Nu mai admir haina din vitrine hidoase

Eu nu sunt vreo sensibilă sau delicată, dar sunt prea bătrână să mai privesc clipuri violente, să mai citesc și să mai procesez lucrurile urâte, agresive sau îmbrăcate în straie dramatice, de cuvânt, cât să provoace reacții. Exclud aici povestile de viata cutremuratoare de care nimeni nu e ferit, unde ni se impaienjenesc ochii afland despre ele…. la altii.

Nu mai pot sângera doar pentru că unora nu le mai ajunge spațiul intim și îl inundă și pe cel comun cu exagerări și explicații macabre ale unor lucruri despre care, și dacă e musai să afli, ai vrea să ți se prezinte discret și delicat.

Nu pot să îmi adun, pe retină și în suflet, cuvinte care bubuie de grozăvie hidoasă, doar pentru că dau peste ele la colț de umblet virtual.

Dacă mă vedeți că dispar din viaţa unora dintre voi, cei care preferați sa lăsați agresivitatea și dramatismul la vedere, sunt sigură că nu va veți mira.

La o adică, asta atrageți. Exagerarea. Și eu exagerez afirmând aici, deși nu se merită, că prefer să umblu după păpădie și dulcegării decât să mă usuc din amărăciune de cuvânt. Fiecare alege cum își zugrăvește viata.

Eu în starea de umbră am fost. Nu e nimic acolo. Doar întuneric. Frumosul crește la lumină. Păcat ca am pierdut timp, și nu numai, pentru a afla asta.

Alegerile ne aparțin, etapele se trăiesc, retrăirile dau neliniști. La o adică e loc sub soare pentru toți, nu trag eu de mânecă pe nimeni, dar nici nu mai admir haina din vitrina hidoasa. Asta e. Se mai trag si obloanele uneori.

 

După o zi ca o răscruce, ce să aștept?

După o zi ca o răscruce, ce să aștept?

Poate un crin,
Să se așeze pe cuvinte și să formeze un senin.

 

După o zi ca o furtună, ce să aștept?

Un curcubeu,
Să prindă-n el doar vreme bună și taină de la Dumnezeu.

 

După o zi ca o grădină, cu flori ce tremură sub rouă, ce să aștept?

Poate un plâns,
Să prindă-n el tumult din mine și să-l preschimbe într-un râs.

 

După o zi cam nu știu cum, ce mi-a fost scară în nouă ceruri, ce să aștept?

Poate nimic.
Aștept să cadă, în cascade, ecoul fin al unor fapte.

 

Ce să aștepți după ce ziua ți-a tulburat întregul fapt?

 

Așteaptă-te să îți pui pasul pe ziua care te-a uitat;
Şi du-o drept și-n vremuri strâmbe.

Fă-o discret și dă-i restart

Oftez și zâmbesc. Atât

Se taie
Inima în patru
Și 
Frunza câinilor
În zece,
Strivind,
Cu gândul,
Boabe de cafea
Și amintiri
Triste,
În zile odihnite
Prea mult.

Oftezi.

Se taie,
De pe listă,
Îndatoriri
Și planuri fierbinți,
Dar se lasă,
Pe ultimul rând,
Semn leneș
Despre rochia roșie
Ce va fi cumpărată.

Zâmbești.

Se taie ceața;
Și fumul dens
Al cafelei turcești,
Băută cu tine,
Pe terasa cu iederă
Și urme de glicină.

Oftezi.

Se taie movul
Și orice nuanță
Neînțeleasă de tine.
Se coase,
Încet, delicat
Și
Atent,
Fiecare amănunt,
În colțuri
De batistă
De mătase.

Zâmbești.

Mi-o dăruiești.
Tai superstiția,
Cum că batista
Înseamnă despărțire.
Lași doar informația,
Suavă,
Că sunt printre cele,
Demodate,
Care încă preferă
Batistele cu monogramă.

Oftezi.

Iar eu tai orice
Urmă de îndoială.

Zâmbești.

Oftez și eu
Zâmbesc și. …atât.

Atât – e noul meu cuvânt.

sursa – internet

Ne plouă și noi ne adaptăm

M-a mâncat undeva să mă uit pe prognoza meteo pentru Brașov.

Bre, nimic. Vreo cinci zile bune de am numărat în vreo 90 de zile. Bașca 10 grade prin septembrie, iar ploile par zilnice, chiar dacă se scutură norii, doar.

Din mai, ne plouă zilnic. Azi, potop, ieri potop, mâine potop.

Muntele meu miroase a mâl, mucegai și mușchi putrezit. Bucătăria mea, la fel. Centrala pornește în încăperea aceea.

Inimaginabil, nu? Nu îmi place canicula, nu mă plâng, aveam de reparat curte, garduri! Iaca nu se poate!

Ne plouă și noi ne adaptam.

Parul meu creț e ca un burete….de sârmă.

Viața e faina, ce sa zic?

Singurul avantaj – am la verde, in putinele mele locuri cu pământ, din curte, de zici că ne-am mutat.

Las semn:

Exclusiviștii


 

No, ca i-am facut si pe exclusivistii astia doi sa se apropie de casa noastra

I-am vazand furand, cu grija, din boabele vrabiutelor. Nu erau in largul lor. Tresareau non-stop. Am luat o mana de boabe si am aruncat-o pe garajul vecinei. Au treaba acum. Fericita-s!

 

Si fericirea continuă! Ce fain! Am mai „dresat” niște minuni…