În fereastra sufletului,
Răsăriturile zămislesc nesfârșituri;
Încrustează cu pene de mătase
Emoții dantelate ce-și scutură poalele
Pe pervazul de cleștar al întrebărilor de o clipă.
Păsări albe adună, bob cu bob,
Și scutură, în văzduh,
Mărgăritarele topite în dorințe de dimineață târzie.
Se risipesc, mai târziu, în roșul de cupru al cerului
Și se înalță în particule fine
Ce vor sclipi, curând,
A stele.
Una dintre ele va fi căzătoare
Și, nu știu cum, dar va reveni,
Ca răspuns cerut,
Pe pervazul de cleștar
Al sufletului.
Totul e sa crezi asta!
Cine spune că așteptările nu se duc,
Mai întâi, prin nouă ceruri de iubire?
Uneori, drumul e scurt,
Iar primul popas al gândului bun
Se face pe un nor de dor,
Se descântă în abur de inimă durută,
Și se rotunjește, înapoi, în suflet.
Alteori, trec prin furtuni și uragane
Prin curcubeie și răsărituri încețoșate
Și tot nu își găsesc menirea.
Un remediu perfect ar fi, totuși,
Să lași un nouă năzuință pe pervazul sufletului
Și să aștepți pasarea albă a împlinirii.
E simplu pentru noi toți, cei sănătoși,
Care, încă, putem schimba, cu puterea minții, lucruri.
Pentru unii, însă, chiar e nevoie
De o pasăre cu aripi ocrotitoare
Care să le ducă dorința într-o stea a miracolului.
Cred, cu tărie, că noi, de ne adunăm, pană cu pană, putem înfăptui minuni.
Am fi pasărea alba a solidarității,
În orice crez comun.
Atât.
Găsiți voi crezul!
