Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

De dragul unei toamne cu glas de domnișoară

La Braşov e o zi de toamnă perfectă. Aşa cum visăm să fie – cu raze timide, cu rugina copacilor nedefinită încă, spre marea mea bucurie, amalgam perfect, dar si suprapuneri de verde de brad cu goliciuni timpurii, cu foşnete uşoare, cu umezeală firească dar aducătoare de somn nefiresc în plină zi; cu parfum de pământ reavăn şi sclipiri de veveriţe jucăuşe. Acestea din urmă mă uimesc cât de aproape îmi trec prin faţă. Una e de-a dreptul prin crengile din josul pomilor şi, parcă într-un joc de-a prinselea, nu cred că-mi termin numărătoarea până la zece, că ea e deja în vârful copacului, făcându-mi în ciudă, ca mai apoi sa ma privească ochi in ochi de pe streasina casei.

Braşovul meu are aer de toamnă prins în straie şi tare mi-ar plăcea să nu-şi ia cojocul devreme. Are timp destul, zic eu. Să rămână aşa în ia asta brodată în frunze, ghinde, ace de pomi verzi şi crenguţe deocheate. Asta era toamna ce o aşteptam.

Dar toamna din mine nu e aceeaşi. Toamna din mine poartă un nume şi acel nume azi îl aduc pentru a nu ştiu câta oară în atenţia voastră: mamaia mea.

Nu întâmplător îmi place acest anotimp. Chiar şi acele zile în care îmi fac griji pentru sănătate datorită ploilor şi frigului interminabil, sau pentru facturile umflate sau datorită somnolenţei ce nu se mai dă plecată. De ce? Pentru că toamna mea o cunosc din totdeauna. A avut glas pentru mine, de ăla de domnişoară tânără, neplecată de acasă; şi-a făcut griji datorită mie, m-a crescut ca o mamă pe când nu avea vârstă de bunică şi pentru că, in anotimpul acesta, întâmplător sau nu, ar fi împlinit o vârstă frumoasă, o declar pe mamaia mea toamna din mine, primită în dar în ziua când m-am născut. De atunci o port ca şi când e un anotimp perpetuu, roditor şi plin de poveţe. Nu întâmplător am pus în text un iz de Ion Creangă; unu – ca de la el am prins emoția oamenilor curati ce raman icoane și doi….altceva, nici nu s-ar potrivi minunării mele de omuleț, chiar dacă am uitat că am fost astfel vreodata:

Mi-o amintesc ca pe o parfumereasă de soi, cu prăvălie deschisă în odăiţa ei cu tavan albastru, prea jos şi prea aproape de mâini de copil. Păi cum parfuma mamaia mea încăperea cu o bucată de dovleac, pe care picura zahăr din belşug, de se adunau miresme colorate şi îmbietoare, nu mai reuşea nimeni. Da, colorate nu vă miraţi! Parfumul avea culoare brun-roşcat şi multă vreme am asociat în viaţă culoarea asta cu mirosul. Prăvălia ei de parfumereasă aduna şi ceva gutui aurii puse strategic pe sobă, ca un designer de succes care cunoştea trendul bio, de pe atunci. Arunca şi o poală de nuci în ciurul pentru mălai ca şi când tentaţia avea să fie, aşa, la îndemâna oricui, fără vina înfruptării lacome. Totul era permis. Şi ca să fie şi mai reuşită înmagazinarea esenţelor în mintea mea de copil neştiutor, toca un piept de gâscă, îl parfuma cu ardei roşu şi verdeaţă “tristă dar cu aer optimist”, zicea cineva drag mie; îl învelea în varză încă dulce, opărită cu borş proaspăt făcut de ea din “huşti” de tărâţe, pe care le vântura ca în poveste, cu valuri şi cascade oţeţite. Mai băga şi nişte plăcinte cu brânză sau dovleac, iar împărăteasa parfumurilor şi toamna supremă era decretată pe loc: mamaia mea.

“Sărutul meu sărat de Bărăgan” (cum o numesc eu) s-a născut acum 83 de ani cu o zi inainte de Sfânta Cuvioasă Paraschiva. O zi de toamnă profundă ce ne-a picurat-o în suflet pentru totdeauna, chiar şi după ce a plecat fizic de lângă noi. Tot ea îmi aminteşte de străbunica mea, soacra ei, cu acelaşi nume ca al sfintei de care vorbeam mai sus. N-a cucerit-o din prima; cu obrazul ei smead şi ochii prea sfidători nu era nora pe care şi-o dorise pentru primul născut. N-o cucerise nici faptul că “fugise” cu el, după o seară de bal, dar îl cuceri total pe socrul ei cu spiritul descurcăreţ şi cu inteligenţa nativă şi uimitoare.

Mamaia mea a trait saptezeci de ani, și nu a aratat ca bunicile din poveste, nu avea costum popular, dar mi-o amintesc torcând lâna, răsucind fuior și fusul, si vartelnita, cosand carpete sau facand presuri si macate la razboiul de tesut pus, iarna, pe sală, camera de la stradă.

Nu avea riduri, părea mult mai tanara, avea fata mereu zambitoare si ochi vii, nu era subtire si imbrobodita a bunică din povesti, ci era mai degrabă fiinta aceea liberă și rămasă tânără totdeauna. De sub capotul de deftina i se vedea camasuta de bumbac alb, ce lasa pulpe sanatoase de femeie la vedere, iar baticul era strans, asa intr-o doara, in spate, unde i se zarea codita ei de par grizonat, codită impletită si rasucita atent și cochet cat sa iși aminteasca ce femeie strasnica era inca. Avea mereu un sort in fata in care ascundea comori – o corcodusa, o nuca, o bomboana, un ac de siguranta și vreun leu, ca nu se stie cui ii era de trebuinta. Darnica era, Doamne! Doar picioarele nu o ajutau și batul folosit ca toiag îi punea ani, acolo unde timpul nu facuse ravagii.

“Toamna mea” s-a desfăşurat în viaţă complet şi cu dăruire, picurând în toţi cei cunoscuţi nectar de iubire pură. Nu ştiu ce nume purtaţi în voi cu chip de toamnă, dar ştiu că nimeni nu se va putea întrupa vreodată în locul ei. Mi-a lăsat în mine doruri adânci, drag şi ropot de izvoare nesecate ale toamnei de ţară, de sat autentic, cu rod şi recunoştinţă, şi plin; şi prea-plin, şi hambare doldora, cu tărtăcuţe şi oale de lut cu lapte prins.

Închid ochii şi în mine trece pe cărarea sufletului, neumblată de mai bine de 14 ani, o siluetă de femeie trupeşă şi o forfotă caldă, cu câine legat în lanţ, cu rațe multe, și cârduri de gâște gălăgioase, cu animale nerăbdătoare, cu pui şi găini aţipite de raze călâi, cu vaca cea neagră căreia îi legam semn roșu de coadă să o recunoaștem, dar tot ea ne aducea acasă, cu miros de dulceață de vișine, must şi ţuică ieftină.

Şi parcă văd, cum după sobă, într-o sticlă verzuie, stă licoarea ei cu zahăr şi cuişoare parfumate, puse tainic pentru vreo vecină curajoasă:
-Bem, Tincă, o ţuică de asta de-a mea? -Bem, Ioană! Dar tare-ar merge fiartă şi cu o cafe….lângă ea!” Închid iar ochii, şi, nu ştiu cum,….din toamna mea rămân aburi pişcăcioşi, dintr-o poveste cu a fost odată şi va fi totdeauna, chiar dacă fizic nu mai e posibil: TOAMNA din mine, mamaia mea, plecată la îngeri acum.

..azi ar fi fost ziua ei, deși în buletin scria 14 octombrie. De dragul acestor cuvinte nu-mi lasati un „Dumnezeu sa o ierte” ci puneti si voi un gand care va aduce aminte de zile cu asemenea amintiri parfumate…

…domnul Geo, v-am promis povești…, unele seamănă intre ele, dar va asigur ca sunt pentru a zidi definitiv amintiri risipite…

…poveste scrisa acum 5 ani, revizuită puțin, azi, 13 octombrie, 2018

 

sursa foto: internet

5 gânduri despre „De dragul unei toamne cu glas de domnișoară

  1. Mulţumesc pentru lacrimă şi zâmbet, pentru amintire şi bucuria că o am. Bunica mea, Paraschiva, e încă lângă mine. Şi-mi amintesc de forfota ei din toamnele-n care încă putea mătura curtea de frunze…

Lasă un răspuns