Indiferent de cum viețuim, e imposibil să nu lăsăm urme. Uneori transparente, alteori înnegrite de funinginea sufletului.
Înșir, deșir, cos, descos cuvinte
Lumea ta se ascunde sub spaimele mele.
Se scurg singurătăți de cleștar pe puntea suspinelor.Eu îți ofer o țigară, deși mereu te cert pentru astași te rog să nu o aprinzi până nu îmi caut și eu o palmă de cerpe care s-o privesc cât fumul gândurilor talealbăstreste timpul nesfârșit și rece al muțeniei noastre.Și atunci, fugim în lume să ne regăsimÎmi pui flori pe trunchiuri de copacși mă așezi în leaganul strâns cu funii;mă privești cum îmi flutură părulși cum râsul meu inundă alei întomnite.Țigara s-a fumat singură, iar eu mă gandescsă fac cumva și să mă legăn mereu,poate așa te vindec de fumul albastrui.Tu râzi și-ți plimbi palma pe fața mea,încercând să îmblânzești o șuvițășoptindu-mi că mai bine să nu iau acasăpisicul tigrat ce s-a ascuns în brațele mele, căci îi stric rostul.Și că oricum ne așteaptă șapte rosturi blănoase, acasă.Uit că suntem mulți. Deh, metehne de om îndrăgostit de neam pisicesc.E al nimănui, sau poate nu, deși tare vrea iubire și mângâiere de omDoarme, toarce, mă privește pe furișși plânge de încerci să mi-l iei cu forța.Mă părăsește, brusc, pentru mâța cea albă,mamă neliniștită care nu-nțelegecă am făcut schimb de iubiri, chiar acolo în creier de munte.Acum, am motiv să mă-ntorc la bradul cu șase ramuri ciudate.Mă așteaptă un leagăn, un pisic alintatȘi o vrajă al unui castel ce-noptează, mereu,în muzică de Chopin, salutând Caraimanul.Tu…ți-ai aprins o nouă țigară.Știu, e semnul tău că iei cu tine legănatul munților.Adulmecând șoapte și nesfârșitul.Ba nu!, îmi șoptești ghiduș.Iau râsul tău din leaganul florilorȘi-l trag în piept.Definitiv.
Eu despre moarte nu vreau a vorbi,
Nu vreau să-i scriu poeme
Și nici s-o duc în stele,
Nu vreau s-o port în slove
Nici să-i descriu urcușul,
In lacrimă de suflet
Mi-am îngropat eu dușii
Și-mi este de ajuns.Nu vreau să rup din trup,
Nici să-mi ascund în coaste
Dureri definitive.
De ce? Cand lumea-i plină
De lumină
Să-i dau putere celei
Ce punctul o să-l pună
În final?Nu vreau să dau cu negru pe poeme,
Nici să vorbesc de giulgiu,
De ciocli sau sicriu,
Cat inima imi bate și-n vorbă
Și-n poveste
Eu de iubire, viață,
De rost aș vrea să scriu.Nu pot și nici nu știu
Sa dau răspuns mai amplu,
Chiar dacă provocarea
Incită și m-adapă,
Prefer ca epilogul
Să nu îmi fie faptă,
In litera-mi de-o șchioapă
Nu vreau un mic infern
Să șadă.În lume-s de simțit
Si nu doar de fațada,
Iar multe începuturi-mi vor fi
De povestit.
De morti sa scrie alții,
Caci poate e o artă
Să pună în cuvinte
Ce nu e de trait.