Gândul zilei – 5 octombrie 2017 (melci)

Indiferent de cum viețuim, e imposibil să nu lăsăm urme. Uneori transparente, alteori înnegrite de funinginea sufletului.

melci
urme de…melci, melci codobelci

 

Gândul meu azi, însă, se trage de la melci.
Nu-mi plac melcii. Lasă dâre transparente, lucioase, care se înnegresc deseori. Îmi mănâncă plantele, se cațără mai rapid decât credem noi, pe uși și pervaze, pe albul casei și nu mă încălzește cu nimic că sunt buni de mâncat sau sunt elixir de tinerețe prin industria cosmetică. Nu-mi plac deloc.
 Uneori, sunt ca ei. Trăiesc într-o cochilie de melc, una calduroasă, comodă, pe masura mea. Ies, explorez, îmi întind cornițele, iar dacă nu sunt lăsată să exist în elementul meu, mă retrag de zici ca n-am fost decât o fata morgana. Și așa cum ei lasă dâre ciudate, e posibil sa le las și eu pe ale mele. Și da, nu toate rămân transparente…..  și …nici pe mine nu mă plac unii. Nici n-ar fi sănătos!
Să lăsați doar urme cu folos!

Gândul zilei – îți poți goli mintea, nu și sufletul

Observ oameni carora când le spui un lucru despre care ai vorbit și cu alte ocazii, te privesc de parcă atunci ai emis acea idee. Ei bine, asta nu înseamnă că au o memorie proastă, ci capacitatea de a reține doar ce e important și de a se goli, la un moment dat, de toate amănuntele. Norocul lor!
Încercați!
ps. mie nu-mi iese, soțului…da, insa nu știu care e mai norocos dintre noi doi, el ca uita sau eu că nu ?!!!!
îți poți goli mintea, nu și sufletul
sursa: pinterest , îți poți goli mintea, nu și sufletul

 

 

 

 

Poveste de seară, cu martori aleși…în leagănul florilor

Leagănul florilor:

Lumea ta se ascunde sub spaimele mele.

Se scurg singurătăți de cleștar pe puntea suspinelor.
Eu îți ofer o țigară, deși mereu te cert pentru asta
și te rog să nu o aprinzi până nu îmi caut și eu o palmă de cer
pe care s-o privesc cât fumul gândurilor tale 
albăstreste timpul nesfârșit și rece al muțeniei noastre.
 
Și atunci, fugim în lume să ne regăsim
 
 
Îmi pui flori pe trunchiuri de copac
și mă așezi în leaganul strâns cu funii;
mă privești cum îmi flutură părul 
și cum râsul meu inundă alei întomnite.
Țigara s-a fumat singură, iar eu mă gandesc 
să fac cumva și să mă legăn mereu,
poate așa te vindec de fumul albastrui.
 
 
Tu râzi și-ți plimbi palma pe fața mea,
încercând să îmblânzești o șuviță 
șoptindu-mi că mai bine să nu iau acasă 
pisicul tigrat ce s-a ascuns în brațele mele, căci îi stric rostul.
Și că oricum ne așteaptă șapte rosturi blănoase, acasă.
Uit că suntem mulți. Deh, metehne de om îndrăgostit de neam pisicesc.
 
 
E al nimănui, sau poate nu, deși tare vrea iubire și mângâiere de om
Doarme, toarce, mă privește pe furiș
și plânge de încerci să mi-l iei cu forța.
Mă părăsește, brusc, pentru mâța cea albă,
mamă neliniștită care nu-nțelege 
că am făcut schimb de iubiri, chiar acolo în creier de munte.
 
 
Acum, am motiv să mă-ntorc la bradul cu șase ramuri ciudate.
Mă așteaptă un leagăn, un pisic alintat
Și o vrajă al unui castel ce-noptează, mereu,
în muzică de Chopin, salutând Caraimanul.
 
 
Tu…ți-ai aprins o nouă țigară. 
Știu, e semnul tău că iei cu tine legănatul munților.
Adulmecând șoapte și nesfârșitul.
 
 
Ba nu!, îmi șoptești ghiduș.
Iau râsul tău din leaganul florilor
Și-l trag în piept.
Definitiv.
eu, în leagănul florilor cu martori Caraimanul si Castelul Cantacuzino
eu, în leagănul florilor cu martori Caraimanul si Castelul Cantacuzino
CE SA FACI, NENE, POZĂ, CU SOȚUL? E DE RÂSUL RÂSURILOR, NICIODATĂ NU TACE. ORI TACE, ORI RÂDE, ORI…fumează…
PISIC TIGRAT, ADĂPOSTIT ÎN BRAȚELE MELE

 

Eu despre moarte n-am sa scriu

Eu despre moarte nu vreau a vorbi,
Nu vreau să-i scriu poeme
Și nici s-o duc în stele,
Nu vreau s-o port în slove
Nici să-i descriu urcușul,
In lacrimă de suflet
Mi-am îngropat eu dușii
Și-mi este de ajuns.
Nu vreau să rup din trup,
Nici să-mi ascund în coaste
Dureri definitive.
De ce? Cand lumea-i plină
De lumină
Să-i dau putere celei
Ce punctul o să-l pună
În final?
Nu vreau să dau cu negru pe poeme,
Nici să vorbesc de giulgiu,
De ciocli sau sicriu,
Cat inima imi bate și-n vorbă
Și-n poveste
Eu de iubire, viață,
De rost aș vrea să scriu.
Nu pot și nici nu știu
Sa dau răspuns mai amplu,
Chiar dacă provocarea
Incită și m-adapă,
Prefer ca epilogul
Să nu îmi fie faptă,
In litera-mi de-o șchioapă
Nu vreau un mic infern
Să șadă.
În lume-s de simțit
Si nu doar de fațada,
Iar multe începuturi-mi vor fi
De povestit.
De morti sa scrie alții,
Caci poate e o artă
Să pună în cuvinte
Ce nu e de trait.

 

Eu n-am s-o scriu, mă va scrie ea….pe neașteptate
Căci moarte-s doar poveștile uitate
eu despre moarte n-am sa scriu, oricate pagini ai rasfoi
eu despre moarte n-am sa scriu, oricate pagini ai rasfoi