Mărgăritare versificate

Și așa ieșim din uitare

mulțumesc, prieten, castane, violetă, gând, caleidoscop, sentimente, șirag, ludic, sepia, umbrela, fericire, dăruire, lacrima, umblet, dragoste, dor, camee, speranța, perla, rabdare, melodie,  povestitoare, trunchi, univers, templu, suflet, tihnă, mangaiere, aramiu arama, iertare, cupru, pace, libertate, viața, bunătate, albastrire, iubire, omenie, sinceritate, binecuvantare Imbold. Susur. Lumina. Liniste. Zâmbet emoție, sarabandă, catetă, frumos, adevărat, , rană, soare, spuză, suras,  romantic, perseverenta, piatra, inger, metafora vietii, verde. – 62 de cuvinte primite in dar

 

Cuvantul inspiratie era al 63-lea, l-am luat ca indemn, șovin l-am eliminat, au fost cuvinte care au grupat mai multi oameni. Mie nu mi-a fost simplu, de asta data, sa bag 62 de cuvinte. Nu e ceea ce doream, dar sunt multumita de el. Sper ca si voi. Multumesc! Poate va mai fi si alta varianta.

 

 

 

Povestea-ncepe cam așa, era un el și era ea
Era un sat pierdut sub soare și era și-o povestitoare.
Pe drumul fără un alt scop, fără gând clar și nici noroc,
Se-nmulțeau în cioburi mii, oglinzile inimii
Și ca-ntr-un vechi caleidoscop priveai frânturile-ntr-un joc,
Doar că roteai în sinea ta, bucăți din el, bucăți din ea:

Într-o poiană, ca o mireasă de aramă,
Sub cuprul toamnei violetă, mai mult triunghi fără catetă,
Sub cer întins ca o umbrelă, stilată ca o acuarelă,
Era un sat, veche cetate, un univers fără etate,
O lume fără abandon, avea și gară, și canton,
Biserică și multă tihnă, era un sat ca o grădină,
Pus între dealuri, culmi și văi; o perlă ascunsă de ochi răi,
Cu pace, liniște și abis. Ați înțeles, un paradis!
Pe pielea de pământ sălciu, de coborai ieșeau din viu
Sub talpa fiecărui om, lumină, viață, floare, pom,
Iar de urcai pe a crucii piatră, vedeai tot satul, roată, roată.
O libertate era totul, pe jos castane erau jocul
Ce te făcea să fii iar mic și să lovești, măcar un pic,
Cu spirit ludic ce-l piteai, când doar om mare te-arătai,
Vreo trei, de-un arămiu duios, zicând și „mulțumesc frumos”,
Și cu iertare te priveai, cum vremurile le-ntorceai
Într-o emoție șirag, uitai de ce erai în sat.
În liniștea ce era strajă, cânta tot cerul o baladă,
O melodie ca-ntr-o strană, iar ulița-ți părea icoană.

Dar să ne-toarcem în idee, din lumea satului camee
Ce-mpodobește orice piept, și de vezi strâmb, și de vezi drept:

Era cândva un negustor, un om c-o fată și-un fecior,
Primise binecuvântare să-și ducă marfa în sat cu soare,
Dar să nu uite că-i drum greu, că-i loc pitit de Dumnezeu.
C-acolo pietrele-s stăpâne, vei trece doar de-ai gânduri bune.
Și, într-o zi, după Înălțare, când Cerului i-au dat Cântare,
Și-a luat și fata, și băiatul, căruța, calul și desaga,
A luat pânzeturi și batic, cojoace, cușme și-un ilic,
A făcut cruce-n urma sa, și una pentru vreme rea,
Cu rugăciune și gând bun, porniră toți, încet, pe drum.

Ce rost să am să povestesc pe unde au stat, pe unde-au mers?
Răbdare n-am, e lucru mare, chiar și pentr-o povestitoare,
Dar vă voi spune c-au aflat, de locul cel adevărat,
Din satul ce se povestea, c-avea un nume ca o stea.
Un prieten bun îl trimisese, spunând că-i satul cu mirese.

Dintr-un imbold, pe înserat, la trunchi de salcie, uscat,
A înnoptat cu-ntregul lui, cu fata si băiatul lui,
Și cu speranța-n albăstrire, de rost și mică-navuțire
Au adormit cu adevărat, de când de-acasă au plecat,
Lăsase foc în spuza lunii, s-alunge duhuri și nebunii.

Visase că, pe râu în sus, e-un templu vechi, unul ascuns,
Iar dacă ajungi la el și-oi cere, vei fi-nflorit cu mângâiere,
Că doar cu sinceritate și foarte multă bunătate
Fi-va de mare ajutor, și pentru fată, și fecior.
Lăsă pe toți visând povești, și-n sarabanda apei reci
Își puse pasul ca un umblet, și-n suflet puse și un zâmbet,
Cu înger bun știa c-o trece si nu-l lăsa să se înece,
De va călca-n adâncitură, iar susur fin-i era măsură.

Ajunse repede la semn, așa cum el primise-ndemn,
Văzu că-n iarba aceea mare, o cruce strălucea mai tare,
O curăță, spălă-n simțire, cu foarte multă dăruire,
Cu dragoste neînțeleasă, cerând băiatului mireasă,
Și fericire fetei sale, iubire să-i apară-n cale;
Aprinse candela din piept, și se-ntoarse pe drum drept.

Porni, din nou, fără să spună că a pus crucii o cunună,
Și s-a-nchinat știind că roata se-nvarte fiindc-o lasă piatra.

În satul vechi ca o părere, intrară toți cu a lor avere,
Vândură oglinzi, pături, pânzeturi, ilice, cușme și cu-ntregul
Familion, cu dor de glie, au tras la om de omenie.

Dar viața nu ar fi doar viață, de n-am lega-o-n fir cu ață.
Se-ntâmplă fără de mirare ca fetei să-i apară-n cale
Doi ochi albaștri mai ciudați, ziceai că-s cu ai ei legați
În înțelesuri și îndemn, și se trezi că al ei ghem,
De sentimente și de rost, era, încet, întors pe dos;
Se răsuci, în toamna blândă, și inima-ncepu să-i râdă:

Era în satul cu mirese și-abia atunci ea înțelese
De unde truda-n al lor mers, că drumul lor era Ales!

Povestea asta e banală, n-are nimic, n-are morală,
N-are nici lacrimă, nici rană, umor, uzură sau vreo dramă,
Are doar galben pe-amintiri, de când ai noștri au fost miri,
Și se luau cu înțeles, mai mult din vorbe, și din mers,
Când lumea nu era risipă în greutăți sau în ispită,
De-un alt fel, mult mai domoală, când viața nu era ușoară,
Și când pețeai doi ochi frumoși, sperând c-or fi și drăgăstoși,
Când îți lăsai, în ochi de munte, iubiri de inimă și sânge,
Și-te-ntorceai ducându-ți firea, și mângâindu-ți amintirea,

În poze sepia cu zimți, romantici, tandri și cuminți.

Metafora vieții nu e mereu verde-n esență,
Perseverența în a nu uita și ce a contat cândva are însă o cadență
Și-un ritm, care bat, în noi, pas de defilare,
Și așa ieșim din uitare.

 

 

3 gânduri despre „Și așa ieșim din uitare

Lasă un răspuns