Categorie: Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Problemele unei adolescente cu accesoriile naturale

Adriana16 comentarii
Va spuneam, cândva, de o poză cu mine, intr-o fusta neagra şi o bluza alba, undeva la 14 ani, în care sunt de nerecunoscut. N-am găsit fotografia, dar o caut. Bluza mea era dintr-o matase naturala, fina şi eleganta. Mi-o croise o vecina dintr-o camasă a unei cunostinţe, ce o primise, la rându-i, din Franţa. V-am mai spus ca moda nu e, nici pe departe, locul meu tare. La ce combinaţii dezastruoase am facut in timp, ma mir ca nu m-a arestat cineva pana acum pentru lipsa de bun gust. Da, dar macar stiam ca naturalul e natural si n-are cum sa fie urât. Accesorizasem bluza cu un snuruleţ negru, delicat. Ei, aici sunt consecventa, fundele, bretelele, cravatele, baticuţurile, esarfele sunt,  si acum, accesoriile mele preferate. M-a stapânit, multa vreme, sindromul hainelor de duminica, asa ca un cult tainic si stiut doar de mine, dar mostenit de la bunici, de la ai mei. Sunt convinsă că mulți au această amintire. Nu scapi de ea, nici dacă o dosești în afara șifonierului cu amintiri.  Tocmai de asta, hainuţele cele bune  mi le-a pus mama in valiza, cu grija, când am plecat la liceu, la Bucuresti, sa le imbrac la ocazii, zicea ea. Ocazii nu prea erau si, oricum, inceputul liceului a fost asa un mare soc pentru mine, incat, la cât de devastata eram, nu puteam deosebi noaptea de zi.  Ma bucuram, fără prea mare convingere, ca nu trebuie sa ies din moda uniformei purtata oriunde – şi când luai masa la cantina, si la cursuri, dar mai ales pe stradă, să se vada ca esti eleva acelui liceu, altfel nu primeai bilet de voie. Mult mai tarziu, am reusit sa mai imbracam si alte haine, dar in general eram terni si anosti.
Când am vazut, pentru întâia data, la o colega mai instarita, o fusta pantalon din material de jeans, aproape ca am lesinat de emotie. Când am primit, eu, prima pereche de blue jeans, undeva in clasa a unsprezecea, va zic că si acum pot sa va descriu modelul, atat de marcata am fost de moment. Erau inchisi la culoare, cu un singur buzunar la spate, ce avea o clapeta micuta, care se incheia cu o capsa lucioasa. De vis. I-am purtat pana s-au tocit.
Nu acelasi noroc, la purtat, am avut cu bluza mea de matase naturala. Se ivise si ocazia, undeva pe la sfârsitul lui octombrie. Vestitul ”Bal al bobocilor” ce ne era destinat, impunea o ţinuta mai de soi. Mai de soi decat cele doua piese vestimentare ale mele, din valiza, n-aveam; dar cum ma tot repet cu asta, nici nu prea aveai nevoie, teoretic.
Zis si facut. Ma imbrac frumusel cu fusta. Am un obicei prost si acum, mai intâi ma incalţ si pe urma ma imbrac, am eu o legatura forte cu pantofii, macar atât. Normal, ca urma si faimoasa bluza; când, descopar, ca peste bust, camasa mea nu se incheia. Acum, sa va spun drept, ma inchisesem in baie, din care trebuia sa ies victorioasa, mai ceva ca Cenusareasa la balul ei. Numai ca, bagheta magica, rugaciunile si lacrimile mele nu au facut sa se incheie nenorocita aia de bluza. In doua luni, de când plecasem de acasa, imi explodasera sânii si sa mor daca inţelegeam fenomenul fara sa bâzâi si sa ma oftic teribil.
La balul bobocilor n-am mai fost. Am trecut asa, in graba, tocmai când frumoasa mea colega, Oana, cânta ceva pentru un titlu de Miss. Si mi-a trecut supararea instantaneu, in momentul in care am vazut-o pe ea, modestă, printre celelalte concurente impopoţonate, imbracata – da, aţi ghicit – tot in uniforma. Drama luase sfârsit. Nu  si problema mea personala cu crescutul sânilor. M-am dus, fuguţa, la farmacie, am cumparat doua suluri de tifon si-am inceput sa ma infasor, sa nu se vada, sa nu se stie. Mi-era o rusine de muream. Mi se parea ca sunt prea matura si prea femeie si ca toata lumea se uita ciudat la mine. Când ma uit, acum, cum toate isi umfla buzele, si-si pun silicoane, zâmbesc amar. Moda mea! Ce inapoiata eram, Doamne!
La jumatate de an de la aceasta intâmplare, ma cheama bunica-mea, la o nunta la Buzau. Se insura varul mamei. Eveniment asa de mare pentru noi, ca n-aveam voie sa-l ratez. Eu am venit direct de la Bucuresti. Ai mei din Brasov. Intre timp imi cumparasem singura ceva ţoale mai de soi, si, mai pe masura. Dar ura mea faţa de ”accesoriile” naturale tot ramasese. Mi-am achiziţionat, totusi, si un sutien. Ce era de facut, ca doar nu veneam pansata sub o bluza gen, ie româneasca! Cand m-a vazut neamul, au inceput sa ma arate, mai ceva decât la târgul de fete de pe muntele Gaina. ”Uite-o!, manca-o-ar mama. Ea e. Da, Adisor a noastra. Dii lu ‘ mamaia.” Ce mai, eram asa de mândra ca uitasem de hamul ala ce ma ţinea in frâu ca nu cumva sa ma dedau la ceva scalâmbaieli pe muzica, nu de altceva, dar poate pocneam.
Si-am pocnit. Am pocnit rau, in plina nunta, la un dans cu tataia, in care ma minunam de chiuitul lui: ”Unde joaca buzoienii, acolo pamantul geme. Iuiuiu si iuiuiu.”
Și, minune, mi s-a rupt „ţâţarul”. Noroc ca era mama pe faza,iar printre hohote de râs, l-a innodat cum a putut de repede, saraca, ca nu cumva sa ma cuprinda tristetea. S-a impus, totusi, schimbarea iei, prea se vedea urât. Noroc ca nu mai aveam doar o bluza. Nu! Venisem cu una de rezerva, in doua culori, luata de pe Lipscani. Fusta nu; aveam doar una in bagajul meu. Dar ce puteam sa mai paţesc, de acum? Aici parea totul sigur.
N-am sa uit cât oi trai nunta asta! In afara ca cei doi miri mi se pareau ca niste ingeri de frumosi, am fost magulita, ca m-a asezat mirele la masa tineretului. Masa asta era speciala pentru ca era asezata pe scena Caminului Cultural, asa ca ma simteam mai ceva decat artistii aia din Bucuresti care mi-erau atat de aproape în capitală, dar nu-i puteam vedea pentru ca nu primeam niciodata bilet de voie de la pedagogele caminului. Daca unii dintre voi nu stiu ce sunt alea pedagoge, n-aţi pierdut nimic. Sunt un fel de bau-bau, Hitler si Cruela in persoana, puse acolo sa suga sânge de scolar venit din provincie. Inca o amintire demna de mers la psiholog cu ea.
Dar, hai, ca iar am zburat cu vorbele de pe aici. Asadar, pe scena aia, lânga frumosii si frumoasele satului, cu fusta mea visinie asortata la bluza mea in doua culori, plus pantofi la fel – lucru rar pe vremea lu’ Ceausescu – nu mai aveam nevoie de nimic, nici macar de mâncare. Acum, apropo, dacă asortezi poșeta cu pantofii ești fără stil, atunci cu. Uite diferența între epoci. Am găsit-o io, să n-avem vorbe! Uitasem de incidentul de mai devreme, de pe ringul de dans, când dau sa ma infrupt din sarmalele venite pe nepregatite pe masa si de care nu ma puteam lipsi indiferent de ce spusesem mai devreme. Nici una, nici doua, ca nu stiu ce figura de jujiţu satesc fac si mi le pun pe TOATE direct in poala, spre disperarea mea si amuzamentul celorlalţi. Se terminase cu aerele mele mondene, eram tot Adriana lor de la Cotu Ciorii.
Aud de la Direa, flacaul tomnatic al satului, care avea si are cea mai originala voce, cu un timbru de neimitat, uimitor: ”Hai, lasa, ia la nenicu si manânca!”, si-ncepe sa culeaga sarma cu sarma de pe cutele fustei mele cu pliseuri late.
Pâna in clasa a uns’pea, când am incetat cu cresterea brusca, am mai trecut prin tot felul de incercari, dar ca astea, zau, daca am mai trait cândva. Vremurile alea in care mama ne croseta de la papuci, bluze, pulovere si pardesie calduroase, pâna la marfa de contrabanda adusa de vaporeni din ţari ale caror nume le stiam doar de la geografie, de ne minunam de ce  rasfaţuri puteam avea, par tare îndepărtate. Ceasescu nu ne voia la moda pe toţi. Cum spuneam, eu n-am fost niciodata o favorita a modei. Dar sa stiţi ca, la sfarsitul clasei a doisprezecea, tot am descoperit  casele de moda ale vremii, din București. Am avut cei mai frumosi pantofi cu toc cui. Mai frumosi si decât cei de acum, unii albi, si altii negri. De rochii nu mai vorbesc. Dar din sabloane tot nu ieseam. Eram aceeasi fata, fata de azi, FATA ALB-NEGRU.
adi s
19 aprilie 2013, aceste cuvinte le-am insirat in prima luna de cand cochetam cu scrisul. Nu le-am recitit vreodată.  În schimb, trecând cu privirea peste ele, mi-am spus ca îmi pare rău că m-am luat în serios în toți acești ani. Sa poți scrie despre diverse momente pe care altfel le-ai  fi uitat, mi se pare dar magic, de care chiar voi profita, de acum încolo.

Mărgăritare pentru EI · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

UE şi viaţa la ţară

Adriana30 comentarii

Acum câteva zile am citit pe fb cum că uniunea europeană –  şi să nu mă puneţi a scrie aceste două cuvinte cu literă mare că nu merită – a interzis românilor ca mortul să fie ţinut, acasă, mai mult de o oră. Bineînţeles, pentru orice om care locuieşte la oraş această „ştire” nu înseamnă nimic. Ba, cu siguranţă, vor fi mulţi dintre acei care se vor gândi la confort, la igienă, la normalitatea gestului ca sicriul să fie dus la capelă şi sunt sigură că se mai pot spune multe pe subiectul ăsta.  Ei bine, problema intervine când vorbim de viaţa la ţară, unde nici porcii nu se sacrifică cum cere legea, nici confortul animalelor nu e conform normelor UE – hai că mi-am revenit -, ţuica încă se face în cazane de alamă şi mortul se ţine în casă trei zile, ca un ultim respect faţă de cel ce a muncit o viaţă şi acum îşi ia rămas bun de la tot ce e al lui. Omul trăieşte după cele obişnuite lui de moşi strămoşi şi cu puţine se pune el de acord vizavi de modernitatea ce se abate asupra satului, vrei nu-vrei.

Moartea bunicului meu m-a adus la ţară. Dincolo de tristeţea firească, nu neg că cei 85 de ani ai lui mi-au dat o oarecare detaşare emoţională diferită total de stările avute în ocazii de acest gen. Observam şi bifam lucruri.

În primul rând, trecând peste şocul morţii, lumea se strânge buluc şi încep în viteză a-l pregăti pentru cele veşnice. Nu e timp de lamentări, dar judeci, repede, că oraşul e la ceva kilometri distanţă, tu eşti cam singur şi ajutorul trebuie sa vină de departe. Trec ceva ore, timp de spălat, îmbrăcat,  şi  mai apoi de pregătit casa pentru ceea ce va urma. Cel care a spălat mortul devine personaj important şi, până la final, îi vei auzi numele de câteva ori.  Zumzetele din jur, listele interminabile par a nu avea legătură cu cele pregătitoare. Trec ore până când, în casa din faţă, mortul e pus în sicriu.

Te umpli de uimire că femeia bătrână, ce până ieri şi-a depănat cu tataie discuţia pe banca din faţa casei, nu-l mai priveşte ca pe nea Ion, ci îi e frică să stea cu „mortul”, singură. Mirarea se amplifică când vezi listele ce se fac şi care par dintr-un film abstract. Tu nu ai în minte decât prosoape, mâncare şi colivă. În scurt timp, însă, ţi se vor derula în faţă toate obiceiurile pe care, ferească Sfântul, să nu le respecţi şi ştii că, probabil, fiecare lucru scris acolo va fi de trebuinţă.  Se aduc de la biserică stative de lumânări;  se trece pe la medicul de familie ce constată decesul, vine fata cu formolul,  căci e cald şi omul are nevoie de îmbălsămare; zumzetul continuă până când, în liniştea noptii, vor veghea doar cei din familie flacăra din candelă.

Sub sicriu stă o cană ce se va sparge în momentul în care vor ieşi spre cimitir. Din mulţime, o fată tânără, de 22 de ani, pare a le şti pe toate. Orice foloseşti pentru mort se pune într-un săculeţ si se aşază în sicriu. Şi dacă tai o aţă cu o foarfecă o vei pune, pe cea din urmă, acolo. Mama ascunde pisicile, le aruncă când şi când câte un os. Sunt învăţate în casă, lucru nepermis la ţară şi nu riscă să se împiedice de ele lumea care, deja, vine cu lumânare pentru nea Ion. Se adaugă aici şi superstiţia cum că peste mort să nu treacă, cumva, vreun animal şi rămân, sigur, surghiunite până se termină totul. Noaptea trece greu, dimineaţa se apropie cu miros de tămâie; vacile se adună spre ciurdă şi ochii oamenilor privesc curioşi în curtea noastră. Curtea „mortului”.

Se fac cumpărături pentru pomană. Afli că e nevoie de trei colive, că pe una o duci la cea de trei zile, pomana de dulce cum s-ar spune. Una e pentru mortul ce-l scoţi din groapă. Te înfiori, dar trece. Bifezi murmurând anapoda: pălărie, muşama, călăvii, căpităneasa, vin, suc, prăjituri, aţă, lumânări, mere,  covrigi, capete, prescuri. Fata cu ochi albaştri ştie tot şi nimic nu îi e a mirare. Fiecare om, din jur, e tocmit la ceva. Încet, încet, încep poveştile. Vin bătrânii satului să-l privegheze pe Ion. Te miri când vezi că bătrâna cu bluză albastră are 92 de ani şi uită doar amănunte. Locuieşte singură şi te întrebi cum.  Apoi vin cei de 80-85. Sunt semeţi şi cu riduri putine. Ochii tăi întreabă, fără răspuns, care o fi miracolul. Se ţin mai bine decat cei între 70-80, care vin în toiage şi sigur au vreun beteşug la picior.

Toţi vor a şti povestea lui de final. Nu contează că ai spus-o de o grămadă de ori, o repeţi ca pe un ritual tainic. Auzi alte istorii şi îţi aminteşti, brusc, că bătrânul acela, din sicriu, nu a fost totdeauna bătrân. Închizi ochii şi ţi-l aduci aminte cărând snopuri mari de iarbă, în faţa şi spatele bicicletei, cu o putere supranaturală. Un zâmbet fugar alungă tristeţea. Trece şi a doua zi; zi în care descoperi că femeia, căreia toţi îi spun „căpităneasa”, rudă cu noi, spre norocul nostru, e persoana cea mai importanta în ritualurile de aici. Ea înveleşte japonezele în batiste şi leagă monede la capătul lor; ea prinde ace de siguranţă prosoapelor care se vor da de pomană; ea  le va împărţi în biserică împreună cu mere şi covrigi şi tot  ea va uda şi va tămâia mormântul, timp de 40 de zile. Te uiţi la ea ca la un erou de film.

La fel te vei uita şi către cea care va face mâncarea acasă, pe pirostrii. Fiecare vrea cate ceva, fiecare îşi aminteşte de un nou lucru. Se taie ramurile vişinilor ce atârnă prea mult. Sub umbra lor se vor pune mesele pentru pomană. Te rogi să nu plouă, căci noaptea trecuta şi-a lăsat stropii liberi. Câinele e mutat în curtea vecină. Culmea, pe mine nu m-a lătrat deloc. De unde m-o şti săracul, că des nu am fost la ţară? Seara se aşterne magic în grădină. Oamenii satului vin şi vorbesc despre mort. Mortul e al tău şi tu sorbi fiecare cuvânt. Câţiva te „cântăresc” din ochi, nemulţumiţi că ai luat şi tu în greutate. Nu înţeleg de ce ai încă aer adolescentin cand tu eşti trecut bine de 40 de ani. Te uiţi la ei şi îi ştii pe toţi, cu fiecare ai ceva amintiri ieşite toate la suprafaţă. Un nepot vorbeşte prea tare, mult prea tare. Beţiva satului râde de altă beţivă. S-ar bea ţuică, dar se pune vin. Ştiu ei de ce, ştim şi noi şi vom afla, curând, la pomană, când vor dispărea sticlele de pe masă, în mai puţin de cinci minute.

Nea Ion e privegheat de toţi ai lui şi de sat; până şi găinile vor trece pe prispa lui pe care încă zace un coş cu ceapă. A doua zi totul se precipită, clopotele bat a jale. Nu ţin cont de UE, nici de sat, ci doar anunţă slujba ce începe de dimineaţă, acasă.  Cortegiul se mişcă dureros de încet. Se aruncă, la o oprire, cu bani. Vama, se spune. Îmi rog şi eu soţul să arunce un pumn de mărunţiş în mulţime, dar el se jenează şi îi aruncă în lateral, în drum, cumva. Ne reţinem un zâmbet. Un preot desprins parcă din poveşti perfecte ne lasă muţi de admiraţie. Ne vorbeşte de spovedanie şi, pentru o clipă, uiţi de necazul tău şi prinzi un strop de speranţă. Pilda lui ajută.  Satul e prezent. Te miri că e tot acolo să-şi ducă moşneguţul pe ultimul drum şi o parte din ei vor fi şi în curte, la masă.

Clopotele  bat a sfârşit şi noi ne grăbim să ne purtăm ritualurile şi dincolo de biserică. Groparii rămân a-şi termina treaba, dar acasă îi aşteaptă masa lor specială. Au avut masă şi înaintea săpării gropii şi tot ei vor da spectacol cu public, deşi lumea era sătulă de poveştile lor. Mă minunez cât de bătrân pare unul ce e aproape de vârsta mea.  Altul, dintre ei, nu conteneşte a vorbi de cele 200 de femei avute din viaţa lui şi de cei 10 copii împânziţi prin ţară, de pe vremea când lucra la mină şi niciodată nu rămânea într-un loc. Se dau de pomană ligheane, săpunuri, mai ales celui care  a scăldat mortul. Tu nu ştii nimic, te uiţi şi vezi cum alţii rezolvă lucruri uimitoare.  O femeie află că îmi plac animalele şi începe a-mi povesti că ea are ca animal de companie o capră albă. A crescut-o de la început cu biberon şi pampers iar capra nu mai poate fi dată la stână. Afli cum mănâncă ridicată doar pe două picioare, direct din salcâm, sau cum îşi pândeşte stăpânul să poată manca graunţele de la păsări, în lipsa lui. Plusează şi cu un pechinez actor, dar teribil de agresiv cu oricine l-ar mângâia. Râsu’-plânsu se instalează încet.

Gândurile către tataie se estompează uşor, mâncarea e fadă, de post cum spuneam, dar se pare că femeia care a făcut-o era preocupată de altele. Treci cu vederea. Rămîi  în familie şi vezi cum uşa de la păsările închise se deschide şi bătătura devine planeta găinilor. Iar te miri  şi zâmbeşti când vezi că stau la coadă să se ouă. Au locul lor sfânt.  Evadează şi pisicii. Căldura se aşază peste oameni şi animale deopotrivă.  Tu priveşti cu admiraţie la oamenii locului şi ştii că nimic nu se va schimba, că UE nu va avea forţă acolo. Fata de 22 de ani vrea nuntă la Căminul Cultural, vrea obiceiurile satului. Ea e speranţa, ea e virgula, ea e râsul care străbate dincolo de probleme şi pare a spune „eu sunt tradiţia şi voi veghea şi următorul mort cu nume”. Poveştile foşnesc, încă, mai tare ca salcia de la poartă ce a fost plantată de tataie.  Viaţa continuă….

 scris în 11 AUGUST 2014. Azi, tataie ar fi făcut 87 ani. Reașez acest text pentru o aducere aminte. Am candela gândului aprinsă…

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Stereotipuri, acțiuni vechi, probleme noi

Adriana18 comentarii

Timpul trece grăbit ca și când vacanțele nu sunt deloc în granițele lui, nedându-le mai mult răgaz să se aștearnă în hamace și să-și poarte lumea prin locuri  unde notiunea asta n-ar exista. El are un catastif mare și, ca într-un bilanț închipuit, notează tot: „Și tu ai avut la fel, și tu, și tu…da, da…chiar și tu!” Simți că la tine nu a ajuns, că  săptămâna pare înghețată și  așezată între bariere, când, de fapt, ai fi vrut ceva pe care să scrie…NELIMITAT.

Voi aveți ticuri verbale? Eu am. Folosesc prea mult „măi, frate” și cuvinte precum „tainic, știut, neștiut, șoptit”. Zi de zi, mă omoara expresia „Ziua cârtiței”. Zi de zi. Pentru că da,  asta simt deseori. Aplaud lumea care parcă trăiește de zece ori într-o viață, complex și interesant, când a mea pare că se repetă; iar când fac curățenie după căței, senzația se acutizează. Lor nici că le pasă. Animale care să-și dorească să stea numai în casă, eu nu am mai văzut. Mereu aud: „Ce bine că aveti curte! Au patrupedele voastre unde sa stea!” Da, adevărat, doar că vor afară dacă stăm și noi acolo; dacă nu, pensiune completă, frate,  cu tot ce înseamnă atentie, „coteț” mare, casă, bobițe bune, pat și fotolii. Da, pare mai atractiv. Da, de ce sa stea blănița lor pe pământ și ciment, când în pat e mai bine? Si dă-i, Adriano, și fă pe Cenușăreasa, învârtindu-te în cercul vieții tale. Bine, am avut un răgaz pentru mine, dar o migrenă cumplită de care nu pot scăpa decat cu niste pastile minune m-a intors la realitate. Sper, însă, să evadez, așa ca la carte. Acum ceva vreme făcusem planuri complexe, dar tulburări noi mă înregimentează în suceli specifice familiei mele.

Mai am, așadar, o grămadă de vorbe de care nu scap. Toate-s la liber, dar eu parcă fac uz de ele și, uneori, simt că îi molipsesc și pe alții. Mi-am propus să le scot din vocabular, deci cred că o reinventare de vară nu ar strica. Chiar și în scris.  Deja, am o pușculiță, făcută de Mihai, în care trebuie să cotizez de câte ori voi folosi stereotipurile mele. Taxa e 1 leu și, deja, de azi, are  10 lei adunați, semn că tare harnică sunt. Ups, tocmai mă amendez singura, caci, mai sus, iar am folosit cuvântul „frate”. Bine, mă mai penalizează pentru câteva expresii pe care  n-are rost să le las aici și simt că iese, rapid, de o sticlă de vin bun, pe care s-o bea în cinstea îmblânzirii vocabularului meu.

Ați observat sau nu, mi-am mutat blogul. Da, pe domeniu propriu, „adrianatirnoveanu.ro”, cu acelasi titlu: „înșiră-te mărgăritare”. Faza e că de când m-am mutat – nu e o saptamana – problemele curg. Nu mai spun, că dacă copiez linkul apare altă denumire, cea inițială  de „Mărgăritarele Povestitoarei” pe care o înregistrase cel care mi-a oferit găzduirea blogului. În plus, sunt ca la alba-neagra, când se poate comenta, când mi se spune că „nothing found”, ca și când mi-as fi șters postarea. Mă simt ca la doctor, când te duci acolo și, ajunsa, problema dispare, incat omul te priveste, ca printr-un filtru ales, cu mila si ingaduinta, de parcă ești, de fapt, in zona inchipuirilor și  ai chef de probleme. Dacă eu le-am descoperit singura, undeva pe la 1 noaptea, când m-am hotarat sa las comentarii și acolo, unde nu apucasem s-o fac din motive de depresie ce-mi încețoșa mintea și ochii, am, însă,  discutii intregi purtate și cu cei care imi apreciau articolele și care, timp de o zi, nu au putut-o face la niciun articol, dar  și exemplul „potecutei alias blogului poteci de dor” care mi-a lasat semn la o postare de cu o zi înainte, iar la cea in curs..nu-i dadea decat nothing found!” Deci ați înțeles? La una o lăsa, la cea în curs NU.    CIUDAT.

Ei, vă imaginați că asa atitudine, de ingaduință, cu politete și explicatii cărora nu le găsesc cusur, am primit și de la cei cărora le-am semnalat problemele;  asa că m-am multumit cu un zambet de plastic și cu regretul ca am lasat munca de doi ani, pe wordpress, să se ducă pe apa sâmbetei, pentru cai verzi pe pereți. Tocmai de asta am păstrat și tema veche a blogului, caci știu sa verific niste setari care sa-mi spuna daca s-a strecurat vreo eroare prin site. Totul pare încremenit, dar eu sunt ca în operația reușită, pacientul mort. Oricum, dacă vă arată că urmăresc blogurile voastre e că am acelasi mail ca  pe celalalt. Am ales și optiunea să redirectionez blogul vechi spre linkul nou, dar nu știu nimic despre blogroll, prezentare nouă sau dacă voi trebuie să-l urmăriți pe acesta, in curs. Mă edific pe parcurs, desi simt că nu mai sunt usor de gasit.

A plouat, s-a vânturat lumea, s-au măsurat puțin dimensiunile și mă uit cum bate la ușă o săptămână nouă. Nouă și ofertantă. De care voi profita din plin. Am o căniță, verde fistic, în care am pus niște biletele cu lucruri „de făcut”. Sunt fericită că am vorbit cu prietena mea, Nicoleta, căreia îi dedicasem „se vede alb peste munți” și mă bucur că măcar o ușoară alinare pot aduce problemelor sale. Însa, „alb peste munți” încă se mai vede, prin alte părți, iar eu, desi mi-am pus ochelari de soare, tot zăresc și simt bruma aia de îngrijorare. Traiti-vă clipele dându-le nesfârșire măcar în suflet. Vă pot spune mulți dintre oamenii buni din jur cum există și ne-posibilitatea asta, când timpul devine nelimitat, dar in ceruri. O simt în durerile lor și în amintiri ce au margini zimțate.

Mi-e foame, frate! Hai că aici doar am vrut să vă veselesc. Nu pun leul, dar nici nu mănânc nimic, caci mi s-a spus că am devenit …supraponderală. De necrezut, nu? Dar despre asta alta data! Acum mă duc să-mi mănânc unghiile de ciuda și să mă uit la meci.  Ah, și încă ceva: nu mai am telefon! Deloc. De ce? Iac-așa!

Acest text cuprinde cuvinte din cadrul duzinei de cuvinte, iar in tabelul găzduit de Eddie, găsiți interpretări diferite! Va invit!

 

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Nici stelele nu mai sunt ce au fost

Adriana20 comentarii
  • Magia unei zâne bune:
Vântul mișcă perdelele casei ca într-un spectacol obișnuit cu recuzită simplă. Greierii țârâie, ascunși prin crăpături nevăzute; miroase a cald, a vară, a verde, a iarbă cosită și a mușcate pitite sub streșini. Cățeii dorm, în poziții care mai de care mai ciudate. Pe labele din față, așezat ca un ursuleț de pluș, Lupu-Băiatu mă privește curios, ca un suporter care nu-și scapă jucătorul preferat din ochi. Bine, preferatul nu e lângă mine, așa că, ușor frustrat, cred, se mulțumeste cu persoana mea. Își mișcă ochii, dreapta-stânga, nescăpând nimic din agitația ce m-a cuprins.  Da, tot el primește premiul de popularitate dintre toți patrupezii.  E special, bătrânelul nostru.
–Astia pun romanțe viței de vie, să crească mulțumită și să dea rod!, aud un om că spune asta, în trecerea sa grăbită de pe alee..
Râd cu poftă, ascultând muzica ce se aude din vecini, dar care se sfârșeste, brusc, în toiul ei, ca un balon de săpun. Dor de tata; el cânta romanțe.
Cerul pare întreg azi. Puzderie. Totul adunat ca la armata stelelor nu-mi lasă loc pentru negru tăciune. Mereu m-au amuzat filmele în care, sigur, unul din doi știe, clar, unde e Cassiopeia, unde e Orion sau Pegasus.  Și i le prezintă celuilalt de zici că a lipsit cu o zi înainte de la cursul cu…stele.  Nu m-aș pricepe deloc. Ei, Carul Mare, Carul Mic…astea le mai bunghesc eu, dar până și lucrurile simple le mai încurc uneori, cum e Steaua Polară de exemplu. De multe ori o mut, în dezorientările mele nocturne. Bine, în filme, mai ales cele americane, toți știu, frate, unde e nordul, vestul și fiecare reper e dat conform orientării turistice, motiv iar de amuzament pentru mine, care sigur ar rata misiuni imposibile până s-ar bunghi unde e sud-vestul punctului de întâlnire.
Cand eram mică, mă furișam după ora zece la poartă. Pe nelipsita bancă îmi petreceam zeci de minute uitandu-mă la cer. De ce nu făceam asta în curte, nu știu. Nu, nu aveam companie și nici nu trecea lume pe stradă, cum s-ar întâmpla acum. În orele acelea, lumea își ostoia durerile și se bucura de răcoarea nopții, în casă, sub cearceafuri fine de finet și șifon, cumpărate pe două ciururi de porumb de la căruțele ce veneau în sat. Pe bunica o curtau mereu negustorii și o îmbiau ba cu o cămașă de noapte delicată, ba cu un furou de pânză numai bun sub capotul făcut din materialul asortat cu basmaua, ce stătuse două veri pe scândura dulapului. Voiau, la schimb, pene fine de gâscă. Făcea mamaia un bot de nemulțumită, târguindu-se de parcă nu era nerăbdătoare să scape de mormanele alea din cramă. Apoi se fălea. Tare se fălea.
Noaptea, când țiuia liniștea și ceasul deșteptător era singurul perturbator de tihnă, mamaia își dădea baticul de pe cap, se despletea încet, se așeza pe colțul patului, cu un picior în aer, cu unul sprijinindu-se de podea, adunată toată în lumina unui bec de 25 de wați, în cămășuța simplă, care trecea, ușor, peste pulpele ei cărnoase, puțin tuciurii, făcând-o să pară o fetiță. Radioul mergea în surdină: „Adriană, hai ca ne cântă „preferata”!” Preferata satelor era o emisiune cu muzică populară care, preț de o jumătate de oră, se auzea la Viata satelor, dar la prânz. Nu se rata niciodată. Denumirea aia, însă, se împământenise; așa că „preferata” putea fi la orice oră, numai să fie. Mă făceam că n-o aud, iar ea continua să-și perie părul încet, ca pe o comoară. Îl împletea ușor, lega un elastic în capăt, stingea lumina, își făcea o cruce discretă și se așeza pe marginea patului, cu capul spre prag. Îi bătea, lin, aerul din ușa rămasă deschisă. Arșița de peste zi părea uitată, descântată în rugăciuni noi. Perdeaua cu franjuri de naylon, contra muștelor, foșnea ca o părere.  Privea și ea cerul, dar nu-i găsea vreun cusur sau vreo mirare nouă.
Eu aveam o mulțime.  Eram obsedată de cifra 10. Da, mi se băgase bine în cap că acești decari ar fi semn de răsplată a unor strădanii. Așa că număram și eu 10 stele și încercam a le găsi și a doua zi. Da, da! Vezi sa nu! Nu era seară, însă, să nu văd stele căzătoare, și cum mie îmi spusese frumoasa mea în camașa de pânză albă că atunci cand cade o stea moare un om, stăteam cu frică să nu aud de o nenorocire, a doua zi. Răsuflam ușurată, spunându-mi că o fi în satul vecin. Asta era lumea mea, cea care conta. Nu-mi imaginam oameni dincolo de satul meu uscat și plin de praf.
Și totuși, cer mai plin de stele ca în copilaria și adolescenta mea, nu mi-a mai fost dat să văd. Uneori mă întreb de ce, dar știu că voi căpăta răspunsuri pompoase, despre care nu vreau a ști nimic.  Deja aud ceva cu ecosistem, poluare, cuvinte complicate, zgomot. Mă depărtează de esențele mele și eu vreau a rămâne la ferești, aici lângă perdelele care se mișcă sub adieri noi.
Dacă mi-e dor? Normal că mi-e dor, însă vă spun un secret: mi-e dor si de tata, și de tataie, și de mulți oameni care nu mă mai strigă demult pe nume, dar mamaia mea a lăsat în mine semnele celor mai puternice emoții.  O simt și în interiorul meu și în exterior. Poate asta e magia unei zâne bune cu nume cald, de copilărie care mi-a lăsat în dar o cămașă de noapte din pânză albă: „S-o porți pentru soțul tău!, mi-a zis cu glas de domnișoară. O port, deși ea nu-mi știe soțul decât dacă ne privește din locul ei de SUS. Si parcă încă o aud: „Adrienuș, hai la culcare. Lasă stelele, mamaie, că sunt și mâine acolo!”
Dacă ar ști ea ca nici stelele nu mai sunt ce au fost……..

stele

Cu ajutorul acestor slove: popularitate, suporter, verde, ecosistem, asortat, arsita, decari, balon, pene, franjuri, curios, frustrat, care formează duzina de cuvinte în cadrul clubului celor 12 cuvinte, având ca temă fixă magia unei zâne bune, mi-am lăsat aduceri aminte, moi și calde. Vi le dăruiesc. În tabelul lui Eddie puteti găsi și alți participanți care au folosit cele două provocări.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Vreo două vorbe

Adriana16 comentarii
Ei bine, am dormit somn adânc. Adânc și neprielnic. Veștile rele au circulat, din martie încoace, cam una pe săptămână. Cât să nu-mi pierd antrenamentul. Când suna telefonul, recunosc,  mă feream de el mai tare decât aș face-o când văd un șerpișor, de ăla auriu, trecând aproape de pragul casei. Apropo de asta, în spatele casei mele am găsit patru „piei” uscate de șarpe, care chiar dacă erau mici, tot m-au tulburat peste măsură. Nu știam că și mititeii ăștia își leapădă cojoacele. Dar oare unde s-or fi pitit, mai apoi? Brrr…
O vreme am anulat telefonul. Îl făcusem responsabil pe Mihai cu studiatul apelurilor pierdute. Nu-mi trebuiau alte șocuri, dar le primeam și dacă doream și dacă nu. M-am izolat, ascuns, de parcă dacă-mi băgam capul în nisip, lumea nu continua să se năruie in jurul meu. Am devenit atât de sensibilă, încât i-am ocolit și pe cei cu care aveam o legătură permanentă.
Apoi, am intrat în altă etapă. Nu mai voiam, parcă, să tulbur clipele cuminți cu care mă acopeream, uneori. La întrebarea simplă „ce faci, cum ești azi?” nu-mi doream a răspunde nici măcar cu „bine, mulțumesc!”. Speram să treacă doar și să rămân spectator, om din umbră, pasagerul din dreapta în mașina de ocazie în care mă urcam fără ca șoferul să mă observe. Voiam să particip tăcută la tot ce se întâmpla, dar să nu scot o vorbă. Mi-era teamă că oftaturile mele se vor auzi prea tare, că se va simți ușoara depresie instalată fără voia mea, că dacă nu comentez subiectele, ele vor înceta să mă doară. Mă agățam doar de oamenii veseli, furam de la ei o doză bună de optimism și speram să-mi iasă în cale lucruri inedite. Mereu am apreciat lucrurile…altfel, cu zvac, curaj și originalitate. Mă inspiră, deși blocajele le am din inversul lor. Așa că trec pe…ocolitoare. Fac viraje mari, intru în depășiri, conduc cu gândul situații spre…nicăieri. N-am popas, dar mi-aș dori unul tihnit.
Uneori, primesc sugestii binevoitoare, cu ce ar trebui să fac. Da, acel trebuie care  îmi îndepărtează omul și mai tare. Bunele intenții sunt de apreciat, dar nu fac parte din planul meu. Sunt vremuri de ducă. Se simte forfotă călătoare. Mulți se pregătesc de vacanță. Eu îmi autoimpun vacanțe. Forțate, fără soț, căței, telefoane și informație multă. O izolare dulce care să mă remonteze. Nu-mi intersectez drumurile cu ale altora. Fiecare cu vacanța lui, parcă spune mintea mea obosită. Sunt convinsă că, după, voi fi suficient de liniștită cât să pot avea una adevărată. Acum, sunt ca la sanatoriu: cu greieri mulți, lăcuste verzi imense, brazi vâjâietori și liniște asurzitoare. Cad cuvintele în mintea mea ca niște soldați împușcați de gloanțe oarbe. Se ridică amețite și se înșiră haotic.
save
Vouă vă plac perdelele? Am o prietenă, care, câtă vreme a locuit la bloc, nu și-a pus perdele; nu le suporta. Voia lumina. Multă. Cand s-a mutat la casă și-a „poavazat” ferestrele, doar pentru că nu se aranja camera fără. Ea spunea că își poate juca piesele de teatru liniștită, caci i se pare că are cortina la îndemână. Mie îmi plac perdelele de pânză cu broderii de bumbac. Nu am. Am văzut, luni, o doamnă care lucra la ceva asemănător. Mi se părea ceva extraordinar. Ea spunea, însă, că așa fuge de răul lumii, găsind bucurie în ceva care îi face plăcere. Atunci mi-am confirmat că pot fugi cât vreau eu, că tot de mine dau, în final.
Așa că mai bine încep cu ceva care mă deconectează și împrumut cuvintele alea căzute, mai devreme, casăpite de gloanțe oarbe și aștern, fără noimă, câteva rânduri. Să nu-mi mai trimiteți vești rele, da? Telefonul l-am anulat, gunoiul l-am ascuns sub preș, nenorocirile să se spele, că și-așa a plouat cam mult.  Doamne, cât noroi am mai strâns din curte, venit  de pe dealul meu, după ploi! Cât să faci mișcare pentru un an întreg și să dormi, apoi, uitând de orice grijă. Numai eu nu am reușit să capitulez. Așa că, am venit să vă las niște gânduri proaspete. Știu, nu or să vă placă, dar altele n-am. Dar am planuri noi și mă țin de ele. Am bifat câteva, miraculos.  Până voi vedea cât mă ține, vă zic …să NU fiți cuminți, dar să vă fie cuminte viața!