
Şi începea să-mi spună o teorie cum că jocul de-a iubirea e mai puternic şi mai excitant decât iubirea însăşi, consumată rapid şi terminându-se în suferinţă. O priveam cu un aer tâmp, deloc ascuns, ca și când i-aș fi cerut să dezvolte cu grijă ce spune, poate pricep și eu cum e cu amorul ăsta care pentru mine era o ecuație cu multe necunoscute. Avusesem, până în acel moment, numai relaţii ratate, dezamăgitoare şi rămăsesem cu atâta gust amar încât dacă-mi dădeai pelin să beau mi se părea mai dulce decât iubirea-minune zugrăvită atât de frumos.
Vreo cinci ani n-am mai văzut-o pe femeia cu chip de copil. Între timp îmi găsisem marea dragoste, când, din întâmplare, dăm nas în nas, în faţa casei ei. Mă invită la o cafea, vădit tulburată de schimbarea din viaţa mea. Mă grăbesc să urc, convinsă fiind că pot să-i şoptesc povestea mea miropolantă şi atât de aşteptată,  care se concretizase mult prea frumos, între timp. Când am intrat, însă, m-a izbit un fum înecăcios, o scrumieră plină de mucuri şi zeci de batiste de hârtie aruncate, aiurea, …pe podea:
-Ce-ai păţit? Eşti bine? Ce-i cu bucătăria ta? Ai mult de lucru?, întreb timidă, în prima fază, dar din ce în ce mai tare și mai curioasă, suspectându-mă, în același timp, de vreo  nepotrivire a întrebării.
Pe masa din bucătărie trona un calculator, din acela cu monitor masiv şi cu o unitate la fel. Parcă ocupase toată casa. Nici urmă de gospodina  pe care o ştiam pe vremuri, …se pare, apuse. Arăta totul precum cartierul general al nepăsării şi suferinţei.
A urmat o lungă şi încâlcită poveste. O pusese ăl negru şi ceva coarne să o spioneze on-line   pe fiică-sa. Era în nişte discuţii cu nu ştiu ce domn misterios. Fii’-sa plecase la studii şi ea s-a trezit luându-i locul într-un dialog timid, dar din ce în ce mai pregnant cu fiece zi. Devenise periculos, dar incitant. „Nimic nou sub soare!”, gândesc, amintindu-mi de plăcerea ei, aproape perversă, de a se juca pe ascuns, cu toate armele la purtător, iar în definitiv văzusem destule filme cu acest scenariu, dar niciunul live…sau, mă rog, aproape live.
Se trezea şi se aşeza în faţa calculatorului, dependentă de vorbele din neant. Adormea de cele mai multe ori pe tastatură şi îşi consuma relaţia, ore-n şir, în jocuri şi vorbe care mai de care mai năucitoare pentru mine. Arăta şi gândea ca un zombie. Parcă cineva o posedase şi îi furase chipul ăla  frumos, de domnişoară şi lăsase în loc o umbră de femeie. Încercam să o ascult mimând o figură firească, care nu se miră şi  nu judecă, până când i-am văzut lacrimile şiroind: „Şi aşa potrivire nu cred că am mai întâlnit, Adriana ! Simt că e bărbatul vieţii mele! Mă topesc de dorul cuvintelor lui!
Pragmatica din mine, omul acţiune, care nu crede decât în vorbe petrecute deja, nu viitoare, o întreb uşor:
Păi, şi ? Nu vă vedeţi şi voi? Ca oamenii?
-Ah, nu! Nu vreau! E constanta mea de zi cu zi, farmecul vieţii mele! Să-mi stric eu povestea? Şi dacă-i însurat? Ce fac eu a doua zi?
Trăieşti, nefericito!, îmi venea să-i strig, dar muţenia de pe buzele mele s-a transpus repede într-o mască de consternare, că aproape am fost dată afară din universul fetei mele;
Nu pot, e ca un drog. Îl urăsc şi îl iubesc deopotrivă, dar am nevoie de el. Am nevoie de povestea asta!
Am plecat mulţumindu-i cerului că n-am luat-o razna în perioadele mele de căutări. Am întâlnit-o după alţi doi ani. Plimba o fetiţă mică, în cărucior, nepoată sau aşa ceva. Mi-a şoptit discret:
Ştii, atunci, l-am întâlnit într-un sfârşit!
Da?, răspund eu tâmp, de parcă mă lovise prostia hâdă. Şi?
Ei, m-am vindecat! Îi murise nevasta atunci, de-asta avea toate citatele alea ameţitoare la purtător, dar trăia cu o doctoriţă tinerică, dar fără vorbe la ea, anostă!  M-a iubit pentru că-i spuneam ce vrea să audă şi nu primea de dincolo!  De la EA! Şi nici nu era o tipă prea mişto! N-a mers nici cu ea, nici cu mine. Oricum plec în Spania! Am întâlnit pe internet….
N-am mai ascultat-o, mă uitam la ea cu tristeţe, având eu surâsul ăla al Monalisei. Nu de îngăduinţa, nu. Ar fi fost prea nedrept pentru amintirile mele cu ea din trecut, dar cu mirare. Era prea mult pentru mine. Totuși, povestea mea cu Laura, cea cu chip de domnişoară, mi-a rămas întipărită în mine ca un semnal de alarmă, pe care să-l folosesc atunci când totul ar putea să se declanşeze ca o nebunie, aşa cum am simţit-o eu acolo. Ca la tren, mâna mea se îndreaptă uneori spre acest semnal care ar detecta o dependență. Știu că le am, însă sper să nu deraieze prea tare  în vreo poveste cu final neașteptat.
semnal dintr-o poveste ...mai tare ca sexul
semnal de alarmă dintr-o poveste …mai tare ca sexul
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Sâmbăta gogoşilor!

Sâmbăta m-am născut. Sâmbăta e ca o vioară ce-mi cântă balada greierului leneş; e oaza mea de răsfăţ şi bucurie. Până şi căţeii o recunosc a fi regina zilelor. Ştiu ca au voie în patul nostru, să ne pupe pe  nas, când pe unul, când pe celălalt dintre noi.  Chiori de somn, adulmecând uşor aerul proaspăt al pădurii din spatele casei, nu am trece mai departe, ci am rămâne acolo, în pat, ore în şir, fără cafea, fără telefon. Doar cu tv-ul deschis şi gălăgia păsărilor ciripitoare. Mai nou, cu tablete și smartphonuri, cât să pierdem noțiunea timpului …de stat degeaba.
Auzim bătăi în geam. N-am sonerie. La ce bun? De când s-a inventat mobilul, cunoscuţii se anunţă. De necunoscuţi n-avem nevoie sau nu mereu. Pentru ceilalți, lătratul câinilor e cea mai eficientă sonerie.  De asta bătăile din geam erau oarecum neobişnuite, iar noi eram debusolaţi şi datorită câinilor care lătrau…din casă. Într-un minut erau jos urlând la intrusul de la geam. Na, mai leneveşte de poţi!
De când mi-am fracturat glezna, graba nu mai intră în cuvintele mele uzuale. Mă mişc precaută, fără să mă gândesc că pierd ceva sau pe cineva. „Revin ei!”, îmi spun în gând mereu, indiferent că am ratat sunetul telefonului sau apelul de la poartă. Mihai nu era curios deloc, relaxare era tot ce-i cuprinsese ființa.
Coborâm. Persoana plecase. Prea repede pentru ameţiţii zilei de sâmbătă, în persoană. Se uită Mihai în dreapta, în stânga. Nimic. Alarmă falsă, cine ştie?! Coboară în bucătărie să facă ceva cafea, dacă tot e în picioare. Răstoarnă borcanul cu zahar. Culmea! Nu se sparge, nu se risipeşte nimic. Porneşte cafetiera şi …surpriză – pe pervazul de la geamul bucătăriei trona o plasă. Deschide fereastra, aşa ca la terorişti, o agaţă uşor, se uită în ea şi în acelaşi timp strig din sufragerie:„Iubitu’, am primit gogoşi şi clătite, din vecini. Tocmai ce mi-am deschis mobilul!”
Să înţeleg, că nu ne otrăveşte nimeni?’’, zice el. Nu-i răspund. Mă aşez şi înfulec ce găsesc acolo. Sunt tot calde. Bune, binevenite. A ajuns şi cafeaua! Ei, cum e? Nu-i aşa că sâmbăta mea e magnifică? V-am spus că m-am născut sâmbăta? Da?! Ei, amnezia! O fi de la gogoşi! Sau de fericire …măruntă! A mea!

brioche-donuts-1-6b_opt