Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Despre luni, într-o miercuri..

Luni am avut o zi plină, dar surprinzătoare. Ploaia iar a venit ca un incurca lume, gata sa ma chinuie prin trafic și pe unde m-as fi perindat. Mi-am luat o pelerina de ploaie, neagra lucioasa, gen vrajitoare si am facut slalom printre responsabilitati.

Spre seara, am ajuns intr-un loc unde nu mai calcasem de 11 ani. Mda, dar locul acela imi fusese mie, cel putin trei ani, un fel de acasa, asa ca era greu sa explic, de mi-ar fi cerut cineva asta, emoțiile care mă purtau.

Și cum credeți că m-am comportat? Deloc asteptat. Nu m-am dus sa inspectez locul, nu am privit prea mult in jur, nu am cautat ceva care sa ma apropie de un atunci, dar nici de un acum. Eram un robotel, cu ploaia in minte, cu ochii spre lucrurile care imi tot scapau din maini, curioasa de ceea ce simteam, nu ce vedeam.

Ei bine, mi-am dovedit, luni, ca omul e ceea ce ma face pe mine sa raman, sa simt, sa cred, sa sper, sa fiu sigura pe mine, pe ce fac, pe ce simt. Locul era ca o prima dragoste, dar nu ma stapanea ci era doar potrivit mie si atat.

Oamenii, insa, îi doream a fi pe măsura timpului și emoțiilor actuale. Si au fost surprinzatori. Intre o figura rece, cunoscuta dar plutind in necunoastere, alta care te facea sa descatusezi flexibilitati de care nu te stiai in stare, a aparut, in sfarsit, omul cald, prietenos, profesionist si cu zambet de felina cat sa topeasca orice nebuloasa din mintea mea. Si mi-am recunoscut-o, in mine, ca intr-o nevoie de care habar nu aveam.

Instinctul e important, dragilor. Sa nu va indoiti de asta niciodata. El iți spune ce ai, de ce ai si cum acel ceva sau cineva iți e tie potrivit.

Am ramas cu o stare de fericire, ca la o cafea bauta cu un om nou, dar stiut, intr-o locatie știuta, dar mai putin importanta decat credeam ca ar putea fi.

Oamenii, dragii mei, fac un loc sa devina prietenos sau nu, oricat de placut îți e sau doar pasager. Acum, am in mine o liniște și o siguranta, ca oricata ploaie ar fi, oricate emoții ar veni, oricate nereusite as avea, ele se estompeaza cu un zambet de …..felina, care te asigura ca esti bine, asa cum esti. Si astfel, devenirea e fireasca. Am fugit mereu de cei care vor o versiune mai buna a ta, cand, de fapt, adevarati sunt cei care te vad ca pe cea mai buna versiune, asa cum esti, dar iți ofera solutii firesti spre imbunatatire.

Si nu e putin lucru, credeti-ma!

PS. Fotografie pun una care ma face sa zambesc si despre care va voi vorbi, pe larg, curand…

 

Mărgăritare versificate

Trezesc ce-i stins, în colț de poezie

Se stinge timpul, minută cu minută,
pe acoperiș se tropotește ud,
pisica mea pândește o vrăbiuță,
în stâncă supărările-mi ascund.

Pădurea-și scutură, încet, lumina,
sclipesc speranțe și adorm duiosî
te simt în palme, când mă ții de mână,
nu e frumos frumosul ce-i frumos.

Prin mine trec emoții care plâng,
și-n lumea simplă e existenței mele,
tu îmi ridici iubirea din amurg,
și-n noapte-mi faci, zâmbind, șirag de stele.

Cu așa puteri, ce mi-ar rămâne mie?
Trezesc ce-i stins, în colț de poezie

Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Vânzător de tabac, pentru mine

Se adună luni în calendare,
Țigări stau sfârșite-n scrumieră,
Tu-mi spui că mai ai buzunare
Cu luni neîncepute și că ai tabachera

Ticsită cu tutun aromat ce seduce,
Chiar mi-ai pus printre rochii o mulțime,
Habar n-am dacă lunea te-aduce
Vânzător de tabac, să devii, pentru mine.

Se-adună ceața după atâta ploaie,
În lumea asta nouă, ce încă nu ne ține,
Îmi pui cafea într-o ceașcă și scrii, atent, pe-o foaie,
Să-mi fie ziua bună căci tu mă iei cu tine.

Mă-mbrac și aleg cu alb să îmi fie, azi, vestmântul,
Miroase a tutun și a cireșe amare,
Mi-e lumea asta caldă așa cum mi-e cuvântul,
Iar tu mă porți distrat, din nou, prin buzunare.

Suportati putina dulcegărie, așa de luni? Oricum ar fi, săptămâna să vă fie buna și specială!

 

Sursa – pinterest

Continuă lectura „Vânzător de tabac, pentru mine”

Mărgăritare versificate

În scorburi calde, rostuind esența

În scorburi calde, rostuind esența
sub coaste, mai la stânga, sus,
emoții tac, dormindu-și existența,
bătând cadențe ca-ntr-un ceas cu cuc.

Nu-i simplu să le scot afară,
unde umblăm, prea mulți, ca-ntr-un vartej,
unde NEtimpul pare așezat, spre seară
și-atunci venim, cu toții, la manej.

Ne ostoim prin ele o amintire,
ciupim din noi un gând, și chiar un sfat,
spre seară vine viața să respire
mai potolit, firesc, aer curat.

Vă chem în seara mea cu adieri,
de mâine, azi, de fapt, vă chem…..de ieri.

Sunteti minunati!

 

Va multumesc pentru fiecare emotie trimisa catre mine chiar si cand nu vin la timp, pe blog, la intalnirea cu voi. Majoritatea textelor sunt programate, cat sa nu le mai ratacesc prin maruntisurile vietii si sa aiba locul lor cuminte, aici.

Mărgăritare versificate

E nevoie și de zgomot ….rococo….de femeie

Se coace-n inimă rod neștiut în eter,
un coș de nuiele mi-e cămară pe loc,
pe frunte am flori dintr-un umblet stingher,
iar pe mâini port esență de parfum rococo.

Mi-amintesc de un zid cu iederă tristă,
de căderi purpurii într-un mod domino,
din balcon te priveam fluturând o batistă,
tu vedeai doar clădirea că-i în stil rococo.

Aruncam cu flori albe doar așa într-o doară,
de pe frunte le luam, te strigam cu ecou,
m-alintam să mă vezi în sfârșitul de seară,
din fotoliul de piele, în profil rococo.

Fumul fin de țigară, din tutunul de foi,
pe sub piele, îl simt, demodat, prin furou,
am tușit delicat, trezind lumea din noi
și m-ai scos la plimbare, pe alei….rococo.

Uneori, doar decorul nu ajunge să stârnești o scânteie,
E nevoie și de zgomot ….rococo….de femeie.

In amintirea unei povești rococo….și  iederă roșie …

sursa: pinterest